Eli, Eli, Lama Sabactani ...

Eu nu te-am părăsit copile,

dar omenescul urcă spaime-n tine

cuvântul nu mai face faţă

nu poate lanţul ce te ţine să-l sfărâme

sunt fiul ploii, toate lacrimile mele

voit-au ca să spele colbul strâns

şi celor ce-n uitare-şi pun speranţa

să le arăt poteca ce le-a fost făgăduită

nu omenescul s-a lipit trăgându-mă în jos

e greu să te opui cuvântului simbol

iubirii eu m-am dăruit şi-am dăruit iubire

să vindec haosul din suflet ostenit

veni-va timpul când vor….înţelege

pelerinaj

descalţă ziua care te-a bătut ca un pantof uscat

dezbracă ultimul cuvânt care te-a stingherit

şi goală să dansezi pe cerul răzvrătit

mâine soldaţii vor veni să restabileasca ordinea

e atâta derută în aer încât păsările călătoare

confundă ruta lor cu cea a transfugilor

în sufletul meu e pace, în spatele pleoapelor e război

niciodată dorul din mine nu-şi gaseşte loc în tine

să doarmă fără griji ca-n sânul lui Avraam

la pachet

ură, teamă, gelozie, toate îmi dădeau târcoale

mirosiseră că vor avea ce ospăta

eram mielul dus de casap

să împlinesc ritualul

Shakespeare cel divinizat a fost femeie

unde s-a dus tot farmecul copilăriei?

când aşteptam cu sufletul la gură

un alt teatru filmat de la BBC

am închis televizorul şi-am luat o carte

încercând să uit visele şi marile speranţe ale tinereţii

ceea ce doare cu adevărat

este că am fost părăsit în favoarea altora

cuvântul care mi-a fost fidel, urmându-mă peste tot

a ales să mă părăsească. singurătate, cât de triste îţi sunt aşteptările

lasă-mă să înfloresc Doamne

iertare pentru adevărul din mine care se împlineşte

asemeni lunii ce străpunge norii în seara asta

e aproape rotundă

dar încă nu se poate da de-a dura

trandafirul din fereastră explodeaza la fiecare şase ore

boboc după boboc, kamikaze- însângerat  

iar victimele, uitând tabloul general

surâd printre petale la amintirea parfumului

vântul în plimbarea sa uită că vremea lui s-a dus

încă nu ştie să-şi certe sufletul rătăcitor

ce-a intrat în Grădina Ghetsimanilor

mult prea devreme... lemnul încă nu a fost strunjit

micile orori ale neputinţei

dimineaţa nu ieşea in evidenţă cu nimic

era aidoma celorlalte spuse şi trăite

până când am căzut în genunchi fără nici un motiv

sau poate că motivul ieşise din asfalt să mă întrebe ceva

prânzul a decurs în ritm lent de tacâmuri

siesta, alungată în stradă, la drum scurt

şi-n faţa mea o doamnă a căzut, s-a lungit fără nici un motiv

sau poate că motivul îi ieşise în cale

seara s-a furişat în casă cu un sandviș uriaş

alergase ca disperata să ajungă la timp

şi deodată, ştirea, căzută la pământ şi-a ridicat ameţită audienţa.

oare din ce motiv o fi căzut? cine i-a ieşit în cale?

Drumuri

Cineva trebuie să spună adevărul până la urmă. Că voi fi eu sau altul nu contează. Adevărul nu are de ales, el iese deasupra ca untdelemnul. Chiar dacă doare, el trebuie să se arate. Adevărul biruie uitarea aşa cum Sfântul Gheorghe biruie balaurul. Şi de cele mai multe ori adevărul devine istorie. Dar nu întotdeauna istoria este şi adevăr. Undeva, acolo sus cineva mă iubeşte. Altfel nu aş putea să povestesc acum toate astea. Fără mâna Lui protectoare eram oale şi ulcele. Sau poate că văluream moartea de-a lungul şi de-a latul bălţilor.

