il triangolo

în mine s-au ascuns toți trei

Romeo cel visător și credul, Casanova repetitivul

și Sade cel inventiv și invectiv

cerându-și fiecare câte-o sorbitura

la masa de alături, aruncată pe-un spătar

o damă consumată,

o haină de blană pe care n-o mai vrea nimeni

în mijlocul verii

și pentru că exteriorul era complet distrus

m-am hotărât să-l refac pornind din interior

așa cum floarea își pregătește petalele

în adâncul mugurelui

zi după zi, o văd cum se strânge în jurul pistilului

distilând arome uitate în viitoarele petale

degetele mele descoperă armonii

ce niciodată nu au sunat adevărat, în carne

maree de noapte

arpegii colorând crescendouri

căutări febrile, ploi amețitoare, repaos

dimineți paraplegice, rugătoare

eu mă reinventez, ea se descoperă

eu pregătesc ieșirea ea îmbobocește prefigurând înflorirea

eu redevin rădăcina, ea explodează, 

feerie de petale, nectar, arome, așteptare... 

il mio nome c'è nessuno

maslinul batran

sobru, rabdator si putin intepenit

ma priveste absent

fara sa auda, sau sa vada

indiferent ce l-as intreba

rozmarinul din dreapta

isi freaca frunzele disperat

ca-si pierde vigoarea

in lumina tragicomica

a zilei de toamna

ziarul imi arunca-n fata

articole, recenzii, intrebari fata raspuns

dornic si el sa se faca auzit si vazut

dar cine mai are astazi timp

de povesti

mucuri de tigara

pline de cenusa si regrete

asteapta Dumnezeu stie ce

caci Judecata de Apoi nu le in seama

lasandu-le sa-si uite neputrezirea

in stanga, peluza suspina

plangandu-si firele cazute la datorie

si alungate-n uscaciune

dar egalitatea si fraternitatea

ascunde toate regretele

paharul plin de aer

priveste indolent

curgerea zilei

prin vasele comunicante

catre sfarsitul de luna

septembrie e pe moarte

nici macar soarele nu se simte mai bine

zilele se grabesc sa intre-n iarna

lasand noptile sa gafaie

intre doua focuri

la bambola morbida

Veneția toată iese-n strada

inundând podurile, piețele și fundăturile

mii de glasuri drese, guturale

care mai neliniștit care mai somnoros

se-împletesc într-o zumzăitoare întrebare:

ce s-a-ntâmplat?

