două palme au strivit o aripă în zbor

iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi îmi repetai de fiecare dată
şi iubirea era transpiraţia din palmă şi rana de sub pleoapă
dar cu toate că iubeam cu disperare
nu creştea nici o privire
şi nici o vorba bună pe care să-mi las capul
iar pietrele purtau urma somnului
şi tăcerea răsăritului

mângâierile mele rănesc
căci iubirea creşte coroană şi ochiul sângerează spini
iar fântânile îşi strâng apele-n tăcere
şi-aşteaptă

în palma stângă-aţi ţintuit înălţarea
căci inima are un alt diapazon iar sunetul iubirii răneşte
iar mâna dreaptă, prinsă sub avalanşa cuvintelor
se răceşte a moarte

zborul îşi pierde aripile sub greutatea întrebărilor
iubirea aproapelui, izvor ce se zbate
sub apăsare
îşi poartă malurile sterpe pe trepte de cer
iar umbrele se-mbracă în tăcere
şi pornesc colindul
singurătăţii

degeaba repet: sunteţi dumnezei!
căci pietrele neîncrederii
sunt armele lapidării
ce strivesc aripa