furtună de nisip

orizontul se pierde pe sine

derviş rotitor rătăcind căile deşertului

departe de ochii curioşilor

soarele ridică un zid de umbre şi tăceri

despărţind pâcla întrebărilor

de nerostirea celor cerute

am să te rog să îmi scrii numele

pe lista ta de aşteptare

fără favoruri şi truisme

când poţi să spui “eu nu-mi mai aparţin”

atunci eşti izbăvit de tot ce te-a ţinut captive

şi-n cea din urmă zi să-ţi iei hodina

scrisoare către un necunoscut

cu siguranţă nu ne-am întâlnit

nu-ţi ştiu nici chipul, nici cuvântul

iar gândurilor nu le-aş da de cap

poate că am călcat umbra paşilor tăi

lăsând iubirea să mă-învăluie ca un parfum

dar nimeni n-a venit ca să confirme

uneori când visez că zbor

îţi simt privirea urmărindu-mă

şi dacă n-ar fi vântul să mă strângă-n braţe

m-aş da pământului ce-ţi împleteşte  umbra

pastel

iubirea îţi dă aripi mi-a spus

şi eu când voi putea zbura?

după ce vei învăţa să cazi

cine nu şi-a spălat ochii în albastrul cerului

nu poate desluşi lacrimile norilor

şi nici uitarea

şi ca să-mi fie îndeajuns mi-am aruncat ochii în pustie

să-nveţe arsura soarelui năpraznic

şi pecetea lui de lumină

toarsă-n fuior cu asprimea nisipului

cel izbăvitor de viaţă şi necaz

cine nu şi-a clătit ochiul în cruzimea verdelui

nu poate desluşi misterul vieţii

şi nici împlinirea

ca să-mi găsesc primenirea sufletului m-am alungat în deşert

departe de tumultul şi răsuflarea vieţii

şi de umbra iubirii

ce se-mpleteşte cu binevoitoarea uitare

despărţindu-mă de orice prihană

cine nu şi-a uscat sufletul în lacrima tăinuita a mărilor

nu poate gusta liniştea

purtată pe creste de iertare

şi-atunci mi-am căutat aprinderea trupului

printre cutele sufletului

departe de ochii însăilaţi pe firul neuitării

departe de mine, departe de lume

rătăcitor printre suspine

Idealist, negativist, realist...

Nimic nu ne poate convinge că lumea este așezată pe un făgaș care nu ține cont de aspirații, inspirații, variații și adaptări succesive... cineva spunea că viața asta e ca un joc de șah în care Dumnezeu face o mutare și așteaptă să vadă ce faci tu... dar eu nu cred ca Dumnezeu are timp și răbdare să joace simultane... partidă după partidă eternitate după eternitate... și nici nu lasă asistenții să-i țină locul cât se odihnește... nu. Eu cred că Dumnezeu, în cele șase zile lucrătoare a reușit să pună la punct totul atât de bine încât și-a putut permite să se odihnească în cea de-a șaptea după care s-a apucat să-și scrie cărțile pe care dorea din tot sufletul să le aibă... poate că uneori mai aruncă pe ici pe colo câte un ochi să vadă ce se mai întâmplă pe jos, dar știe prea bine că nimic nu-l mai poate surprinde... și uite așa, mai scapă câte o idee, câte o metaforă sau chiar câte o nedumerire, de înfloresc minuni de cărți pline de cuvinte nemaiauzite și nemaivăzute...

Și Dumnezeu este mulțumit... lumea se bucură de toate câte minuni poate să trăiască şi eu pot să zic că am mai scornit o gogonată de-a mea... nici inventată în totalitate, nici petrecută în realitate şi nici aruncată de altcineva ca nadă... dar dacă ar fi să vă povestesc ceva oare aş putea să o zic din prima sau aș avea nevoie de câteva încercări? Să vedem...

Eterna și fascinanta revoluție

Demult, tare demult, pe când lumea mai credea în minuni și în miracole se întâmplă să vină o revoluție (cred că a fost ultima televizată că după aia nu s-a mai auzit nimic nou și nemaipomenit) care a răstălmăcit toată istoria scrisă și orala a umanității... că dacă nu ar fi nu s-ar povesti...

Mi se spunea...

-          Domnule Tipătescu, sunteți chemat la telefon. Vă rog poftiți la mine în birou.

-          Da, bine domnule Raed. Să îmi iau halatul de casă...

-          Știți că lumea începe să comenteze că ați avea oarece implicare în evenimentul de aseară...

-          Minciuni sfruntate domnule... de unde oare au mai scos-o şi pe asta? Niște nemernici domnule...

-          Așa mi-am spus și eu... potlogari...

-          Nesimțiți... calcă în picioare totul fără pic de jenă sau respect...

-          Da, așa mă gândeam și eu...  eu vă las să vorbiți... nu o să vă deranjeze nimeni... și nici nu se aude de afară... așa că puteți fi liniștit...

-          Mulțumesc

-          ...

La Bulivar birjar

-          Dacă mai țineți minte scena aia superbă din Parfum de femeie pot să spun și eu fără să plagiez: viața este oarbă și are nevoie de o mână de bărbat ca s-o conducă pe ringul de dans...

-          Într-adevăr, așa este maestre... ce s-ar alege de lumea asta dacă ar încăpea pă mâna tuturor... neisprăviților?

-          Praful. Asta s-ar alege. Dacă noi care suntem depozitarii suveranității și independenței nu mai suntem băgați în seamă și suntem aruncați la lada de gunoi a istoriei, îți dai seama ce se va întâmpla cu țărișoara asta?

-          Păi ce să se întâmple? Se umple lada, vin gunoierii s-o golească... alt miros, altă viață

-          Ahhhhhhh... asta-i crimă de lezmajestate sau ca să fiu mai corect lezparlamentaritate... cum îndrăznești să vorbești așa cu domnul senator?

-          Da ce-ai bre? El nu-i tot om ca și noi? Are cumva patru ouă? Ori două guri?

-          Ce patru mă? Cum îndrăznești? Iertați-l pe neisprăvitul ăsta domnule senator... nici nu știu cum a nimerit in rezervă cu noi...

De profesie... politician

Știu că sună ca dracu, dar decât să vorbesc de ocupație... politician care suna și mai ca dracu, mai bine rămân în abatere... oricum nimeni nu se interesează de profesie

Lumea asta e nebună, am țipat în gura mare: vă rog să nu mă alegeți... nu merit încrederea voastră oameni buni... ei nimic... și unde mai pui că am ieșit și cu cel mai bun scor... bun, si acum ce dracu fac? Nu e dat oricui să i se adreseze lumea cu Domnule Senator... că doar de-asta sunt alegeri... noroc că nu sunt căsătorit... ar fi trebuit să am grijă de două case... oricum casa de acasă o rămână pustie... adică mai mult pustie că dacă mă mut în capitală... o să-mi caut ceva de închiriat... cred că o să-mi mai iau câteva valize ca să-mi pot lua toate hainele cu mine, că doar nu o să vin în fiecare weekend acasă să-mi schimb hainele... sau poate că ar trebui să-mi las şi acasă ceva de schimb că doar trebuie să vin la cabinet să mă întâlnesc cu alegătorii... cine dracu m-a pus? Auzi la el... independent... păi dacă nu erau prietenii mei să bage banul în campanie de unde oare aveam eu bani? O să văd cum mă descurc eu să dau toți banii înapoi... important e să nu-i dezamăgesc, să mă fac de băcănie... oare la Senat s-or face roți ţigăneşti cum povestea Nea Sile? Trebuie să fie şi pe acolo ceva asemănător... că doar n-or fi colegii ăștia mai cărpănoși decât românul de rând...

