acum şi-aici

"raiul în dreapta, iadul în stînga şi ȋngerul morţii în spate"

cine nu cântăreşte bine ȋnţelepciunea

pierde talerele balanţei

aruncatu-m-ai ȋn viaţă

punte-ngustă

făr de capete şi fără de scăpare

limpezind când şi când

cerurile

poleind ȋntunericul spaimelor

cu acele miriadelor

ȋn faţă se-ngrămădesc visele

ȋn spate spulberate-s toate amintirile

amăgiri trăgându-mă-n abis

şi speranţe proptindu-mi piciorul nesigur

drumul meu nu se termină

pentru că visele

trec din carne-n carne,

plămădind noul

zi ce urmează nopţii

paşi ce continuă urmele mele

şi toţi vor afla că eternitatea

a căzut pradă

zămislirii

ȋncă un pas…

să trăieşti dureros ascultând lumina

cum pătrunde-n suflet

scrijelind retina

despre frică, cu dragoste

adu-ţi aminte că eşti născut din frica de neant
şi numai speranţa a pus umărul aruncându-te-n viaţă
vezi cât de mult contează un strop de frică
ȋn oceanul nebuniei generale
eu ştiu că-s numai frică
şi mai ştiu ca ea ȋmi e aproape
legănându-mă, alinându-mă, gonind toate tăcerile
ea singură aleargă scoţându-mă la liman
şi tot ea va pustii totul,
apărându-mă

de undeva, din spate, coboară vijelios
ca o avalanşă
moartea
da.
pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic
nici măcar uitarea
doar eu,
amintind

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
nimeni n-o poate opri
şi ȋn urmă vin
şi rămîn

de ce plângi?

iarna pe pistă

gândurile ning viscolit

şi nici un poem nu vrea să ne troienească

de parcă toate cuvintele se resping electrostatic

moartea e un terminal abandonat

iar viaţa e plină de evenimente portal

ȋn care ne aşteptăm check-in-ul

ȋntre două zboruri de zi şi o forfotă pestriţă

se interpune câte o aşteptare

şi fără să vrei, ajungi prin preajmă

terminal abandonat

fără pasageri aşteptând

ȋn faţa porţii de-mbarcare

ciudat e că nimeni nu se mai ȋntoarce

să fluture batista sau să trimită un surâs

printre buzele ȋnţepenite de sete

setea de viaţă nu urlă ȋmpingându-te

către automatul de apă

şi descoperi că ţâşnitoarele s-au defectat

ȋn plină ceaţă, şal petrecut pe după umeri

se ascund luminile stinse şi tăcerea

ultimului terminal ȋn viaţă…

aruncătorul de cuţite

am fost luat de pe stradă şi numit asistent şef

peste toate erorile şi temerile

viaţa, cel mai bun aruncător de cuţite

se pregătea pentru o nouă stagiune

iar eu sunt alesul

fiecărei zile

fiecărei morţi

trecând toate pragurile

şi catapestemele

mă preling pe umbra

fiecărei nopţi

cuţite la dreapta

cuţite la stânga

cuţite în faţă

din sus şi din jos

cuţit ce pătrunde

prin carne şi os

cu fiece moarte, cu fiece zi

sunt doar stagiune

tristeţe, făclii

toaca

pe când eram lemn trăitor printre uscături

legănându-mi amintirea adânc înfipt, solidar cu pământul

adăpându-mi uitarea la ploile alungate dintre nouri

şi-aruncându-mi visarea către ceruri

cu toate crengile,

cu toate frunzele, dăruindu-mă

„cine ştie să asculte

învăţa-va lucruri multe

bate inima în mine

alungându-mi spaimele

cernând întrebările

alungând uitările”