Brăila. Poartă şi sălaş. Locul unde poveştile se înnoadă născând alte poveşti ca aţele din preşurile de coade ale bunicii. Oare Maica Mica a ştiut ce face? Cred că da. La cât de viforoasă a fost, nu ar fi lăsat tocmai viaţa mea la-ntâmplare. Parcă-i văd faţa osoasă, suptă, fără o umbră de zâmbet, privindu-mă, şoptind tăinuit:
- Ai de grijă copile. Să asculţi de el ca de Sfântul Duh, să nu-i ieşi din cuvânt şi să te ferească Domnul să-i împrăştii vorbele prin prostimea uliţelor. Tot ce ţi-o spune să rămână pecetluit înapoia buzelor. Înţelesu-m-ai?
- Da maică Mica.
- Îţi mai repet odată: să nu uiţi că el e binefăcătorul şi protectorul tău.
- Da maică Mica.
Şi scările hotelui scârţăiau ducând sus, tot mai sus, zvonul sosirii noastre. Ne-am oprit în faţa uşii cu geamuri mate. Mica şi-a aranjat basmaua, şi-a-ndreptat pieptarul rochiei de diftină şi a bătut la uşă. Nişte paşi târşâiţi s-au oprit în spatele uşii şi un scârţit prelung a însoţit-o. O fată somnoroasă, spălăcită la păr şi albicioasă la piele a prins a se uita la noi, aşteptând.
- Conu Paşadia este acasă?a întrebat buna Mica.
- Nu este, dar se întoarce în două ore. Aşa mi-a spus să zic oricui m-o-ntreba de dânsul.
- Şi când ţi-o zis vorbele astea?
- Păi să tot fie vreun ceas, un ceas şi ceva.
- Pe noi ne-a chemat dânsul.
- Păi dacă v-a chemat io zic să poftiţi
- Mulţumim de îngăduinţă.
Nici în visele mele nu-mi închipuiam că un hotel poate avea şi astfel de camere. Adică apartament după cum am înţeles. Că de intrat am intrat într-o cameră amplă fără ferestre sau geamlâcuri dar care se deschidea printr-un glasvand într-o altă cameră plină de sofale şi divanuri ce sprijineau pereţii îmbrăcaţi cu scoarţe de lână şi covoare de preţ. Camera de intrare era de fapt o sala de primire, cu scaune îmbrăcate-n piele şi ţintuite cu flori mici de aramă lucitoare printre care rătăceau măsuţe joase cu scrumiere şi cutii cu ţigarete sau cu câte o sticlă pătrată cu dop mare şi greu, înconjurată de pahare suple cocoţate pe-un picior fragil. Din această camera de primire pe dreapta era o uşă ce ducea probabil (confirmarea aveam s-o am a doua zi) către camera domnului iar pe stânga era uşa pe care dispăruse fata-n casă târşâindu-şi papucii osteniţi. Mama Mica s-a asezat pe un jilţ şi mi-a făcut semn să mă sprijin de piciorul ei ca să nu-mi tremure picioarele de la prea multă aşteptare. Şi iarăşi a-nceput să-mi şoptească preceptele decalogului ei, verificându-mă dacă reţineam cum trebuie. Dacă n-aş fi citit în clasă, la îndemnul domnului învăţător Stanciu, din „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” aş fi crezut că atunci în acea camera de hotel, se năşteau învăţăturile ce trebuiau lăsate moştenire. Nici când m-a-nvăţat Tatăl Nostru şi Crezul nu a pus atâta sârg în a mă verifica mama Mica. Dar numai bine că la un moment dat s-au auzit nişte paşi grei pe scară şi mama Mica s-a ridicat aranjând scaunul şi potrivindu-şi ţinuta. Uşa a scârţâit prelung şi trupul mătăhălos s-a ivit parcă dintr-odată. Era un bărbat trecut de şaizeci de ani cu păr înspicat, pieptănat cu grijă pe după urechi către ceafă. Favoriţii îngrijiţi şi subţiaţi se uneau cu un barbişon ce se termina abrupt la-ncheietura gâtului lăsându-l curat şi fără fir. Ochii de vultur, adumbriţi de sprincene stufoase încercau să-şi ia zborul de sub apăsarea unor pleoape grele. Când am spus mătăhălos m-am referit la dimensiunile herculeene. Pieptul lat părea că se înalţă ducând cu el picioarele groase ca stâlpii de cerdac. Redingota pica turnată cu toată imensitatea acelui trup. Era ferchezuit şi mirosea bine. Trabucul îşi dădea ultima suflare îndârjindu-se să păstreze un muc de jar scânteietor. A închis uşa fără să se sinchisească, şi-a lăsat pălăria şi bastonul pe un cuier pom cu coarne de lemn răsucit şi s-a lăsat greoi pe-n scaun. După ce şi-a turnat cam un deget gros de coniac în pahar, ne-a învrednicit cu o privire.
- Da. Cu cine am onoarea?
- Dom Paşadia, sunt eu maica Mica.
- Ioi Doamne, bată-te să te bată măi maică. Da cum se face că io îmbătrânesc şi mata tot tânăra şi-n putere?
- De la muncă să fie?
- Mda. Ia spune de ce... a da... stai că io te-am chemat.
- Da Dom’ Paşadia. Mi-aţi trimis vorbă să-l aduc pe aista mic să-l luaţi de suflet.
- De suflet şi de ucenic. Aşa e.
- Şi cum rămâne cu plata Dom Paşadia?
- Păi dacă-l iau de suflet nu plăteşti nimic. Io mă-ngrijesc de tot ce i-o trebui. Da un act mi-ai adus maică? Ca să nu dau de belea cu poliţia.
- Da Dom Paşadia. Actele şi scrisoarea pe care mi-a lăsat-o maică-sa. Nici n-am deschis-o, şi nu că n-aş şti să buchisesc.
- Da. Ştiam că mă pot bizui pe mata. Păi io zic să-ţi iei la revedere şi să-l laşi aici. N-are rost să intri-n noapte cu drumurile.
- Da Dom Paşadia.
Se-ntoarse către mine, se apleca şi-mi şterse un sărut grăbit în colţul buzelor, îşi şterse ochii cu colţurile basmalei apoi fără a mai aştepta ceva se-ndreptă spre uşă şi o trase atât de repede că nici să scârţâie nu avu timp. Şi catapeteasma cerului s-a sfâşiat despărţind lumea în două. De-o parte maica Mica şi viaţa fără de griji în casa ei, de cealaltă parte Domnul Paşadia şi povestea mea aproape uitată.
Care este povestea mea? Păi o poveste ca toate poveştile, strecurată prin sita uitării, altoită cu vise de mărire şi trăită pe apucate. Cam aşa aş putea rezuma totul. Chiar totul? Da, pentru că povestea mea începe cu acea uşa închisă în grabă de maica Mica. Domnul Paşadia căzuse pe gânduri privind uşa. Care era legătura dintre maica Mica şi dom’ Paşadia nici până azi nu am aflat. S-a scărpinat uşurel în barbă, a lăsat ciotul de trabuc pe o farfurioară de argint, s-a ridicat luându-şi paharul şi-a pornit către uşa mare a glasvandului trecând pragul camerei. S-a-ntors lupeşte cu tot trupul şi mi-a făcut semn să-l urmez. S-a lăsat pe-o sofa îndemnându-mă să iau loc. A sunat din clopoţel, a mirosit încă odată coniacul şi-a luat o gură plimbându-l uşor. Privindu-l, simţeam gâdilituri pe-ntinderea aspră a limbii de parcă eu eram cel ce mesteca licoarea. Fata-n casă a apărut la fel de somnoroasă şi tăcută că şi prima oară.
- Adă şi aşterne masa Ilona. Şi cât mâncăm o să te rog să-i pregăteşti cămăruţa mânzului aista. Din acest moment intră sub ocrotirea mea şi o să ai grijă de el ca şi de mine. Mâine o să-l iau în oraş să-i cumpăr nişte haine mai ca lumea. Dar asta nu înseamnă că la noapte o să se culce fără să se-mbăieze, aşa că am să te rog să-i potriveşti şi apa.
- Da coane. Am înţeles.
- Ce ne-ai pregătit pentru astă seară?
- Friptură rece, gogoşele de orez, salate şi sosuri după obicei.
- Bun aşa. Să aduci şi o sticlă din cele târguite de la podgorie de nea Tase.
- Da coane.
Atât a fost. Fata s-a-ntors parcă betegită de atâta vorbărie şi a lăsat uşa întredeschisă să-i fie mai uşor cu platourile.
- Cum te cheamă pui de urs?
- Mihăiţă Domnu’Paşadia
- Apoi măi copile, io pentru tine o să fiu doar Dom’Mimi. Paşadia îi nume de stradă. Aşa mă strigă toată lumea. Dar tu nu eşti toată lumea. Ai înţeles?
- ʼnţeles Dom Mimi.
- Bun aşa. Tu ştii să ţii un secret?
- Până acu nu am avut nici unul de ţinut, dar o să mă strădui din toate puterile dacă trebuie.
- Păi cam trebuie...
Tot atunci intră şi Ilona aducând o tabla mare pe care o aşeză pe masă scundă dintre noi. Apoi ieşi în fugă şi se întoarse cu altă tabla pe care erau frumos aranjate farfuriile, şervetele, tacâmurile, paharele şi sticla de vin. După ce rândui în faţa fiecăruia farfuriile, tacâmurile şi paharele se retrase spunând că pleacă să pregătească baia. Pe tablaua din mijloc era un platou cu felii de friptură, pe un alt platou erau gogoşele de orez fiert apoi rumenite în unt şi urmau câteva boluri cu sosuri, unele mai cremoase, altele mai grunjoase de diverse culori şi alte câteva castroane cu salate dulci sau acre. Mă uitam disperat căci nu ştiam care-s obiceiurile la o casă mare. Multe nu ştiam eu, dar înţelegeam că aici nu mai pot mânca la fel ca la maica Mica în bucătărioară. Dom Mimi a ridicat capul şi cred că a văzut toată spaima şi nepriceperea zugrăvite pe chipul meu că a izbucnit într-un râs gâlgâit săltându-şi burta prinsă-n lanţul de argint al ceasului.