Alarma de la telefon l-a scos din visare...

-          Ce faci băi omule? Dai de băut?

-          Cine... Dan? Măi tu n-ai somn la ora asta?

-          Păi cum să dorm băi independentule...  ce io dorm aşa la comandă? Nu pot să mă bucur şi eu pentru prieteni?

-          Bucură-te măi Dane. Dar eu cad din picioare. Hai să o lăsăm pe altădată...

Altădată nu mai există, carpe diem... Gaudeamus igitur... să ne veselim deci... politica nu este o joacă de copil, politica înseamnă zbucium, înseamnă responsabilitate, ideal, sublim... cuvintele îmi poartă sufletul prin acest șuvoi de cuvinte goale.

Oare chiar sa fie un microb? Un virus al funcției? Ciudat... dintr-odată nu mă mai regăsesc, nu mă mai recunosc...

Politica... ce înseamnă oare politica asta? O vacă bună de muls... politica nu-i o țară pentru oameni bătrâni, gârboviți si doborâți de viață, nu. Politica este patria aspirațiilor, a viselor mărețe. Politica este locul în care numai cei tari reușesc. E ca la jocul de Skanderbeg... important e să-ți osifici mâna astfel încât nici cea mai mică undă de slăbiciune să nu o străbată. Ce-o să fac oare? Trebuie să mă descurc. Nu se poate să fiu mai slab decât toți ceilalți care au fost aleși înaintea mea... dacă omul are nevoie de un strop de nebunie, atunci să-l înghițim și să eliberam fiara din adâncuri... da... cred că m-am hotărât, îi termin. Trebuie să fac ceva. Prea ne-am târât prin noroiul acceptărilor frugale. Cineva trebuie să rupă pisica-n doua... cred că o să ies să iau o gură de aer... liniștea asta mă doboară... da oare ce-o fi de nu mai sună nici un telefon... telefonul e închis... eu l-am închis oare? Şi-atunci Dan cum m-a mai sunat? Cum am vorbit cu el? Ciudat... mă rog... e timpul să ies la aer... aer... mai dați-mi o gură de aer... aer vă rog...

De undeva de departe o sirenă sfâșie noaptea căutându-mă... de ce oare? Ce are cu mine? Ce i-am făcut?

-          ... trebuie schimbat...

Dintr-o ceață pufoasă a răzbătut pana la el remarca cu schimbarea... cine oare o rostise? Şi ce anume trebuia schimbat? Într-adevăr, ceva trebuie schimbat. Fără o schimbare de profunzime care să înlăture tot gunoiul și nenorocirea asta nu se mai poate continua... dar ce pot face eu cu mâinile legate? Cât valorează un vot în fața multor altele? Ce pot face eu singur împotriva tuturor celorlalți? Dar cine spune că voi fi singur? Păi daca nu sunt singur înseamnă că politica asta chiar funcționează... am obosit să gândesc pentru toți, și să-mi zgândăr rănile orgoliului... dacă eu vreau, ar trebui să şi pot... dar oare sunt convins eu că pot...

-          Și acum ce ne facem? Îl lăsăm dracului să crape sau îl tragem la mal?

-          Măi omule, este pe listele electorale... ales, la dracu, cum să-l lași să crape?

-          Da ce, crezi că-i primul sau ultimul? Ai auzit ce spunea în campanie: oameni cred că globalizarea a îngenunchiat țara noastră dar știm că nu-i adevărat, revoluția e cea care a îngenunchiat-o, pentru că orice revoluție e ca argintul viu: umbla prin corp dar nu se oprește să-și tragă sufletul... așa ca tai aici, tai dincolo, sângele curge, rănile dor, timpul de vindecare e mai lung... și până să-ți dai seama unde-i otrava, pacientu-i mort... nu atât de otravă cât de tratamentul necorespunzător... deci încă se mai moare pe lume... moartea nu şi-a luat vacanță ca-n cartea aia...

-          Eu totuși cred că merită să ne chinuim cu el... o să vezi că o să fie... bine...

-          Păi atunci hai să pregătim sala de operație și să-l băgăm la abator...

Și lumina s-a despărțit de întuneric și am putut să văd iar cerul care era tavanul unei rezerve de spital, am văzut pământul care era un pat de spital și eu care eram deasupra pământului așteptând... să mișc... un deget, apoi altul și tot așa... am urcat către cap simțindu-mi și pipăindu-mi corpul... dacă mâinile mă ascultau suspuse și capul săgeta câteva mișcări, la picioare era o ceață deasă și chinuitoare... poate că nici nu mai aveam așa ceva... sau poate că...

-          Bună seara domnule senator... văd că începeți să vă reveniți...

-          Unde sunt? Ce s-a-întâmplat?

-          Păi cum să spun... ați fost victima unui accident... un accident stupid... care nici nu poate fi descris...

-          Poți să încerci...

-          Din spusele martorilor, dumneavoastră traversați strada către parc și din întunericul parcului a țâșnit o mașină de pe o alee îngustă și n-a mai avut timp să frâneze... v-a luat din plin și v-a aruncat printre tufișurile de la margine iar mașina s-a oprit in peretele de beton...

-          Și cine a fost?

-          Da, într-adevăr a fost, pentru că puștiul nu a rezistat șocului... nu avea centura pusă și nici... pantaloni... cred că fugea de o altă dandana... nu am putut să aflăm ce a făcut în parc și cu cine... cert e că v-a terminat și a crăpat și el...

-          Cum adică m-a terminat?

-          Păi după toate aparențele se pare că o sa mergeți la Senat în scaun... sunteți paralizat de la brâu în jos

-          S-a terminat... viața mea s-a încheiat...

-          Nu aș putea spune așa... Domnule Senator, viața este frumoasa și merită trăită.

-          Și cum o să mai merg eu în circumscripția mea?

-          Dar ce anume vă va reține?

-          Căruciorul.

-          Eu cred că el vă va deschide și mai multe uși. Și veți avea parte de și mai multă înțelegere. Lumea este mult mai tolerantă cu un om...

-          Da. Infirmii trezesc întotdeauna o minimă rezistență... numai că eu nu de toleranță am nevoie... eu respect și vreau să primesc respect... mila e pentru cei fără de milă

-          Așa e. Aveți dreptate...

-          Da, numai că dreptatea nu mă mai ajută acum.

-          Dreptatea întotdeauna a ajutat.

-          Da... ca și adevărul care umblă prin lume cu capul spart

-          O să vedeți că după ce ieșiți din spital lucrurile or să se schimbe.

-          Oare?

-          Cu siguranță... lumea va avea și mai mare încredere în dumneavoastră.

-          Lumea nu iartă infirmitatea... infirmii întotdeauna devin calul de bătaie... capra râioasa, oaia neagră... cineva spunea că nu există țară pentru bătrâni... eu cred că nu există nici pentru infirmi...

-          Vom trăi și vom vedea.

-          Dacă nu ne vom schimba...

-          Da... că si schimbarea e scrisă-n legile-omenești

Noaptea țese pânze dese... durerea scurmă-încet ca o măsea cariată, rădăcină pulsând în adâncul gingiei... liniștea spitalului mă cerne dintr-o lume în alta... din lumea viului în lumea visului... eu, îmbrăcându-mi sacoul și trăgând ușa după mine... pare a fi amintirea realității dar cred că poate să fie și durerea unui vis... cobor scările și ies din curte... liniștea nopții taie întunericul în felii de claxoane... gândurile mele sar de colo, colo de la ce este la ce v-a fi... ce voi face, ce ar trebui să fac... până când voi rezista fără să sar la beregata cuiva... camera de hotel, apartamentul de închiriat, restaurantul în care voi schimba bucătari și ospătari sau în care mă voi schimba eu, lăsând de la mine...