trimite Doamne pe lume meşterul cu gânduri bune

trupul să mi-l spintece să revărs în cântece

viaţa să mi-o geluiască

să m-anine în uitare

că uitarea nu mai doare

şi dă-mi Doamne liniştea dar nu mă-ngropa în ea

tabelul periodic al elementelor

dumneata eşti prea toxic ca să-ţi afli locul printre noi

masa atomică este variabilă în funcţie de emoţia declanşată

nu eşti compatibil nici cu metalele

şi remarc surprins că aurul, argintul, platina nu se pot alia cu tine

fug precum mercur cu tolba seacă, fără nici o ştire

te-ai putea apropia de teluric

dar cu un consum

inutil de scump

nicio combinatie nu-ţi prieşte

şi nici de schimb emoţional nu poate fi vorba

pentru ca orice contact aduce cu sine secătuirea celuilalt

şi dacă stau şi mă gândesc,  nici nu poţi fi descris

sau încadrat într-o coloană

pe bază de proprietăţi identice

lantanidele te elimină pentru că lentoarea ta iese la iveală

iar activismul tău se reduce la a deschide gura

fără a enunţa nici o lege

tombe la neige

uneori  viaţa se-ndepărtează de tine până când liniile se estompează

alteori se-apropie atât de mult încât simţi că te afunzi în detaliu

ciudat mod de a ne capta atenţia foloseşte viaţa asta

pentru a ne ţintui în fotoliul său

teatru al umbrelor, scena eternelor tânguiri

golul cuvintelor caută să exprime cât mai mult

dărâmând zidurile misterelor de nepătruns

dar ce pot face umbrele?

jurăminte-nflăcărate dansează maiestuos

ninge cu mulţimi de „te iubesc” năvalnice sau şoptite

dar numai adâncimile în care înfloresc nuferii nerostitelor cuvinte

pot să îngroape spaimele cernite

în teatrul umbrelor lumina e bolnavă,

conturul cuvintelor dispare

şi-n golul rămas

înfloreşte visul unui zâmbet

copac fără tutori

sunt vremuri în care întunericul e-atât de mare

încât nici frunzele nu se mai ştiu număra

câte mai sunt în viaţă

şi câte tremură purtate către moarte

copacii nu mai sunt stăpâni pe rădăcinile lor

spaima le-a blocat toate canalele

şi parcă nici aerul nu mai are acelaşi gust

de soare, de ploaie, de libertate

şi pentru că nimeni nu-ndrăznea să mişte-o rădăcină

au hotarât să trimită pe cineva să caute lumina

cu preţul rădăcinilor şi-al vieţuirii

iar unul dintre ei va fi eroul

au tras la sorţi să vadă cui i se pleacă crengile

fără să cedeze de la-ncheieturi

şi ca de obicei, cel mai tânăr cu coaja netedă

a tras sorţul

cu durere-n suflet şi rădăcini rănite

s-a scuturat a rugă şi cu o ultimă frunză  a-ntrebat:

şi unde-ar fi mai precis această lumină? până unde trebuie să merg?

drept înainte, până la capătul lumii...n-ai cum să te rătăceşti

forme fără fond

dacă o să vedeţi pe străzi suflete goale

să nu ridicaţi piatra

pentru că veţi lovi doar umbra celui ce a fost

înainte de a pierde totul: onoare, mandrie, demnitate, identitate

să ridici ochii spre cer sau să-i laşi în pământ înseamnă cam acelaşi efort

depinde de alegerea făcută şi de momentul deciziei

dar perspectiva este de neînchipuit

căci nu-i totuna-n cenuşiu să te târăşti

sau spre cer să te-nalţi

la vreme de spaimă

priveşte întunericul în faţă

şi lasă-i ochii să se-nfig-adânc în tine

încearcă-i teama

caută să-i dai de capăt

că nu scapi ascunzându-te-n adânc

în carne, în tăceri şi în închipuite vine

tu-l şti el ştie că îl ştii

şi rostul bătăliei este teama

ignoră întunericul dar nu-l lăsa

să te înfigă-n spaime

să îţi şoptească noaptea în pumnale

...

la noi

despărţirea apelor se face cu sânge

de-a dreapta trupurile muritoare, de-a stânga capetele gânditoare

tu nu mai eşti prietenul meu dacă nu scrii aşa cum vreau eu

viermele politicii roade-n carnea prieteniei

o palmă ţie, o palmă mie

ce ne mai trebuie prietenie?

cândva, durerea nu era atât de cruntă

şi nici rănirea atât de surdă

valuri de furie ne-azvârle-n tăceri

am uitat gustul lui mâine, am pierdut gustul lui ieri

nici mormintele cu crucea de strajă

nu-şi află loc împreună cât e lumea de largă