- În seara asta ai dezlegare la mâncat, dar de mâine schimbăm foaia. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Nu ştiu ce ţi-a spus mama Mica, dar nimic din ce auzi în casa asta sau în prezenţa mea pe stradă nu ai voie să spui altcuiva. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Bun. Oricum mâine te pun să juri cu mâna pe Biblie în faţa icoanei ca să fiu sigur că nu te duce ispita de ureche.
- Jur şi-acum Dom Mimi. Gura mea o să fie ferecată. Mai ceva că peştera Sesamului.
- No bun atunci. Hai să mâncăm până nu ne piere pofta.
A luat şervetul atârnându-l de gulerul tare al cămăşii. A luat două felii de friptură şi trei gogoşele rânduindu-le pe farfurie, apoi a luat o lingură de salată de sfeclă roşie dreasă cu de toate, trei felii de castravete acru, câteva măsline şi o răzătură de hrean de cel iute. A împrăştiat nişte dulceaţă de ardei iute peste feliile de friptură după care a început să taie tacticos friptura, îmbucătură după îmbucătură şi gogoşelele de orez. Fiecare îmbucătură o întingea prin sos după care urma o bucată de orez şi puţină salată. L-am urmat întocmai uitându-mă ca să văd cum se face şi dacă nu ar fi fost în faţa mea cred că aş fi scăpat degetul prin castroanele cu sosuri ca să-l pot linge cu sârg. La un moment dat a luat un tirbuşon de argint şi a scos dopul ceruit de la sticla de vin. A mirosit puţin dopul, a turnat un strop în paharul alungit dar pântecos, a răsucit paharul de câteva ori, după care a mirosit cu nesaţ şi pricepere stropul de vin şi cu un oftat a dat paharul de duşcă. A mestecat de câteva ori, plimbând vinul, după care i-am văzut mărul lui Adam săltând şi liniştindu-se apoi. A plescăit mulţumit şi a turnat cam o juma de pahar ridicându-l până-n dreptul ochilor să-i citească tainele culorii. A băut în tihnă, apoi a mai turnat o juma de pahar şi a început iar să mănânce. La un moment dat am simţit că nu mai intră şi am aşezat furculiţa şi cuţitul alături. Dom Mimi şi-a mai pus o felie de friptură şi două gogoşele pregătindu-se să mănânce. Văzându-mă, a sunat din clopoţel şi mi-a făcut semn să o urmez pe Ilona care apăruse-n cadrul uşii.
- S-o laşi pe fată să-şi facă datoria şi să nu te prind că te fasoleşti. Începând de asta seară a căzut năpasta pe tine. Dar rău n-are să-ţi pară. Noapte bună.
- Noapte bună Dom Mimi.
Ilona s-a dat la o parte ca să trec şi a închis uşa. Mi-a făcut semn s-o urmez şi paşii ei târşâiţi mă trăgeau de-a lungul culoarului. Ca la jumătatea holului se deschideau de-o parte şi de alta două uşi. Una era de la bucătărie iar cealaltă de la baie. A deschis uşa la baie şi toată camera era plină de faianţă azurie ce sclipea în bătaia luminii. Într-un colţ era o vană mare albă, înfiptă pe nişte picioare terminate cu capete de leu. Aburi molcomi se ridicau învăluind aerul într-o ceaţă parfumată. Lângă vană era o canapea de lemn lustruit, dată cu lac neagru de baiţ. S-a aşezat pe canapea şi mi-a spus să mă dezbrac la piele. Dacă mi-ar fi trântit o pereche de palme şi nu cred că obrajii mei ar fi luat foc atât de iute. Am făcut ochii mari şi m-am tras speriat un pas.
- Hai măi copile, doar ai auzit ce-a zis Conu Paşadia. Doar nu vrei să-i bagi în aşternuturi cine ştie ce drăcovenie. Dezbrăcarea! Cât nu mă supăr şi-l chem pe Conu aici.
Am început să-mi desfac în silă nasturi, nojite, cârpe, brăcinari. Hainele cădeau una după alta la podea, sfredelite de ochiul necruţător al Ilonei. Abia când m-a văzut gol ca pruncul mi-a făcut semn să întru în vană. S-a ridicat şi-a luat o mâna de sare gălbicioasă şi-a aruncat-o-n apă. M-a lăsat să învăţ apa să urce şi să coboare până când m-am înmuiat din cap până-n picioare. Apoi a luat o bucată de săpun şi o cârpă albă şi a început să mă clăbucească şi să mă frece temeinic încât nici un peticuţ de piele nu a scăpat mâinilor ei pricepute. A trecut apoi la despicat firele de păr slinoşite de spuma săpunului şi când toată munca a fost dusă la bun sfârşit, a adus o oală de apă încropită şi a început să mă curăţească de spumă şi de trâncii strânşi. Când am început a lumina de atâta curăţenie mi-a făcut semn să ies pe covoraşul de pănuşă şi a început să mă frece cu sârg de parcă ai fi zis că pielea mea trebuie lustruită ca argintăria. Începuse a sufla repezit şi obrajii au prins a se umfla ca foalele, îndârjindu-i culorile. Abia când m-a găsit neted şi uscat la pipăit, mi-a întins o pereche de papuci de pâslă şi un cămeşoi alb ca laptele plin de musculiţe albastre tivite la gât şi la mâneci în rânduri dese. Am mărşăluit în urmă ei până-n capătul culoarului care se deschidea într-un holişor plin de uşi. Uşa din faţă cu balamale zdravene şi zăvor pe măsură cred că ducea afară. Pe stânga era o cameră, camera ei iar pe dreapta era altă cameră, a mea după cum aveam să aflu. Camera era mică dar destul de mare pentru un copil, avea un pat cu o poliţă alături pentru lumânare, o masă cu un scaun şi un dulap. Pentru început m-am bucurat că nu are fereastră să intre moroii pe-acolo în nopţile cu lună plină dar mai apoi am început să-i duc dorul luminii şi soarelui. M-a îndemnat să intru în aşternuturi, mi-a potrivit învelitoarea până sub bărbie şi-a suflat în lumânare. A dat să iasă, dar s-a întors şi mi-a zis: dacă te taie fro nevoie vezi că ai oală sub pat. Atât a mai spus şi a ieşit luând lumina în târşâitul paşilor.
Niciodată viaţa nu te întreabă dacă eşti pregătit. Întotdeauna te ia prin surprindere. Fiecare nouă dimineaţă este o miunune şi o tortură totodată. Aşa a fost şi prima dimineaţă din casa lui Paşadia, omul care m-a topit în căuşul unui trecut ascuns în misterii şi uitări şi m-a turnat într-un viitor ce nu-mi aparţine în totalitate, aşa cum coaja unei portocale nu poate aparţine pulpei suculente ce ascunde sucul răcoritor dar nici nu pot sta despărţite. Desenându-mi prezentul, Paşadia croia un viitor greu de întrezărit. Viitor care nu se termină odată cu mine, ci va trece în sufletul unui alt degustător. Pentru cei mai mulţi oameni oenologul este o piesă de muzeu care dă bine. Orice restaurant cu pretenţie şi pedigree caută să pună mâna, să momească pe câte unul dintre noi sau de cele mai multe ori pe câte un fals de zile mari. Sommelier. Enolog. Etichete. Multă lume nici nu ştie că noi existăm. Multă lume crede că serviciile noastre sunt atât de scumpe încât nu-şi pot permite să ne cheme la masă. Iar la fel de multă lume nu vede în noi decât sluga ce trebuie să deschidă o sticlă. Tuturor le-aş adresa aceleaşi vechi cuvinte rostite de mii de ani: iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E drept că sommelierul, este înainte de toate un om care serveşte. Dar asemeni nebunului ce-i întinde Regelui Pescar cupa binecuvântată, la fel şi sommelierul îţi oferă din suflet tot ceea ce are el mai bun şi dacă-l vei întreba cum de ţi-a oferit ceea ce îţi doreai, el îţi va răspunde asemeni nebunului din poveste „Nu ştiu asta. Tot ce ştiu, e că îţi era sete.” Setea de bun, de adevăr, de cinste şi biruinţă. Dar toate acestea sunt vorbe de clacă. Un enolog adevărat nu pierde vremea cu vorbe inutile. El face loc bucuriei la masa ta. Ridică seara aceea la rang de seară princiară iar pe tine te face să te simţi în al nouălea cer. Mulţi ne privesc ca simpli servitori, dar foarte