În fața mea, un morman de haine trențăroase începe să miște icnit... dintre resturile alea se ridică o mână scheletică, gata să sprijine cerul și se aude un glas hârâit, poticnindu-se într-un gât uscat și răzuit de cuvinte:

-          Fă-ți pomană maică și dă-mi și mie ceva de-o pâine...

-          Da de când vorbesc mâinile?

-          Păi de când nu mai pot să muncească și încep să cerșească... și să vorbească... închide ochii scârbiți și leapădă și tu ceva să pot să-mi iau de-ale gurii...

-          Și dacă îți spun că nu am nici un ban la mine?

-          Cine iese pe stradă fără un ban?

-          Uite că mai sunt și oameni zărghiți care o iau rara ca să-și clatine mințile...

-          Ei maica, iartă-mă că te-am ținut din drum... da parcă simt că mă sfârșesc că n-am mai pus ceva de dumicat în gura de nu mai țin minte...

-          Bine. Uite, dacă nu pleci, mă duc până la colț și iau ceva de pus în gură și mă întorc... ți-am spus că n-am nici un ban, dar asta nu înseamnă că nu am cardul la mine... mă întorc repede

-          Așa să fie maică... că eu te aștept... chiar dacă o să mai dureze...

Încerc să mișc puțin mâna... e liberă, fără nici un fir, sondă, ac sau senzor... mișc degetele, le simt, le controlez... încerc să mișc mâna lateral... se poate... pipăi totul în jur... cearceaf... trup... da... am ajuns și la picior... piciorul stâng... strecor mâna pe sub cearceaf... dau de piele, de carne, de picior... pipăi și nu simt decât apăsarea din buricele degetelor... în rest nimic... ca și când aș fi la măcelărie și aș pipăi carnea să văd dacă-mi place sau nu... dar nu, nu îmi place... o piele rece fără viață se lasă moale sub degetele mele... deci așa o să simt ori de câte ori o să mă ating... piciorul stâng e mort... ar trebui să trec și la cel drept dar îmi este frică să trec peste pubis... mișc mâna dreaptă... degetele răspund la fel de greu dar le simt, le mișc... strecor mâna sub cearceaf și încet, încet o mișc până dau de picior... piciorul drept e la fel de rece și impersonal, fără nici cea mai mica emoție ca și celălalt... Doare, doare al dracului de tare, dar cel puțin știu... știu că asta va fi realitatea mea pentru toată viața... mâinile mele se întâlnesc la mijloc... se simt, se apasă și apasă... lume moartă, fără răspuns, fără vlagă, fără viată... deci tot ce este acolo, mai jos de mijloc, e mort... viitorul se sfărâmă în bucăți sticloase și se scurge peste mine... aș vrea să plâng... plâng în liniște... plâng în mine, plâng pentru mine... și pentru tot ce-am pierdut...

-          Buna bărbate...

-          Dan? Ce mai faci? Ce-i cu tine aici?

-          Ce fac? Ce-i cu mine aici? Mă dai afara?

-          Nu, deloc, dar nu știu cum pot face față... ai aflat nu? cum să mă descurc în această situație...?

-          Normal, fără să te strădui să faci ceva deosebit...

-          Ție ți-e ușor să vorbești... dar da, ai dreptate Dan... iartă-mă...

-          Ce faci? Cum te simți?

-          Ca o legumă... aștept să mă coc... și să cad dracului...

-          Ei lasă că nu-i dracul mama tuturor răniților

-          Îți e ușor să vorbești... te doare la bască...

-          Nu mă doare la bască... dar nici în locul tău nu pot să fiu...

-          Știu... numai că nu mă pot abține... o să trebuiască să treacă ceva timp până când o să mă accept, o să învăț să mă respect așa cum sunt...

-          Nu vreau să spun nici că o să fie bine, nici că o să fie ușor... tot ce pot să-ți spun este că nu ești singur... câțiva prieteni sunt alături de tine... cu o singură condiție... să-i lași să se apropie...

-          Am înțeles... iartă-mă Dan pentru primirea făcută

-          Dacă nu ne-am ști de când lumea poți fi sigur că n-aș mai fi acum aici...

-          Îți dai seama ce înseamnă să mori la vârsta asta?

-          Până una alta nu ești mort

-          Da... dar nu mai am picioare și nici alte plăceri...

-          Te referi la sex?

-          Mai ales...

-          Păi nu sunt eu nici Casanova și nici ușă de biserică dar cred că viața nu se învârte numai în jurul sexului... și dacă nu aș fi crud aș putea să îți aduc aminte de Tom Cruise în Născut pe 4 iulie...

-          Ai noroc că nu pot să arunc cu ceva în tine.

-          Știu

-          Mă doare Dan și mă întreb dacă este drept sau nu ceea ce s-a întâmplat.

-          Zarurile au fost aruncate omule, trebuie să te acomodezi cu noua... ipostază...

-          O să fie greu

-          Dar cine a zis că o să fie ușor?

-          Nu mă menajezi deloc...

-          Vrei să fi menajat?

-          Știi bine că nu

-          Așa mă gândeam și eu

-          Și-acum ce urmează?

-          Păi ieșirea din spital și depunerea jurământului

-          Așa? Arzi toate etapele?

-          Se știe că recuperarea depinde doar de pacient... deci nu prea ai de ales...

-          Tu chiar crezi că aș mai putea să...

-          De ce nu? Truman cum a putut? Eu știu că e un moment greu, dar nu se termină lumea... știi ce spunea Pittiș, sfârșitul nu-i aici...

-          Da... nu-i aici...

-          Eu o să plec. Spune-mi te rog ce pot să mai fac? Pot să le spun la toți că îi primești?

-          Auzi Dan , am o rugăminte...

-          Spune te rog...

-          Da să nu râzi...

-          Hai spune

-          Când s-a întâmplat nenorocirea, tocmai ieșisem pe poartă și la coltul străzii m-a oprit o sărmană, era de fapt o grămadă de zdrențe care vorbea și m-a rugat să-i dau ceva de mâncare că nu mai poate de foame...

-          Și eu ce trebuie să fac?

-          I-am promis că mă întorc și îi duc ceva de mâncare... Treci te rog cu un coș cu mâncare şi vezi dacă o mai găsești... te rog... nu prea las eu lucrurile neterminate... dar se mai întâmplă câteodată...

-          Stai liniștit... o să-ți dau de veste

-          Mulțumesc.

Noaptea lină și senină mă ia-n brațe și m-alină... viața se vede cu totul altfel de la nivelul unui pat de spital... mai ales când mirosul antisepticelor acoperă mirosul vieții... dar da, poate că Dan are dreptate... sunt în viață... și puteam să fiu mort... rece... mâinile caută cu disperare un semn... așteptarea doare și macină... mai bine uit... trebuie de fapt să uit... n-am încotro... așa că mâinile vor trebui să capete alte deprinderi, obiceiuri noi... vor trebui să facă față la munca lor și la cea a picioarelor... vor trebui să tragă și hoitul asta pentru că picioarele nu mai sunt ca să mă ridice... și oare cum o să arate toată viața mea de acum încolo? Pamperşi? Căruț? Ochi în ochi sau ochi în pământ? Viața se schimbă și te schimbă... o face fără să te întrebe, fără să-ți ceară părerea... va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grija de mine... cine se încumetă să schimbe un om de scutece? Cât va costa asta? Și nu, nu la bani mă gândesc ci la mine... să stau și să aștept alte mâini să mă ajute... sau poate că voi reuși să îmi fac eu toate cele... doar nu sunt nici primul și nici ultimul... camera o să aibă alte dimensiuni pentru mine... bare care să mă ajute, de care să mă agăț, uși fără praguri, etaje fără scări... sau cu lift... restaurant... film... parc... bibliotecă... fără mașină... fără fete...