dar ce masca goala, fără suflet

poate descifra răspunsul

pe care nici o gura nu l-a rostit încă

pe canale și canale grande

alaiul EI trece

întunecând zarea cu

spaimele ei

pe vremea când canalele musteau de cadavre

vocea mea avea greutate si cuvintele zburau care încotro

lepădându-se de carnea tare

mult prea sălbatica

si necizelata

încet, încet,

limba mea a-nvatat sa mestece 

si raspunsurile suculente se-amestecau cu saliva

lasandu-se absorbite

digerate in taceri

rareori mai salivam cate o replica

fara putere de convingere

mustul raspunsurilor

transformat

o alchimie limfatica

se depunea in tesut adipos

rasturnandu-ma

mereu si mereu in alta forma

gretos de moale

modul meu de a descrie

una storia morbosa

a esuat

despre linii

împreună fiind suntem linii paralele

fiecare ducând către un infinit sau altul

aşteptând evenimentele ce ne împart ăn segmente

eu am mult mai puţine segmente decât tine

iar punctul de intersecţie

ce ne transformă din paralele

în linii ce îşi împart segmentele între

început şi sfârşit

cade aleatoriu, fără raţionament

suntem linii parelele

ce ne intersectăm sinusoidal

în funcţie de evenimentele sociale

ce coordonează segmentarea

mută şi anostă

locul în care

sufletul meu era pregatit

pentru toata aceasta lunga iarna

in care viscolirile imi plang pe umarul drept

iar amintirile pe cel stang

primaverile sunt clipe oarbe

ce bajbaie intre doua dimineti somnambule

fara sa lase verdele

sa musteasca-n boboci

imaginarium

locul in care nici moartea nu ajunge

sa-mi dea cu tifla

sau sa stea o eternitate pe prispa

impietrirea nu are radacini

nu are trecut

si nici macar viitor

e recele inchis intr-un prezent continuu

despre nebunie

toată lumea vorbește despre nebunie

fiecare în felul sau

pentru că-n fiecare se-ascunde un mic diavol

și un Dumnezeu

atunci când lumina nu mai țese ore

zilele-s fade, cenușii

iar oamenii se pierd în nebunii

depresii, angoase, furii

sunt tot atâtea mici nerozii

ne ascundem după degetul cel mic

dar ne e teama, nu recunoaștem nimic

nebunie înseamnă să nu-ți placă

nici răsăritul, nici apusul, nici floarea

nici ura nici iubirea

e doar moartea vie, amorțirea

și chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască

adevărata nebunie ne scoate din casă

ea iți spune să iubești norii

să lași ura să-și toarcă fiorii

să iubești, să trăiești

să guști, să muști

să arăți că ești viu

și zilei să-i strigi în față

de ieri te știu

trăiește! viața-i adevărata nebunie

ce te alege-culege

cel mai bun dintr-o mie

misterul unei case nu sta în tencuială

ea doar ascunde înăuntrul de afară

casa cu obloane trase

fiecare suflet isi zideste de la-nceput o casa

dupa firea si priceperea fiecaruia

in drumurile tale treci pe langa tot felul de case

care cu fata la soare, care trase la fata

imprejmuite de garduri inalte

ferecate in turnuri inutile

sau ascunse-n pamant

casa mea se goleste pe zi ce trece

sunt flori ce vor sa-si recapete libertatea

si pleaca pe furis sau refuza apa

putrezindu-se la radacina

sunt ferestre

ce-si trag voalul draperiilor

acoperindu-se sfioase

si colturi luate-n stapanire

de umbre aninate-n panze de paianjen

balamalele anchilozate

se vaita ori de cate ori se umbla la ele

usile sprijina tocurile depanand amintiri

cu maini strecurate susurand a noapte

diminetile trec pe trotuarul de vis-à-vis

umbra se intinde pe fatada mancata de lepra

regretele rod sforile obloanelor

pregatind caderea

in uitare

dimineti cu lumanarea la cap

statistica spune ca tot mai multe dimineti sunt déjà in agonie

si multe nici nu mai răspund la tratamente

dar relativitatea ne obliga sa pastram

un minim de decenta : 24 de ore

rezervele sunt pline, aparatele gafaie

iar salvarile nu contenesc

cara, resusciteaza,

predau coletele

astazi, undeva la malul marii

soarele nu se trezise bine

lumina lesioasa se scurgea pângărind cerul

prea multa pentru a putea fi ascunsa si prea grea

din pacate lumea nu realizeaza ce se-ntampla

dar peste tot cafeaua are gust de moarte

si singurele care mai stau la coada

sunt zilele golite de orice continut

toate creioanele merg în Paradis

nu e vina lor ca sunt ascuțite sau boante                   

și nici măcar pentru ca istoria s-a scris prin denunțuri meschine

nu spune nimeni ca cele negre trec în fruntea celor colorate

sau ca cele chimice nu ar fi primite

cioturile roase cu smerenie jur împrejurul  minei

au adus lumina în bezna celulelor

și speranțe în sufletele strivite sub povara istoriei

asa cum numai ultima împărtășanie mai poate

multe cuvinte nescrise pot depune mărturie

ca anchiloza sufletelor și nu înțepenirea degetelor

le-a trimis în arderea de tot a uitării

alături de toate poeziile moarte în coltul buzelor

ghenele și tomberoanele ar fi mult mai sărace

fără miile de schițe și suferințe creionate

iar aticurile demolate de furia buldozerelor

vor avorta și ultimele caiete de maculator

creioanele nu s-au grăbit sa scrie primele cuvinte

"sa fie lumina"

și nici n-au stat la piciorul crucii

dar cu toate acestea și-au căpătat iertarea

exhibiționism

te iubesc ca o ardoare

c-un leșin io te ador

pentru a ta fericire

gata sunt io ca sa mor

iubirea nu e tabloul pe care-l expui

în camera mare, deasupra servantei

și nici o arie de opera neterminata

la care sa lucrezi exasperând vecinii

iubirea este un strop de roua

aninat de geana dimineții

prea somnoroasa ca sa se întindă

printre așternuturi cu stele

iubirea este un gest mic

floare strecurata fără cuvinte

printre sfâșierile orelor

pata de culoare spărgând cenușiul

cred ca iubirea poate însemna

și agonie dar și extaz

atât dulce cât și amar

dar pentru ca nu știi vei fi exonerat

poate ca iubire nu-i cel mai frumos cuvânt

dar cu siguranță nu e preșul sub care se ascund gunoaiele

și mai ales, nu e una din măștile urii

pentru ca ea, iubirea, e un trandafir fără spini…

epava unei dimineti gestante

în ultima lună tot mai multe dimineți eșuează pe plaja pustie

nu mi-a venit ciclul

șoptește o dimineață zgribulită

strângându-și  sveterul peticit cu vocale

te duci și te cureți

doar n-o să aștepți să ți se vadă orele

trăgându-ți burta-n deșert

cu cât e plaja mai goală și mai mizeră

cu atât nopțile sunt mai lungi

mușcând din trupul dimineților, 

până când hoiturile 

vor cerne viscolit

răscolind vocale 

toamna se numără poeziile

abandonate, eșuate…

nescrise