puţini bănuiesc ce suntem noi de fapt. Adevăratul sommelier îşi va purta cu discreţie cupa de argint, dar nu ascunsă prin buzunare ci la loc de cinste pentru a arată că nu se sfieşte cu arta lui. Pentru că adevăratul sommelier este scoborâtor din neamul preoţilor lui Dionis. Noi suntem alchimiştii licorilor fermecate. Noi suntem păstrătorii marilor secrete, pentru că adevăratul sommelier se face frate cu bobul însoţindu-l pe drumul transformării de sine. El îi adună roua ultimei dimineţi, sărutând bobul cuibărit în căldura ciorchinului care nu ştie încă ce-l aşteaptă. Tot el hotărăşte ce se va folosi la cules, alegând între custură, brişcă, foarfecă sau sfânta mână. El alege vanele în care se va zdrobi bobul şi momentul acestui ritual. El va alege fetele care vor călca în picioare boabele pentru că şi ele trebuie să se bucure de frumos în ultimul lor moment. El mângâie cu buzele, sângele dulce şi tot el hotărăşte drumul fiecărei găleţi de must. El îi poartă de grijă pe toată durata fierberii pentru că o suferinţă şi o bolboroseală prea mare poate duce la slăbirea sau chiar la pierderea rangului. El este cel care se îngrijeşte de sticle, el hotărăşte ce fel de dop, el spune câtă lumină trebuie să fie în momentul trecerii din bute în sticlă şi ca semn de preţuire el îşi lasă sigiliu pe întregul lot, ca să se ştie că vinul a fost moşit şi năşit cum se cuvine. Dar toate astea sunt parte din folclor pentru că un artist adevărat nu o să se dezbrace de secrete, aruncându-le în gura vorace a bârfelor...
- Bună dimineaţa copile. Cum ai dormit?
- Bună dimineaţa Dom Mimi. Mulţumesc bine.
- Astăzi îţi voi spune doar poveşti, de încălzire. Dar zilele următoare şi anii ce-or să vină vor fi doar zile de chin. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi. Gura zăvorâtă, urechile pâlnie şi mintea ageră.
- Deci nu ai uitat ce ţi-am spus aseară.
- Se poate Dom Mimi?
- Se poate măi copile, că doar nu toţi suntem la fel. Uită-te la mine că-s cât un munte iar tu eşti cât un ţâr.
- Io cred că dumneata Dom Mimi trebuie să te asemeni cu oamenii mari iar pe mine să mă compari cu un copil. Că doar nu amestecăm mere cu pere în coş.
- Deci eşti şi colţos bag seamă.
- Colţos nu ştiu dacă sunt, dar maica Mica mi-a zis cum e împărţită lumea şi a căutat să-mi desluşească viaţa atât cât s-a priceput.
- Bun lucru a făcut maica Mica. Hai să mâncăm şi apoi om vedea. Iar după masă te iau în târg să vedem de ceva haine mai acătării.
Şi aşa am început a desluşi toate tainele, secretele şi obligaţiile. Dom Mimi fusese iniţiat la rândul său în astfel de taine de un ilustru sommelier, Monsieur Arnaud, scoborâtor din furnicarul Parisului şi rătăcitor prin ţara Micului Paris. Şi acum îi aud vocea calmă şi caldă deşteptând amintiri de mult uitate. El mi-a desluşit linia dintre savoir-faire şi savoire-etre cu toate tainele criptate în gesturi şi culori. De la el am învăţat toate tainele vinului, descântecele şoptite în faptul serii când tirbuşonul de argint sclipeşte la prima lui împlântare în carnea plutei vremelnice. Respectul datorat Măriei Sale Vinul şi magia momentului de intimitate dintre sommelier şi clientul fidel. Bucuria transformării unei mese de seară într-un adevărat regal. O friptură poate să fie bună, dar paharul de vin ce o însoţeşte mângâindu-i trecerea, o ridică la rang princiar. Vinul alb de desert poate strica magia unei seri aruncând-o în umezeala străzii. Poate că timpul îmi va acorda un răgaz ca să pot povesti mai pe îndelete toate câte le pot spune, dar pagina mă îndeamnă la credincioşenie faţă de tine cititorule. Ajuns aici poate că ai să te întrebi pe unde vom mai poposi în peregrinările noastre. Voi sări din braţele şi învăţăturile lui Dom Mimi direct în alt timp şi în alt loc. Bucureştiul m-a cerut ca ofrandă şi m-am dat lui fără să clipesc. Aveam binecuvântarea lui Paşadia şi porneam în căutarea celui ce avea să-mi urmeze, pentru că fiecare linie de sommelier se transmitea din tată-n fiu dacă pot spune aşa, de fapt fiecare cavaler îşi alege urmaşul în tainele deprinse şi are dreptul de a-l pune la încercare, de a-l testa să vadă dacă merită postul. Aşa că indiferent ce este el în viaţa socială, de zi cu zi, în taină el îşi practică meseria ducând mai departe tainele şi predând ştafeta celui ce-l va duce-n nemurire. Deci odată ajuns în Bucureşti mi-am făcut intrarea în arena oenologiei. Am fost binecuvântat cu puterea de a izbuti. Eram angajat ca enolog la Athénée Palace, aveam ore de oenologie la facultate şi intrasem în arena greilor alături de doctorul Puşca şi Surdu. Drumurile şi nevoile m-au purtat prin toată istoria cramelor şi vinurilor din ţară şi de afară. Pentru că sclipeam ca diamantul, începând cu 1974 am ajuns în Franţa reînnodând istoria ilustrului sommelier Monsieur Arnaud. Dar bucuriile mele nu se înscriu între canoanele acestor pagini. Abruptul cade, ghilotină, despicând trupul unui prezent trecut de un prezent viitor. Si mă reped cu pieptul drept într-un octombrie al lui 1978 într-o seară care a fost şi seara ce mi-a scris cu litere de foc, partea de istorie personală numită viaţă. Ziua se petrecuse-n noapte, dar vremea caldă făcea lumea să se bucure de aerul străzii. La ora două au plecat şi ultimii clienţi. Mi-am notat în jurnal cele mai deosebite comenzi, am predat şefului de sală bonierul, m-am schimbat la vestiar şi am plecat fără să ţin contul paşilor. Aşa se face că în loc să o iau pe Calea Victoriei în jos către apă,m-am trezit pe Ştirbei Vodă în faţa porţilor de la Cişmigiu. Era atâta linişte şi pace încât m-am lăsat în voia reveriei. Am luat aleile una câte una şi plimbarea mă liniştea, alungând zbuciumul zilei. La izvorul lui Eminescu, o mogâldeaţă despică tăcerea cu răsuflarea ei precipitată. Am aruncat o privire oarbă şi am trecut fără a reţine vreun amănunt. Eram adâncit în gânduri şi nu am auzit lipăitul tălpilor ude pe asfaltul aleii. Am tresărit când degetele uscate s-au agăţat de haina mea. Era prea întuneric pentru a distinge trăsăturile feţei, dar ceva îmi spunea că nu am de ce mă teme. Vocea sugrumată de emoţie m-a încredinţat că aveam de-a face cu o femeie. Am băgat mâna în buzunar şi am scos toţi banii pe care îi aveam. I-am lăsat în palma tremurândă şi mi-am continuat drumul. Eu nu am văzut nimic dar se pare că ochii ei au înregistrat fiecare detaliu. Câteva luni mai târziu, în trenul către Brăila ne-am întâlnit iar. Pe platforma dintre vagoane era o mână de bulendre rufoase, ghemuită şi adunată-n sărăcie. Nu i-am dat mare atenţie pe toată durata călătoriei dar pe peronul gării i-am observat ochii. Două lacuri umbrite de întunecimea cearcănelor. S-a apropiat temătoare şi mi-a pipăit mâna. S-a aplecat şi mi-a sărutat-o, apoi printre lacrimi a şoptit:
- Te ştiu. Chiar dacă era noapte, ştiu că tu ai fost. Era în octombrie în Cişmigiu. Ştiu pentru că tu m-ai salvat de la moarte. Ochiul poate să te mintă, să te fure, dar sufletul nu dă greş niciodată. Fără banii pe care mi i-ai dat aş fi murit de foame. Încă nu ştiam să trăiesc pe stradă. Nu că acum aş şti. Mulţumesc.
Am dat să bag mâna-n buzunar dar m-a oprit.
- Nu astăzi. Poate că o să mai am nevoie, dar nu astăzi.
Lumea trecea mai departe ocolindu-ne. I-am lăsat totuşi câteva hârtii mototolite şi am plecat. Viaţa a vrut ca eu să-i ascult povestea. Pe cât de incredibilă, pe atât de tristă. Fusese alungată din viaţă fără drept de apel. Şi Cabinetul doi deja uitase. Avea mult prea multe probleme de rezolvat iar Micha nu era decât un fir de praf ce intrase în raza de lumină. Istoria nu se face de fire de praf rătăcitoare. Trebuie să te agăţi ca lipitoarea de burta ei. Să-i intri pe sub piele, căpuşă lihnită şi pusă pe supt.