Doamne Dumnezeule...

Seara se petrece în noapte, noaptea se șterge la ochi și își suflă nasul... plânge pentru mine sau plâng pentru mine, somnul se lasă rugat, e greu... câte pastile trebuie oare să iau ca să trec de la somnul cel de toate nopțile la somnul cel de toate morțile? Mă uitam la asistenta care îmi citea articolul în care se punea problema mea: lumea nu știa ce să facă... să îmi valideze mandatul sau să îl treacă celui din urma mea... s-a ajuns cu dezbaterea până la Curtea Constituțională... se pare ca zilele astea o să aflăm și eu și cei care m-au ales ce se va întâmpla... dar dacă am fost ales, am fost ales... împreună la bine și la rău, parca așa se spune la cununie... o să vedem... numai somnul asta nu mai vine odată... ah... a venit asistenta de noapte cu injecția... las-o să-și facă treaba...și să plece... ce să îi spun? Ce să-mi spună? Nimicuri sau minciuni... apa somnului se ridică amorțindu-mi simțurile... mă las greu, dar cedez... cerul este senin... luna iese la fereastră... mă ridică-n brațe... mă ajută să merg... s-a băgat pe sub mâna mea și mă susține... în doi e mult mai ușor... la plimbare în pași de lună... picioarele calcă pământul... ce vis frumos... să poți să mergi agale... ce bucurie poate fi mai mare decât să te vezi întreg, să te simți în putere și să te bucuri de fiecare pas, de fiecare răsuflare, de fiecare strop de culoare... Să mergi...

-          Da maică... să mergi... greu ți-a mai fost să ajungi... da știam eu că ai să vii

-          Ți-am promis mătușă că am să mă întorc

-          Da maică... dar tare mult ți-a mai luat...

-          Să mă ierți mătușă, dar nu a fost numai după voia mea

-          Știu... da foamea e la fel de rea ca și moartea... că doar de-aia sunt surori

-          Cred că n-ai murit așteptându-mă

-          N-am murit dar nici mult nu mai aveam... mulțumesc de pomenire băiete

-          Să-ți fie de bine mătușă... ai primit îndeajuns?

-          Mai mult decât visam... știam eu că ai suflet bun, altfel nu te-aș fi rugat... hai cu mine băiete, dă-mi mâna și hai să ne plimbăm puțin împreună... ce rău poate să-ți facă... doar dacă nu te-oi rușina cu mine...

-          Nu mă rușinez, dar nu te văd împingând la căruț mătușă...

-          Ei lasă că știi ce spune vorba veche: cu răbdarea trecem marea... mergem?

-          Hai și-om merge... dar nu mi-ai spus unde mergem...

-          Ne plimbăm și noi pe ici pe colo... pe unde om vedea cu ochii

Cine spune că bătrânețea e o povara se înșală... este doar o altfel de stare... cu alte viteze și alte căi... în rest... nimic deosebit... cine crede că noaptea este împărăția spaimelor iar se înșală... noaptea este o alta stare a lumii cu luminile și umbrele sale... iar plimbarea nu înseamnă numai motor, viteză, beatitudine... nu, plimbarea poate să însemne visare și uitare... pentru că odată cu ivirea zorilor am uitat tot ce-am visat numai că aveam în gură un gust de bine, de bucurie, de încredere și de frumos... mi-am întins mâinile ca să-mi trosnesc oasele și să mă întind și când le-am coborât m-am simțit... cât de ciudat este să spui „m-am simțit”... să simți, să-ți simți părul pubian ridicându-se încet urmat de o întreagă cohorta de senzații și de... Doamne... ce se întâmplă? Ce-i cu mine? Doamne, nu mă lăsa... spune-mi că e adevărat... nu mă lăsa să cad în ispita întregului...

Nu știu ce era, dar ceva era schimbat în mine... am apăsat cu toată puterea butonul de veghe... îmi venea să țip... să urlu... să tac adâncit în uimire și prostrație... Ușa la salon s-a deschis ca trântită de vânt și asistenta a intrat val-vârtej, urmata de doctor... Vedeam ochi lor măturând cearceaful ce mă ascundea şi vedeam mirarea crescând ca o lună plină, umplându-le fața în timp ce colturile gurii săltau de nebune agățându-se de coada ochilor...

-          Ce mai faceți domnule? Cum a fost noaptea?

-          Ce fac se vede, ce se întâmplă ar trebui să-mi spuneți dumneavoastră...

-          Păi ce aș putea să vă spun... e bine să nu ne bucurăm să vedem cum evoluează... dar speranța trebuie să învingă până la urmă teama

-          Păi asta e, că mie mi-e teamă că nu e de rău... spuneți-mi că e adevărat

-          Ce să vă spun? Că aveți erecție? Da... e adevărat... şi chiar pot spune că e o bucurie de... răsărit

-          Deci? Se poate să scap?

-          Să nu ne hazardăm și să luam totul agale, pe îndelete... pas cu pas... dar pot să vă spun că e un semn de bucurie

-          Domnule doctor... sunt salvat?

-          Schimbat... să spunem că ceva s-a schimbat și pot spune că s-a schimbat în bine...

-          Slavă Domnului

-          Spuneți-i cum vreți... dar merită să vă bucurați puțin...

-          Pot să mă bucur?

-          Cu moderație... şi cu răbdare

-          Mulțumesc...

zborul

zborul nu este efortul de a-ţi purta aripile

şi nici măcar nostalgia depărtărilor

zborul nu este punctualitatea unei rute ancestrale

şi nici măcar corvoada unui cuib reconstruit

zborul e începutul unui abandon

visarea care iese din cocon

dorinţa de-a simţi vântul sub tine

ca o molatecă inconsistentă adormire

când zbor visez şi când visez eu zbor

departele-i aproape un ritm ameţitor

cuvântul nu visează plutire în deşert

el pur şi simplu zboară şi uită că-l aştept

zborul înseamnă regăsire...

experiment

sămânţa îngropată adânc în uitare îşi cere dreptul la viaţă

brazda întoarsă îi aduce moartea căci vârful ei se-ndreaptă spre-ntuneric

nimic din ce-ar putea n-o să mai fie

dar viaţa-şi cere dreptul la o nouă încercare

volută încărcată de speranţă

mai lung e drumul dar înaltul o aşteaptă

extaz, trăire şi o clipă-ncremenită

momentul cănd o curbă-ţi schimbă viaţa

uitare

credeam că pomul nu mai ştie înflori

căci ramurile-i grele se rup a bătrâneţe

dar fu de-ajuns o zi cu degete senine

să-i spargă coaja-în care se-mbrăca

în fiecare an mi-am arătat dorinţa

de a-nflori, de a rodi, de-a da

chiar şi când nu purtam decât dorinţa

şi umbră slabă drumului eram

trăirile-au murit adânc în rădăcină

şi seva stearpă caută drum spre lumină

mi-e verdele acum o amintire

şi numai timpului îi mai găsesc vreo vină

voiam să-l tai dar o mlădiţă saltă către cer

poate că-i ultima dorinţă de-înălţare

să-l las să-şi moară verdele-n mister

căci locul cel ocupă e puţin şi nu ascunde o altă comoară

realitate atroce

depărtarea anulează cele mai multe detalii

ca o boală a uitării senile

sau ca un glaucom al nevederii

aducând limitare şi suferinţă

când sunt departe

nu mai reuşesc să te văd

şi-atunci te adun

din toate răsfrângerile

rătăcite printre pliurile sufletului

dacă s-ar naşte o minte abominabilă

ar construi maşinăria de curăţat suflete şi amintiri

astfel încât omul mort să poată pleca la fel de curat precum a venit

întrebare

să ai curajul să tai adânc cu un cuţit de lumină

toate ridurile sufletului îndepărtându-le

şi să scoţi la suprafaţă toate tăcerile

şi toate aşteptările

să te lepezi de cuvinte

să te dezbraci de toate nespusele

şi gol să te arăţi lumii

răstignit între imfatuare şi umilinţă

ca un strop imberb de joacă

ce este negrul? culoare sau suferinţă?

primum

daţi-mi un cuvânt de început şi voi scrie poezia care nu s-a mai scris până acum

pentru că nimeni nu a mai pipăit cuvântul cu atâta neruşinare

cercetându-i rotunjimile, căldura şi textura

ca un geambaş îndrăgostit

pedeapsă sau minune dată,

primul cuvânt mi se arată,

dă vălurile la o parte lăsându-se văzut, iubit

cu disperarea celui ce se-îneacă şi se agaţă de al său avânt

ce-o să fac cu atâta iubire?

zideşte-te şi astfel nimeni n-o să te găsească

iubirea-i spaimă şi otravă

dorită şi-alungată

primul cuvânt mi s-a dat

poezia a murit înainte de-a se naşte

buzele mele caută cu disperare un răspuns

l-am meritat oare?

cum de am ştiut cum a fost primit?

departe de lumea dezlănţuită

poate că cineva ar trebui să-mi confirme ceea ce bănui

eu chiar exist... şi visele există

indiferent de ce cred

şi de ce vreau

vitejii nu mor decât o singură dată

dansează pentru mine Salomeea

şi vălurile vieţii cad

lăsându-mă să-ntrezăresc mantia morţii

ce-o voi primi la noapte-n dar

fetele. sunt frumoase fetele

când lasă gândurile să le-mbobocească-n decoltee

şi buzele să îţi descrie în cuvinte reci

culorile ce dau în clocot

vitejii n-au decât o moarte

dar laşii mor de câte ori dă frica-n clocot

aduceţi tava ce-o să-mi poarte

vise şi ochi închişi pe veci

culege fructul când a dat în pârg

nu aştepta să-şi cadă-n gură

chiar dacă tot copacul se ridică împotrivă

să poţi să spui: nu îmi e frică

departe de lumea dezlănţuită

poate că cineva ar trebui să-mi confirme ceea ce bănui

eu chiar exist... şi visele există

indiferent de ce cred

şi de ce vreau

pustiirea

timpul când vinul avea culoare, buchet şi descântec

s-a uscat ireversibil pe pereţii amintirilor

nimicul intră triumfător în viaţa noastră

alungându-ne printre schelete şi resturi de cuvinte

sms, bip... nerăbdare, bătaie din picior

o ţigară căzută pe gânduri între două esspreso

şi o privire furişată către ziua de alături

sunt moduri de a te goli, de a te pierde, oferindu-te

ştiind că nimeni nu are nevoie de ofranda ta

dar... speranţa moare ultima

cu tine în braţe

oameni de zăpadă

fiecare bărbat poate fi înlocuit cu altul fără anestezie...

a devenit o practică neinvazivă, puţin dureroasă

taie-i unghiile si degetele lui vor mângâia urmele ghearelor imaginare

tunde-i pletele şi puterile lui îţi vor adormi în poală

leagănă-i eul şi sânul lacom îl va gânguri

datoria vulcanului este să cutremure lumea

să-şi arunce tot focul în înalturi pârjolind cu suflarea sa cerul

pentru ca apoi să cadă iar în adâncă apatie

închizându-se într-o istorie uitată

dacă îndepărtezi pielea ce acoperă

vei vedea că toţi au aceleaşi oase şi muşchi şi aşteptări

ce ară timp şi spaţiu şi uitare

încrezători, fără discernământ sau regrete

cuvintele se dezbracă sfioase în spatele ecranului

suflă-n lumânare şi se strecoară lângă tine cerându-şi iertare

pentru neputinţa şi neştiinţa lor

au uitat să mai trăiască

în era asta mecanicistă, plafonată la copiere 

Cineva si Elena

poveste

Se spune ca pe cand zburau ciorile de lipeau pe ram nucile cazute, si pe cand veneau iepurii la gradina de ingropau morcovii rasturnati iar animalele toate traiau in buna vecinate si prietenie, in Tara Roscovelor domnea Rosu Imparat. Dar, toata lumea traia ca vai de ea, pentru ca imparatul era asa de hapsan incat strangea toate cele de trebuinta vietii, iar oamenii traiau cu radacini si coaja de copac, de ajunsesera ca niste umbre. Si ca sa fie pe deplin, nu le dadea voie sa aiba decat cate un capatai de lumanare numai pentru cateva clipe, de luminau noaptea. Si parca tot credea ca le ofera prea multe supusilor sai. Dar vai de capul lor, ca ar fi vrut sa plece in bajenie, dar unde sa pleci? Caci erau straji crancene la hotare si nici vecinii hotarelor nu aveau nevoie de atata suflare de norod. Si se chinuiau bietii oameni si tot ce strangeau se ducea catre visteria imparateasca. Doar prin cotloane uitate de padure mai traiau oameni care stiau ce este gustul carnii sau al legumelor prasite si ingrijite cu dragoste si caldura. Intr-o astfel de poiana, uitata de lume, traia un baietan care nu avea nici un nume caci traia singur pe lume, uitat si el prin cele locuri, caci batranii sai parinti se prapadisera cu mult timp in urma. Si cum traia el, uitat prin cele pustietati se imprietenise cu toate animalele padurii si cand nu avea ce face pornea harjoana cu ele. Si daca se lua la alergat cu lupii cei tineri, cand ii prindea se lua la tranta dreapta cu ursii cei batrani cu barba albita de ani. Si intr-o zi, pe cand se preumbla el, numai ce vede o borta pe care nu o mai vazuse pana atunci. Se apleca si patrunse in acea gropnita dar se dovedi ca este o ditamai pestera. Si de ce inainta tot mai mare se facea si curand nu mai vazu nimic caci intunericul acoperi toata lumina ce venea de afara. Se intoarse, lua o facla si dupa ce o aprinse porni iar in pestera. Si la lumina tremurata a facliei vazu multe lucruri despre care nici nu stia cum se cheama si nici cum se folosesc. Vazu multe cufere cu bani de aur caci pe cand era copil batranii lui ii aratase si ii povestise despre acele lucruri. Tot felul de cufere cu pietricele colorate si sticloase ca razele intunecate ale curcubeului si cate si mai cate. Iar in fundul acelei incaperi a pesterii zari un cufaras, colbuit si coscovit, dar numai bun pentru trebuintele lui. Il lua de jos si iesi afara la lumina zilei, il deschise si cand colo acesta nu era gol ci avea:  o caciula ca oricare, brumarie la culoare, o varguta cam uscata, plesnita si-nconvoiata, o pereche de opinci, obosesti pana le-ncingi, iar la fund de cuferel, un hristov mai mititel, zdrentuit si afumat si de pete imbibat.

-     Ce-o fi cu acestea oare de-au atata cautare?