chemare

veniţi să luaţi lumină a şoptit fericirea

lăsaţi întunericul să vă acopere goliciunea a strigat spaima atroce

şi lumile se cerneau întru alegerile făcute

acesta-i trupul meu a şoptit cuvântul

luaţi şi mâncaţi ca să fiţi în mine şi eu să fiu în voi

atâta timp cât vor mai fi vocale şi consoane

acesta-i sângele meu a şoptit iubirea

luaţi şi beţi, îmbătaţi-vă cu iubire, păstraţi-mă în voi

că în curând (prea curând) ne vor despărţi

noi nu am moştenit veşnicia au şoptit cuvintele

nu am cinat la aceeaşi masă

şi-odată moarte trecem cu totul pragul uitării

atac de panică

m-am trezit lac de sudoare, gâtul se uscase de atâta aşteptare

am tuşit şi cuvintele ghemotocite mi-au sărit afară

se făcea că nu mai aveam cuvinte

ne obligau prin lege să ne mâncăm cuvintele

încet, încet spitalele s-au umplut de cazuri cu aceeaşi simptomatologie

greaţă, vărsături, arsuri în capul pieptului, ameţeală

şi medicii ridicau neputincioşi din umeri

încă nu s-a inventat panaceul  pentru aceste tulburări

facem şi noi ce putem, tratamente homeopatice

partea cu adevărat proastă a apărut abia după o lună

tăcerea ţiuia hămesită, nu mai avea măcar o fărâmă de cuvânt,

o silabă ceva care să-i sublinieze măreţia

am înghiţit ultimul cuvânt

iar mâna,aproape paralizată de teamă

s-a chircit sub apăsarea noilor sarcini

începând de azi ea va fi purtătorul meu de cuvânt

aviz amatorilor

când intri în sufletul meu

să-ţi laşi la intrare încălţările

şi să te dezbraci de toate cuvintele

să intri fără întrebări nespuse

şi fără corp de durere

să fii doar tu

şi să mă aştepţi  în linişte

căci negreşit voi veni

şi a pus degetul pe mine

şi toate cuvintele s-au prăbuşit în prăpastia ce s-a născut

s-a-ntors şi-a plecat luându-mă fără împotrivire

pe câţiva arginţi

să-i fac noaptea frumoasă

ţesându-i visele şi singurătăţile

cu dansul meu lunatic

când a fost asta?

cine mai ştie, poate într-o altă eternitate

sau poate că încă nu mi-a venit timpul

să plec

ca o tăcere, moartea

mi s-au terminat cuvintele şi nu ştiu ce e mai rău

să nu mai ai cuvinte sau să nu mai ai ce spune?

toate visele şi toate vrutele departe sunt

şi cred c-au şi murit de-atâta aşteptare

îmi pare rău a fost ingropat        

fără a i se aduce un ultim omagiu

pentru că vorbele frumoase

dispar ca roua la lumina zilei

numele meu e teroare

tu poţi să-mi spui cum vrei

poţi să-mi spui moarte

sau spaimă

ori necunoscut

oricum ar fi eu sunt

şi rămân

chiar şi după ce tu nu mai eşti

cheamă-mă şi voi apare

doreşte-mă şi voi fi alături

trăieşte-mă

şi-mpreună vom trece viaţa

Martie

-          Cine eşti dumneata?

-          Dacă ţi-aş spune că-s un om căruia nu-i place să uite ai să crezi că-mi bat joc de dumneata aşa că prefer să fiu ridicol şi să spun că sunt un povestitor al zilelor noastre, dispus mai degrabă să-şi piardă auditoriul nerăbdător decât capul…

-          Sincer acum, tu chiar crezi că o să am răbdare să-ţi ascult toată polologhia?

-          Treaba mea nu e să cred sau nu, treaba mea este să povestesc indiferent dacă tu sau altcineva va avea răbdare să mă asculte.

-          Da bun. Până aici ai câştigat.

-          Eu nu sunt aici ca să intru în competiţie. După cum ţi-am mai spus datoria mea e să povestesc.

-          Am înţeles şi te ascult.

-          Mă bucur că ţi-ai făcut timp şi răbdare. Poate că-ţi mai aduci aminte de necazul senatorului.

-          Care?

-          Păi doar ce-am povestit zilele trecute.

-          A… tipul cu accidentul de maşină.

-          Exact. Ei bine, momâia care s-a ridicat dintre zdrenţe şi care i-a cerut de mâncare chiar are o poveste cu mult mai interesantă decât…

-          Decât senatorul?

-          Păi povestea senatorului nici n-am apucat s-o spun… ălă n-a fost decât un început.

-          Ok. Deci cine este mogâldeaţa aia?

Cine crede că noaptea e făcută doar ca să dormi se înşeală. Cine crede că noaptea e alcătuită numai din boabe de întuneric demonstrează fără echivoc faptul că el nu a văzut niciodată stelele, ci numai pământul pe care calcă. Aşa şi cu farurile care nu fac decât să sfâşie noaptea în mii de fâşii, lipsite de substanţă şi consistenţă. Din coconul ei de zdrenţe, Micha se ridică cu greu într-un cot, încercând să alunge foamea care sfâşia din ea ca o haită turbată. Măcar dacă ar fi putut să adoarmă şi tot ar fi fost ceva. Când dormi parcă şi moartea vine mai uşor, nu numai visul care te alină. Se lăsă să alunece la pământ. Faruri şi claxoane. Nimic mai chinuitor pentru binecuvântarea somnului decât aceşti doi …cum să le spunem? Terorişti? Nu. În nici un caz. Cazne. Torţionari. Da, era mai potrivit aşa. Ar fi vrut să doarmă, să uite. Scoase o mână din maldărul de rufe ca să-şi acopere ochii şi urechile când mai degrabă simţi decât văzu o umbră care se grăbea să fugă de soarta ei. Ridică mâna rostindu-şi cererea:

-          Fă-ți pomană maică și dă-mi și mie ceva de-sle gurii...

Atât apucase să mai zică sau poate că mai spusese ceva dar nu-şi mai aducea aminte că o luase cu leşin şi căzu iar între zdrenţele ei. Gândui, imagini, amintiri se perindau pe dinaintea ochilor. Nu ştia dacă îşi retrăieşte viaţa sau numai se afundă într-un continuum mocirlos aşa cum erau mai toate serile ei de agonie şi suferinţă. Cine ar mai avea răbdare să stea să o asculte şi mai ales cine ar mai crede că se trage dintr-un nume ilustru care pusese o piatră de temelie la fundamentul geografiei… şi totul se dusese de râpă datorită unui impuls de moment. De fiecare dată când se repezea ca berbecul, vorbele mamei îi alinau tulburarea şi-i domoleau furia: ţine minte că orice adevăr trebuie spus la timpul său şi mai ales învaţă să îţi ţii gura pentru că nu există întrecere cu proştii sau cu şefii. Dar când trebuie să se întâmple, se întâmplă. Vedea şi acum figura descompusă a secretarei când a intrat la ea în cabinet:

-          Doamna Cici vă cheamă de la Cabinetul 2. Au spus că trimit o maşină. Tovarăşa vrea…

-          Zău? Şi ce pot face eu?

Secretara se apropiase de geam şi privea bulevardul ce moţăia sub parfumul florilor de tei.

-          Doamna Cici… au venit… vă aşteaptă maşina la stradă. Doamne ajuţă să fie bine.

-          O să fie. Stai liniştită.

-          Nu pot să stau că-mi stă inima când mă gândesc.

-          Am să te rog să încui uşa la cabinet, că sigur nu mă mai întorc

Previziune? Viziune? Presentiment? Cine ştie… ştiu doar că am plecat la Cabinetul 2 şi a doua zi n-am mai ajuns nici la Universitate şi nici în viaţa mea. Dar ca să înţelegi poate că ar trebui să povestesc câte ceva despre mine, un puţin care să nu mă obosească şi să nu te obosească prea tare: mă numesc Cecilia Michailescu, dar lumea mă strigă Cici sau Micha. Mama mea era din ramură nerecunoscută a Michailestilor din cauza unor păcate de tinereţe ale stră-stră-bunicului. Se pare că ghinionul s-a ţinut scai de noi pentru că fiecare generaţie a trebuit să-şi dea obolul. Mama, Dumnezeu s-o ierte, căzuse pradă ştiinţei, căreia i se dedicase trup şi suflet. O parte de suflet s-a lăsat convins de elocinţa şi patima înflăcărată a celui ce nu a ştiut niciodată că este tată de fată. Şi ca să nu meargă cu mâna goală a luat şi partea de trup ce i-a căzut la îndemână. După o campanie de cartografiere a munţilor Almajului, mama, care era o studentă strălucită, a dispărut de pe firmamentul ştiinţei, aterizând într-un oraş prăfuit de câmpie. Şi-a ascuns pentru început ruşinea, dar dacă nu aş fi fost eu care ceream de mâncare şi dreptul la viaţă, poate că s-ar fi pierdut prin vreo mahala urgisită. Dar când foamea îţi dă ghes te supui. Aşa că mama a bătut la poarta Inspectoratului şcolar şi a cerut un post de suplinitor. Norocul nostru a fost că au avut nevoie de ea. Astfel, dragostea ei s-a împletit cu grija de copil şi împreună am străbătut vremurile şi timpurile. Din suplinitoare a ajuns învăţătoare, din simplă învăţătoare o învăţătoare iubita, strimată şi apreciată. Ori de câte ori o întrebam de rude se făcea că nu înţelege iar când o întrebam de tată spunea că nu trebuie să mă necăjesc cu lucrul ăsta. Abia târziu, după şcoală primară am aflat de existenţa bunicilor şi prima întâlnirea a rămas scrisă cu vârful acului pe stinghia sufletului, undeva la colţul ochiului. Ţin minte ca acum. Trenul gonea cu viteza melcului prin urgia nopţii. Părea că iarna nu aşteptase decât călătoria noastră că să-şi trimită toate vântoasele sub flamurile Crivăţului. La plecare, priveam zăpada care sufoca peronul gării şi încet, încet, cu cât ne afundam în noapte ne rătăceam şi în orbirea învârtejită a zăpezii. Gările cădeau una câte una sub asaltul neînduplecat al viscolului şi curând nu mai ştiam dacă umblăm prin cer, pe pământ sau eram pe altă lume. Aerul se răcea pe măsură ce intram în noapte şi un tunel de întuneric alb se ţesea jur împrejur, strângând trenul într-un înveliş de mătase mişcătoare. Noaptea s-a terminat dându-şi sufletul sub mantia grea. Lumina încerca să se strecoare prin învelişul alb fără prea mult success. Trenul tuşea astmatic şi la vederea gării a scos trei şuierături prelungi scuturând brumă de somn care se lipise de ochii osteniţi de priveghi. Lumea a dat năvală către capătul vagonului pândind cu spaimă grozăvia de afară. Uşa s-a deschis cu greu, înghiţind umbre şi trupuri laolaltă. Ajunsă la scară m-am tras speriată înapoi. Înainte era un perete de zăpadă în care lumea îndărătnică deschisese o uşa către necunoscut. Am coborât mai mult împinsă şi am aterizat în braţele unui moşneag ce-şi aştepta rândul să urce. Mama era pe scară vagonului strângând cu putere bara. Ar fi vrut să se-ntoarcă dar nu mai putea. Lumea o împingea de la spate. Şi-a dat drumul în zăpadă şi împreună, strânse una-n alta am pornit prin tunelul acela de zăpadă. Clădirea gării s-a răsturnat peste noi împărţind lumea în două. Afară, albul leşios care încă nu se spălase pe faţă, înăuntru tavanul şi pereţii acoperiţi de un strat subţire de întuneric. Căldura îngheţase cumva, asternandu-se-n vălătuci albi. Şeful de tren a fluierat a întrebare şi toţi conductorii au răspuns fluierandu-se unul pe altul. Ceea ce a urmat a fost ca un vis viscolit. Am ieşit din gară în lumina crudă a zăpezii, am umblat pe sub zăpadă şi pe deasupra şi într-un târziu ne-am oprit în faţa unei porţi care nu mai despărţea decât un morman de zăpadă de altul. Dincolo de poartă era o lume tăcută, alcătuită numai din zăpadă şi amintiri. Cu greu am găsit amintirea unui drum bătucit de alte tălpi înaintea noastră. Am urmat poteca aceea ca prin vis şi am ajuns în faţă unei marchize. O lume ruptă de altă. Jur împrejur urme bătucite, găuri sfredelite de chiştoace aruncate la întâmplare şi multă tăcere. A bătut sfioasă la uşa de metal garnisită cu sticlă şi o răsuflare a izbăvit un ochi mic de geam din strânsoarea florilor de gheaţă. O cheie răsucită şi un scârţâit prelung ne-au poftit înăuntru. Trupul meu nu dorea decât un pat şi o uitare. Pleoapele cădeau asemeni zăpezilor, tăcute şi revoltate în acelaşi timp. Bunicul era pe moarte. Ne chemase ca să-şi ceară iertare şi să ne ierte totodată. Nu voia să plece luând toată această răceală şi uitare cu el. Ce a urmat e greu de povestit. Mintea mea de atunci ca şi cea de acum se descurca cu greu printre imagini zdrenţuite. Ştiu că cineva a rostit la marginea gropii “iartă-i Doamne toate părerile de rău că greu s-o mai despărţit de lumea asta…” dar cum mortul de la groapă nu se mai dezgroapă, nici amintirile nu se mai lasă cernute şi aranjate. După ce l-au pus pe bunicul în groapă am mai rămas trei zile în casa în care mama şi bunica au plâns fără să-şi spuie nimic una alteia. Sau poate că-şi vorbeau după ce adormeam, dar în faţa mea nimic nu şi-au spus. Atunci am înţeles că sunt lucruri care se spun, sunt lucruri care se tac şi lucruri care se plâng. La rândul meu am avut de spus şi am spus, am avut de tăcut şi am tăcut şi am plâns cât două Dâmboviţe la un loc şi tot mai dădea pe afară.