Dar pe cand se intreba si hristovu-l rasucea, pe loc un raspuns gasea. Caci vezi bine hristovul era fermecat si dadea pe loc raspuns la orice intrebare. Se intreba atunci ca sa faca cu acele lucruri gasite si pe loc mintea i se lumina si intelese ca opincile il ajutau sa strabata foarte usor orice distanta, caciula il facea nevazut iar nuielusa era de asemenea fermecata si orice atingea cu ea cand isi dorea ceva pe loc acea dorinta se implinea. Atunci Voinicul nostru isi puse opincile in picioare, isi puse caciula pe cap si hristovul cel atoatestiutor il piti in san. Isi dori atunci sa fie acasa la el si cat ai clipi se afla in fata casei sale. Intra in casa si isi dori sa aiba de mancare ceva ce nu mai mancase el niciodata si pe loc masa se umplu de tot felul de mancaruri cum nici macar nu visase darmite sa mai si manance. Manca el ce manca dupa care isi zise ca nu mai are rost sa stea prin cele pustietati ci ca mai bine pleaca in lumea larga va vada si sa auda. Si pleca Voinicul nostru si de ce mergea padurea se tot rarea si intr-un tarziu ajunse la marginea ei si zari un sat. Dar cum ajunse pe inserat se mira ca nu vedea nici o licarire de lumina, nici un fum pe cos, de parca tot satul era mort. Ajunse la prima casa si privi pe bucatica cea mica de ochi de geam caci casa nici macar geam ca lumea nu avea. Inauntru nu zari mai nimic ci numai cateva soapte stinse. Patrunse usurel in casa si prin intunericul acela zari cateva umbre adunate in jurul unei masute mici ce se chinuiau sa legumeasca cele cateva radacini fierte ca vai de lume.

-     Vai de mine mamuca, nici macar fierte nu sunt, zise o voce subtirica si tremurata.

-     Ce sa fac puiule, stii bine ca nu am avut cu ce sa fac focul cum trebuie. Mananca si tu cum poti ca uite fratii tai mananca si poate ca nu-ti mai ramane nimic.

-     Dar tu nu mananci?

-     Nu-mi este foame. Mancati voi ca sa puteti creste, cu toate ca asta nu-i viata.

-     Ne mai povestesti ce mancai tu cand erai mica, mamuca?

-     Ce sa va mai amarasc zilele cu astfel de vise?

-     Hai, te rugam, ca poate asa, radacinile astea or prinde gust si pentru noi.

Si incepu biata femeie sa povesteasca cum se strangeau cu totii in jurul mesei seara, si cum pregatea mama ei bucatele si tatal lor spunea rugaciunea dupa care impartea tuturor dupa varsta si putere, mancarea. Si nu era zi lasata de Dumnezeu sa se ridice cineva de la masa fara sa fie satul, caci mancarea era din belsug, si zilele oamenilor erau fericite si fara de griji. Dar totul a luat sfarsit odata cu domnia lui Rosu Imparat care in lacomia lui stransese tot ce se putea, de lasase oamenii sa se taraie cu zile.

Auzind flacaul nostru toate acestea isi dori sa apara pe data o masa cu tot felul de bunatati si cum atinse cu nuielusa podeaua pe data aparu o ditamai masa cu tot felul de bunatati pe ea. Si isi mai dori sa se aprinda o lumina care sa nu se stinga niciodata. Cum termina flacaul nostru ruga, pe data in incapere se facu lumina si vazu stranse in jurul masutei mici o batrana si cei patru copii ai sai, caci barbatul ei statea pe o lavita, palid ca moartea si de-abia mai rasufla. Cand vazura lumina si masa aceea incarcata cu bunatati, nu mai stiau ce sa creada si cazura in genunchi rugandu-se. Dar cel mai mititel dintre copii se apropie cu teama si lua o bucatica de paine. O mirosi si o duse la gura muscand o bucatica. Si mesteca atat de incet incat parca acum era prima oara cand mesteca. O intreba pe batrana lui mama ce mananca caci nu cunostea acest gust, iar maica sa ii spuse ca este paine.

Pe data toti se stransera in jurul mesei si oricat incerca maica sa imparta si sa dramuiasca bucatele acelea, mainile lor flamande se repezeau si luau bucati din toate cele. Dar dupa un timp vazura ca orisicat mancau, mancarea nu se termina. Atunci toti isi zisera ca numai o minune putea fi si se intrebau cu totii ce se intamplase. Atunci unul mai rasarit iesi repede pe usa si se duse la vecina lor, chemandu-i si pe ei la masa. Si in noaptea aceea toti oamenii din sat se preumblara pe la casa lor si de ce mancau, bucatele nu se sfarseau ba parca tot mai multe se faceau. Si toti intrebau de unde a aparut minunea aceea, dar nimeni nu stia sa dea un raspuns. La un moment dat flacaul nostru isi ridica putin caciula si se arata unui copilandru care incepu sa strige ca a vazut pe cineva. Si de atunci toti raspundeau orisicui ca cineva ii ajutase iar numele flacaului nostru a ramas Cineva.

Si flacaul nostru intra in orice casa pe care o intalnea si facea cate un mic bine, ba lasa o masa imbelsugata, ba o punga cu banuti care nu se terminau orisicat ai fi luat din ea, ba cate un animal care sa fie de trebuinta sau cate un ogor plin cu toate semintele. Si pe unde trecea peste tot facea ce facea si lasa lumea multumita, dar de aratat nu se arata decat copiilor iar nu oamenilor mari. Si peste tot se dusese vestea ca este Cineva care ii ajuta pe oameni. Si peste tot lumea spunea: a trecut cineva, care are putere mare si care nu vrea sa-si arate fata.

Si pana la urma vestea ajunsese si la urechile imparatului care se tot intreba cine este acel cineva care ii ajuta pe oameni. Dar nimeni nu stia sa-i raspunda la intrebare. Si orisicati oameni pusese imparatul la panda nimeni nu stia sa spuna ce se intampla, pentru ca flacaul nostru stia tot ce se intampla cu ajutorul micului hristov. Si peste tot pe unde trecea lasa in urma lume fericita si multumita iar imparatul nu mai stia ce sa faca si ce sa zica caci lumea avea acum de toate, si era fericita. Dar intr-o buna zi, flacaul nostru dori sa vada ce se intampla si la curtea imparatului si porni catre palat. Degeaba erau straji la porti, degeaba erau caini prin curte, caci nimeni nu-l putea vede. Intra flacaul nostru in palat nestingherit si ajunse pana in sala de taina a imparatului unde acesta era cu sfetnicul sau si se tot intreba cine era acela care ii ajuta pe oameni si de ce. Atunci flacaul nostru lua usurel pecetea imparatului si o puse in san dupa care iesi din incapere. Si cum trecea el din camera in camera, intr-una din ele zari o fata deosebit de frumoasa ce era inconjurata de cateva fete care lucrau si se veseleau.