-              Ia loc tovărăşa Cecilia Michailescu.

-              Da tovarăşa academician…

-              În ce an suntem?

-              În 1976 tovarăşa academician

-              Da. Aşa cum ştiu şi eu. Şi ce am auzit?

-              Nu ştiu tovarăşa academiciam

-              Păi am auzit că ai susţinut o lucrare. Şi nu oriunde ci la Academie.

-              Da tovarăşa academician.

-              Şi eu de ce nu am fost invitată?

-              Îmi pare rău. Eu am discutat cu tovarăşul academician Mehedinţiu tot timpul cât am pregătit lucrarea şi el a avut idea să o prezint în şedinţa aceea…

-              Aha. Deci Simion Mehedinţi ştia. Şi ce subiect are lucrarea aceea tovarăşa?

-              Este vorba de o tendinţa de încălzire la nivel global ceea ce poate duce la o accentuare a procesulului de deşertificare în zonele temperate

-              Adică Partidul vede şi stă pasiv? Adică clasa muncitoare stă şi nu face nimic? Adică noi facem irigaţii în toată ţară şi pământul se preface în deşert?

-              Mă iertaţi tovarăşa academician

-              Nu te iert. Nu pot să iert aşa ceva.

-              Dar e vorba de schimbări climatice de amploare.

-              Poate să fie amploarea cât o fi de mare dar nu aici. Aici unde clasa muncitoare împreună cu ţărănimea luptă să schimbe din temelii pământul cu toate câte sunt. Iar acum dumneata vii să spui că totul e muncă în van?

-              Dar nu spun eu. Sunt semne…

-              Semnele se schimbă tovarăşa, şi dacă nu o fac de bunăvoie…

-              …

-              Asta era un aspect… am înţeles că te-ai apucat să profeţeşti

-              Îmi pare rău tovarăşa, e o interpretare greşită

-              Adică eu mint?

-              Nu, spun doar că guri răuvoitoare încearcă să denatureze ştiinţa

-              Adică eu sunt o gură răuvoitoare?

-              Nu tovarăşa, cine v-a spus a făcut-o cu reavoinţă...Conform cu această teorie a schimbărilor climatice majore sunt semne prevestitoare care…

-              Care spun prostii. Cine îţi dă voie să spui că o să avem un cutrem ca cel din 40?

-              Dar nu am spus acest lucru… s-a făcut o corelaţie între fenomenele inundaţiilor dunărene şi...cu -                Tremure. N-ai spus-o dar ai lăsat să se înţeleagă.

-              Da. Am spus că o sumă de factori externi ar putea grăbi şi chiar accentua tensiunea înmagazinată în scoarţă terestră, ceea ce ar putea duce la reactivarea unor puncte cheie în scoarţa terestră cum ar fi focarele vulcanice şi zonele mişcărilor tectonice generatoare de…

-              Generatoare de prostie. Aşa pot rezumă toată această teorie. Adică tot ce face clasa muncitoare este dăunător iar ce fac toţi capitaliştii e bine şi chiar de ajutor pământului

-              Tovarăşa academician, cine v-a spus toate acestea nu vi le-a spus ca să mă crească ci ca să mă urgisească. Indiferent de ce crede lumea, totul se va schimba şi să ne ferească cerul de necazurile unui cutremur sau...

-              Ieşi afară. Din momentul ăsta nu mai ai voie să publici nimic. Şi nici să vorbeşti. Am înţeles că-ţi pregăteşti lucrarea de doctorat ca să poţi deveni profesor?

-              Da tovarăşa academician.

-              Ei bine, poţi să-ţi iei adio. Nu vei fi profesor în veci vecilor.

-              Dar după aceea?

-              Ieşi afară.

Din momentul când trenul s-a pus în mişcare, lipind-o pe bunica de muntele de zăpadă de pe peron, nici că ne-am mai întâlnit. Mama a căzut într-o muţenie din care cu greu mai reuşeam să smulg câte o silabă, două. Rude nu, tată nu, mamă nu… deci nu-mi rămânea decât şcoala şi cărţile. Numai că nici la şcoală nu prea aveam prieteni aşa că singurătatea mea creştea cu o poftă nebună de iubire. Simţeam nevoia de apropiere, de înţelegere, de respect, de iubire. Aş fi făcut orice ca să fiu şi eu băgată în seamă dar nu reuşeam să comunic nimănui toate acestea aşa că rămâneam o cutiuţă muzicală cu cheia nerăsucită, prăfuită, într-un raft de magazin. Poate că o să te întrebi care erau totuşi bucuriile mele? Cu siguranţă că au fost multe dar însemnătatea lor nu m-a lăsat să le trec în catastiful eternelor amintiri sau regrete. Liceul a trecut pe coate şi-n genunchi. A urmat examenul de admitere la geografie. Şi apoi munca asiduă. Dar ceea ce m-a marcat pe viaţă a fost prima practică cu marele profesor Simion Mehedinţi. Numai când îi pronunţai numele te simţeai instantaneu o biată gâză în faţa unui panou publicitar. Avea atâta prestanţă şi atâta claritate în idei şi în expunere încât nu era temă pe care să nu o poată dezbate cu toată seriozitatea şi tot avântul. Îi sorbeam cuvintele la orele de curs şi dacă aş fi putut să scriu cu sânge referatele, cu siguranţă că aş fi făcut-o. Poate că toate acestea şi încă multe altele se transmiteau telepathic pentru că marele professor m-a îndrăgit ca pe copila lui. Iar asistentul lui, Vintilă Mihăilescu era de-a dreptul vrăjit de bucuria mea de a studia. Aşa se face că în anul al doilea când ne-au spus că o să mergem în aplicaţie sau practica de studiu o lună întreagă, am simţit că mă ia cu leşin. Facultatea mi-a adus în viaţă tot ceea nu am primit în toată copilăria mea singuratecă. Taberele se succedau cu aplicaţiile pline de bucuria cunoaşterii. A cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii universului. Cele mai năstruşnice idei se năşteau pentru a fi disecate. Nimic nu era trecut cu vederea. Nimic nu putea fi ignorat. Profesorul Simionescu mă ascultă cu uimire şi cu voiciune. Unele idei îi aduceau licăriri stranii în priviri altele îi umplea faţa de nemulţumire, dar niciodată nu arunca o idee la coş fără a o întoarce pe toate feţele. Vintilă Mihăilescu se alătura de cele mai multe ori discuţiilor noastre punctând toate ideile slabe din teoremele ce prindeau contur. Dacă aş fi sinceră aş putea spune că era o adevărată emulaţie şi efervescenţă a zilelor şi nopţilor. Eram preferata lor, a profesorului şi a asistentului său, stârnind invidia integului grup de studenţi. Dar niciunul nu putea să nu accepte poziţia mea net superioară. Eram bună cum s-ar spune. Aşa s-au pus bazele îndelungatei colaborări cu marele profesor Simionescu. Aşa am ajuns eu ocrotita şi preferata lui. Aşa am ajuns după terminarea facultăţii să fiu implicată în foarte multe programe de cercetare. Vacanţele mele se duceau pe campanii de colectare de date şi probe. Bărăganul şi Dobrogea ajungeau în secţiuni subţiri, feliate şi analizate. Pământurile erau clasificate pe adâncime şi pe arii de întindere. Influenţa apariţiei sau a absenţei apei, a irigaţilor şi a secărilor erau atent clasificate şi catalogate. Eram în legătură cu toate universităţile sectorului sud-est European. Lucrările noastre erau privite cu invidie şi încredere totodată. Cred că aş putea mărturisi, fără falsă modestie, că eram un pluton de cercetare deschis unei viziuni noi. Lumea ştiinţifică se temea dar nu putea ignora concluziile noastre. Europa trebuia să ia o decizie până nu era prea târziu. Şi exemplul nostru trebuia urmat în toată lumea. Nimeni nu spunea că irigarea, defrişările, îndiguirile sau marile baraje nu ar fi fost necesare, dar fiecare lucru trebuia cercetat în întreg şi ca întreg. Un continent acţiona ca un ecosistem viu. Nu puteai face ceva într-un loc fără să accepţi consecinţele ce pot apare în cu totul alt loc. Departe, dar nicidecum individual. Peste tot existau interconexiuni. Cel mai mult ştiu că a stârnit uimire idea deşertificării sudului Europei şi a transformării în savană a restului continentului. Schimburile de date şi idei legau sudul Europei într-un statut demn de invidiat. Dar cea mai mare bombă a explodat când o grupă de profesori de la noi de la Geografie, împreună cu o grupă de profesori de la Geologie şi un profesor din echipa lui Dimitrie Gusti care făcuse nenumărate înregistrări folclorice în toate zonele ţării au pus bazele unei echipe interdisciplinare şi au început să studieze prin comparaţie zona hercinică a Măcinului şi zona tectonică a Vrancei. Nimic nu părea a scoate din amorţeală lentoarea avansării, până când am spus să vedem ce iese dacă încercăm să legăm activitatea vulcanică de ritmicitatea inundaţiilor dunărene. De aici şi până la identificarea unei relaţii de interdependenţă între cele două fenomene nu a mai fost mult. Iar de la identificarea acestei relaţii, a acestei legături şi până la prognosticarea unui alt cutremur devastator cu posibilitatea producerii în anul 1977, nu a mai fost decât o bătaie de inimă. Şi un raport complet la CC al PCR. Cabinetul unu a intrat în alertă iar Cabinetul doi a turbat. Cum se poate face cercetare fără să i se ceară sfatul, sprijinul? Dacă nu de acolo, de unde altundeva poate veni o idee şi o rază de speranţa? De la spaimă până la mistificare nu a mai fost decât un alt pas. Materialul prelegerii a fost distrus, oamenii au fost ameninţaţi, libertate contra tăcere iar grupa interdisciplinară a dispărut că apa în nisip. Viaţa a continuat cu ore normale, iar planul de cercetare ştiinţifică al facultăţii a fost luat la puricat. Profesorilor Simionescu şi Mihăilescu li s-a cerut să fie mai atenţi când îşi recrutează colaboratorii iar mie mi s-a spus clar să-mi bag minţile în cap.