Atunci flacaul nostru se apropie si ii fura fetei o sarutare usoara ca o parere si dintr-un sipetel lua o naframa brodata cu argint pe care se vedea numele frumoasei fete, dupa care iesi din camera inainte ca fata sa poata zice ceva. Dar cum iesi din camera isi dadu seama ca inima ii ramasese acolo, prinsa in mrejele acelei frumoase. Merse el ce merse si ajunse si in tainitele imparatului unde se aflau peste tot bani si pietre pretioase, si cate si mai cate. Flacaul nostru atinse toate acele bogatii cu varguta lui si pe loc le trimise pe toate in borta cea intunecata din padure. Si pleca voinicul nostru si iar porni sa strabata tara si sa faca bine cat  putea cu varguta lui fermecata. Intre timp, imparatul daduse veste in toata imparatia ca cineva, o putere mare ii furase tot ce avea in visterie si ca acum este la fel de sarac ca si supusii sai. Cand auzira vecinii imparatiei, toti, incepura a-l ocoli, iar la curtea sa nu mai venea nici un petitor pentru fata lui, Elena cea frumoasa. Dar acum de unde aveau, toti supusii incepura a trimite catre visterie fiecare cate cat putea. Si daca inainte toata tara era molesita si slabita de biruri acum se vedea ca toate casele sunt pline si imbelsugate. Si peste tot voinicul nostru lasa ba o vorba buna, ba un sfat, ba un ajutor si cate si mai cate. Si lumea se invatase si spunea: “cand esti fericit trebuie sa ai minte iar cand esti necajit trebuie sa ai rabdare” pentru ca intotdeauna se va gasi “cineva” care sa te ajute. Chiar fara sa ceri. Dar voinicul nostru, prin preumblarile lui trecea pe la curtea imparatului, prin camarile fetei si ii mai fura cate o sarutare dar ii si lasa ba o floare namaintalnita, ba o giuvaergicala cum nu se facea prin lume caci el avea de ajutor varguta lui, astfel incat, fata de imparat prinse drag de acel oaspete nevazut care tot venea prin odaia ei. Si degeaba pusese imparatul straji la portile palatului si la usile camarilor fetei caci nimeni nu vedea nimic. Si azi asa, maine asa, imparatul vazu ca de ce era mai bogata imparatia tot mai fericiti erau supusii sai si visteria se umplea la loc, incat intr-un an, parca nici nu fusese acel fur ce-i golise visteria. Si nu mai putea imparatrul de bucurie caci toata lumea este implinita si fericita si izgoni de la curte pe acel sfetnic care il invatase cum sa jupoaie supusii de toate cele de trebuinta vietii, caci imparatul in sinea sa nu era chiar asa de hapsan dar cazuse sub minciunile acelui sfetnic. Si daca inainte nu-i venea sa se preumble prin tara, acum de drag se preumbla si era bine primit in tot locul caci multi slujitori credeau ca toate cele bune pleaca tot din camara de taina a imparatului. Si unde nu incepura a veni iar tot soiul de feti si fii de imparati in petit, dar imparatul Rosu nu dadea nici un raspuns caci asculta de frumoasa lui Elena.

Iar aceasta nu voia de sot pe niciunul decat pe acela care va putea sa faca cate facuse acel oaspete nevazut. Atunci ea ii spuse tatalui ca nu se va marita decat cu acela care ii va aduce o naframa brodata cu argint din iatacul ei, va aduce pecetea de domnie si va reusi sa faca ceva nemaivazut si cu totul si cu totul deosebit. Si unde nu pornira fetii logofetii sa incerce a ajunge la iatacul ei pentru a fura naframa dar toti se loveau de strajile puse de imparat. Si orisicat ar fi incercat ei, sanse de reusita tot nu aveau. Si cum afla flacaul nostru, Cineva, despre maritisul fetei, isi pregati un rand de straie ca de domn pe care il lasa intr-o camera la han si isi aranja straiele sale obisnuite, sa fie curate si in buna stare dupa care se indrepta spre palatul imparatesc, fara a se mai folosi de caciula fermecata. Ajuns la poarta spuse ca vrea sa vorbeasca maritului imparat, dar strajile nu-l lasara sa intre.

Atunci spuse ca a venit sa o ceara pe fata imparatului de sotie, dar slugile au ras si mai tare de el. Din cauza taraboiului iscat, imparatul care se preumbla prin curte, a auzit si a intrebat ce se intampla acolo. Strajile au spus ca un coate goale a venit ca sa ceara mana fetei de imparat. Acesta s-a apropiat de poarta si cand l-a vazut pe flacaul nostru a intrebat daca stie de conditiile puse de fata. Flacaul a scos din san naframa si pecetea imparateasca si le-a dat imparatului spunand ca daca i se da voie pana maine dimineata va indeplini si cea de-a treia dorinta a fetei. Imparatul recunoscu pecetea sa si il pofti pe flacau in sala tronului unde o chema si pe fata. Cand aceasta sosi, imparatul ii arata pecetea si naframa spunand ca cea de-a treia dorinta ii va fi implinita pana maine dimineata daca se invoieste. Fata privi la flacaul din fata ei  si  nu-i venea sa creada ca el este acel sburator care se furisa in camera ei din cand in cand si-i fura cate o sarutare, cu toate ca daca statea bine sa se gandeasca nu era deloc de lepadat, chiar asa sub hainele acelea simple. Fata ii ceru tatalui sa-i dea o camera si vada de ce este in stare. Cum primi flacaul nostru o camera undeva sub o scara, intra, incuie usa, isi puse caciula fermecata si pleca din palat, dupa ce trecu iar pe la iatacul fetei, pentru a intreba hristovul mititel ce-si putea dori fata de imparat. Si pleca tocmai in indepartatul codru unde nu patrunsese picior de om si lua de acolo copacelul cu fructe de chihlimbar si din pestera cea intunecata lua coroana care apartinuse imparatului cand se insurase si mai lua si o oglinjoara care apartinuse fatei cand era mica. Pe langa toate acestea mai umplu o traista cu tot felul de giuvaergicale si scule de pret pe care le duse tot in camera de la han unde isi lasase costumul cel de domn. De la han pleca la palat si se strecura in camera sa si se culca linistit, dupa ce trecu prin sala tronului si cu varguta fermecata facu ca un intreg perete sa se prefaca intr-o oglinda mare in care se vedeau tot felul de animale, locuri si flori nemaivazute. Dimineata se prezenta la imparat ducandu-i cele trei daruri: copacelul, coroana si oglinjoara. Acesta o chema pe fata sa si ii arata cele trei daruri primite. Atunci flacaul nostru dadu la o parte draperia ce acoperea oglinda nemaivazuta si toata lumea se uita nevenindu-i sa creada in aceasta minune. Fata de imparat nu mai avea ce sa spuna caci isi dadu seama ca baiatul nu era chiar un nimeni si un coate goale chiar daca era simplu imbracat.

Atunci fata de imparat ii spuse tatalui sau ca poate sa se pregateasca de nunta caci acela va fi sotul ei. Imparatul trimise carti catre toti vacini invitandu-i la nunta. Treburile fiind pornite, baiatul nostru fu poftit intr-o noua camera si acum se putea intalni cu aleasa inimii lui. Pe cand se preumblau ei prin gradina palatului, aceasta il intreba cum facuse de se strecurase in camera ei si ii furase sarutari timp de un an. Baiatul se tot feri sa-i spuna dar pana la urma ii poovesti din fir a par toata tarasenia, fara a aminti de hristovul fermecat. Atunci fata astepta un moment prielnic si ii turna o licoare adormitoare in vin si pe cand dormea Cineva, ea se strecura in camera lui si ii lua opincile, caciula si varguta fermecata. Fugi apoi in camera ei si ascunse bine cele trei lucruri, fara a spune nimanui. Flacaul nostru se trezi si vazu ca nu mai are decat hristovul fermecat. Il lua si se gandi la ce i se intamplase. Pe loc afla cum se furisase fata imparatului si vazu unde ascunsese lucrurile. Oricat a dorit el sa patrunda in camera fetei, nu mai putea acum caci il opreau strajile. Cu o saptamana inaintea nuntii, fata il ruga pe tatal sau sa stranga toata curtea de fata la o ultima incercare a voinicului. Acesta se prezenta si fata ii spuse ca daca vrea sa fie sotul ei si urmas la tronul tatalui mai avea de implinit o ultima dorinta: sa faca cum va sti si sa-i aduca maine dimineata chipul fericirii. Incerca flacaul sa spuna ca nu se poate, ca nu are timp dar fata ramase neanduplecata. Pleca flacaul nostru, caci nu se astepta ca fata sa-i faca una ca asta. Parasi palatul si se duse la hanul unde isi lasase costumul de domn si traista de giuvaergicale. Se aseza la masa si ii scrise un ravas fetei de imparat in care ii povestea ca nu are cum sa-i aduca la palat chipul fericirii, dar daca vrea cu tot dinadinsul, nu are decat sa-l caute singura. Puse ravasul, straiele cele domnesti si cateva giuvaergicale intr-o desaga si il ruga pe hangiu sa duca desaga la palat si sa o dea fetei de imparat, dupa care plati si pleca in lume. Si acum mergea fara opinci si fara caciula, toata lumea il vedea dar nimeni nu stia cine este el. Si de cate ori se ruga de cineva sa-l primeasca sa innopteze, de fiecare data gasea o usa deschisa si era omenit cum se cuvine. Iar cand voia sa plateasca pentru acest lucru omul ii si povestea ce viata de chin dusese pana cand venise Cineva si il ajutase, si de atunci ajuta si el, pentru a plati binele facut. Si  in cele din urma flacaul nostru ajunse si la prima casa unde intrase si gasi acolo numai fericire si bucurie, caci acum toti erau satui si puteau muncii, incat gospodarul care bolea in pat, acum era verde ca bradul iar maica acelor suflete chinuite era ditamai femeia care invartea toata gospodaria pe degete. Flacaul nostru ceru gazduire si intr-un colt al casei, care se marise si se indreptase intre timp, se afla la loc de cinste masa daruita de varguta lui cu puterea de a fi mereu plina. Si gazdele il omenira si ii povestira cum se trezisera cu ceva timp in urma cu acea masa minunata care nu-si termina niciodata bucatele si cum au reusit ei sa multumeasca si sa hraneasca tot satul pana cand fiecare s-a pus pe picioare si de atunci in sat se sarbatoreste ziua lui Cineva, acel nevazut care ii ajutase. A doua zi, vru sa plateasca pentru gazduire dar nici acestia nu dorira  sa-i primeasca banii. Si asa ajunse voinicul nostru in padure, la casuta sa care se darapanase de cand nu mai fusese pe acolo. Incepu sa-si aranjeze si sa repare casa sperand ca in felul acesta va reusi sa mai uite de frumoasa Elena. Dar orisicat ar fi incercat nu si-o putea scoate din inima. Si treceau zilele, una dupa alta, si voinicul nostru incepu a se obisnui iar cu viata de sihastrie pe care o dusese inainte de a pleca in lume. Incepu iar a se preumbla si de cate ori ajungea la pestera aceea si intra isi aducea aminte de cuferas, de preumblarea lui prin lume, de Elena cea frumoasa si pleca intristat, nemaiavand chef de harjoana si intrecere cu animalele lui. In acest timp sa ne intoarcem la palat si sa vedem ce a mai facut imparatul si fata lui. Dupa plecarea lui Cineva, Elena a primit desaga cu ravasul, straiele si gievaergicalele. Citi scrisoarea si pe loc i se stranse inima caci isi dadea seama ca gresise mult, cerandu-i voinicului Cineva un lucru peste masura. Astepta ea o zi, doua, o saptamana, o luna si daca vazu ca voinicul nu mai vine, ceru iertare de la tatal sau si ii spuse ca pleaca in lume sa-si caute sotul, caci ea alt barbat nu-si doreste.

Imparatul cu greu voi sa auda dar pana la urma ii dadu incuviintarea. Isi lua Elena straie simple, isi puse opincile in picioare, varguta la brau si caciula intr-o desaga unde lua si cativa galbeni sa aiba de drum si pleca. Si peste tot pe unde trecea vedea chipul oamenilor plin de multumire si fericire si de cate ori intreba cui se datoreaza acest lucru, oameni spuneau ca Cineva ii ajutase. Daca fata intreba unde poate fi gasit Cineva nimeni nu stia sa-i spuna caci nimeni nu-l vazuse. Ici, colo, cate un copil ii povestea cum zarise pentru cateva clipe chipul misterios al acelui binefacator si din descrierea lor isi dadu seama ca era tocmai voinicul ei. Abia acum isi dadu seama cum arata chipul fericirii, vazand toata lumea din tara multumita si fericita. Si orisicat intreba nimeni nu stia sa-i spuna unde este Cineva. Intr-un tarziu, ajunse si la casa de la marginea padurii la prima casa unde intrase iubitul ei. Dupa ce se odihnii intreba daca stie cineva incotro o apucase un pribeag si-l descrise chiar pe voinicul Cineva. Atunci, gazdele povestira ca voinicul pornise in afundul padurii batrane, si nimeni nu-l mai zarise de atunci. Si porni fata prin padure, intreband florile si izvoarele daca a vazut careva chipul iubitului ei, dar nimeni nu stia raspunde. De ce mergea, tot mai in afund de padure si salbaticie se trezea dar pe nicaieri nu vedea urma de vietuire. Noptile si le petrecea prin scorburi de copac si ziua umbla ferindu-se de salbaticiuni, cu toate ca acestea o fereau pentru a nu-i speria cautarile. Intr-un tarziu, ajunse si la casa cea batraneasca in care traia voinicul ei, dar acesta nu era. Intra, si gasi casa curata, cu toate randuite si cu masa asezata pentru o singura faptura. Aprinse focul, pregati mancarea si se aseza pe laita pentru a-l astepta. Dar cum se lasa, adormi si nu baga de seama cand se intoarse flacaul acasa. Acesta intra si o gasi pe frumoasa Elene dormind. Aseza masa si astepta sa se trezeasca. Cand se trezi Elena, si-l vazu pe Cineva, cazu in genunchi     cerandu-si iertare pentru greseala facuta si rugandu-se de iertare, deoarece in cautarile ei gasise adevaratul chip al fericirii. Voinicul nostru, caruia si lui ii era dor de ea, isi ceru iertare si impreuna se rugara, asteptand binecuvantarea cerului. Mancara si se culcara iar a doua zi pornira spre palatul imparatesc. Ajunsera iute caci varguta fermecata prefacuse un bustean putrezit intr-un bidiviu ce sufla flacari pe nas.

La palat, fata ii povesti tatalui toate cate le facuse voinicul Cineva in tara si cum aratase lumii intregi care este adevarata fata a fericirii. Imparatul porni pregatirile de nunta si voinicul nostru aduse cu ajutorul vargutei fermecate toate comorile din pestera intunecata si fiecaruia ii daruia cate ceva astfel incat sa se bucure fiecare de bucuria lor. Dupa nunta, imparatul se retrase de pe tronul de domnie, lasandu-i pe tineri sa conduca in tara. Si de cate ori, aveau vreo nelamurire sau indoiala intrebau hristovul mititel si de fiecare data primeau raspunsul adevarat, astfel incat, se dusese vestea pentru dreapta lor judecata si pentru bunatatea de care dadeau dovada. Si daca as avea si eu un hristov ca acela poate as putea sa va spun daca mai traiesc au ba si daca da, unde este tara aceea unde se poate gasi chipul adevarat al fericirii.

Cineva o fapta buna a facut,

Cineva mana unui prieten a intins,

Cineva o dulce melodie a cantat,

Cineva bucurie, cu un zambet a semanat

Cineva pace sufletului a daruit,

Cineva cu dreptate a judecat,

Cineva pentru noi toti a suferit,

Cineva a spus: Ma bucur ca pot sa daruiesc,

Cineva a promis ca raul il va indrepta.

Ai fost si tu cumva…..acel cineva?

                                                                                Martie 2002