-              Cici mamă. Ai grijă ce faci. Nu lasă prezentul să-ţi distrugă viitorul

-              Bine mamă, dar sunt studentă. Profesorul Simionescu mă stimează şi mă apreciază. Iar asistentul său, şi nu-i un fitecine, este Profesorul Mihăilescu, mă iubeşte ca pe copilul său…

-              Dacă te iubea aşa de tare, s-ar fi interesat să vadă cine eşti...

-              Dar ştie cine sunt. Sunt studenta Cecilia Michailescu…

-              Aşa e. O literă poate schimba o viaţă de om.

-              Bine mamă, dar ce are a face…

-              Nimic. Dar întotdeauna un viitor se trage dintr-un prezent care ne aparţine sau nu.

-              Mama, ce vrei să spui?

-              Nimic mai mult decât ţi-am spus.

Şi când a fost pe patul de moarte m-a strâns la piept şi mi-a şoptit cu glas sugrumat: Virgil este tatăl tău. Nu puteam să plec cu taina asta în mormânt. M-aş fi răsucit şi-n moarte fără să-mi aflu liniştea. Şi-a plecat. Acolo unde o să plec şi eu. Ce s-a întâmplat după asta? Nimic. Mulţumesc Domnului că mi-a împietrit inima şi limba. Şi că am putut să rabd. Toate astea, moartea mamei şi scandalul de la Cabinetul 2 s-au petrecut cam imediat aşa că nu a bătut la ochi îndepărtarea mea de profesorul Virgil Mihăilescu. Totul a fost pus pe seama directivelor primite. Apoi a venit primăvara. Primăvara blestemată în care un martie nevinovat m-a aruncat în groapa cu lei. Bucureştiul se prăbuşea ca un castel de cărţi, numai că vorbele mele străluceau ca o cometă pe cerul puterii. Devenisem periculoasă. Dacă teoria mea cu legătură dintre inundaţiile dunărene şi cutremurele din Vrancea se dovedea adevărată, inseamna că nici cealaltă teorie cu deşertificarea nu putea fi departe de adevăr. Deci politica se dovedea neputincioasă. Clasa muncitoare şi ţărănimea nu făceau doi bani în faţă naturii sălbatice. Ori aşa ceva nu se putea închipui la vârf. Cabinetul unu trebuia să rămână pe veci Cabinetul 1 iar Cabinetul doi trebuia să devină izvorul, sursa de inspiraţie pentru sute de generaţii de cercetători. Ştiinţa trebuia să pornească de acolo. Nu din altă parte. Iar profeţiile nu se puteau face decât cu voie de la Partid. Punct.

Cum e viaţa pe străzi? Depinde din ce parte priveşti. Poate fi dură sau poate fi gingaşă. Dacă te afli noaptea prin Cişmigiu, începând din mai până-n octombrie e o bucurie. Să stai pitită printre tufe, să uiţi, să asculţi şoapte, taine, vântul, urletul câinilor şi paşii grăbiţi ai întârziaţilor, e ceva. Dar să te nimereşti în el prin ianuarie nu-i tocmai o fericire. Sunt destule blocuri care lasă noaptea uşile de la intrare neîncuiate. Se doarme bine. Mai ales sub scară unde nu bate lumina. Important e să nu puţi. Dacă puţi te aruncă afară ca pe-o cârpă. Nimeni nu te suportă. Sunt destule locuri pe unde poţi să-ţi speli o treanţă şi să te speli de jegul străzii. Mai dureros este iarnă când păduchii dau năvală la căldură, sufocându-te cu neliniştea lor. Dar nu de puţine ori mi-a fost dat să întru în câte o casă părăsite, în prag de demolare şi să mă ferchezuiesc după poftă inimii. Mai ales când poţi umple o cadă cu apă călduţă în care să te afunzi ca-ntr-un vis nerostit. Să stai aşa până când pielea bătrână devine şi mai bătrână dar măcar ştii că ieşi din apă mirosind a curat. Şi când mai pui după aia şi o cârpă proaspăt spălată poţi să juri că-i Paştele sau Crăciunul. Sărbătoare adevărată. Cu mâncare nu a fost niciodată o problemă. Lumea e miloasă. Puţini sunt aia care aruncă mâncarea la ghenă. Preferă s-o lase prin străchinuţe sau cutii sau măcar pe o hârtie. Lumea ştie că sunt fiinţe care au nevoie şi nu aruncă. Dacă am fugit de ceva în viaţă, am fugit de prostie şi de violenţă. De-asta nici nu m-am băgat printre alungaţii vieţii din canale, sau din gară. Mi-ar fi plăcut să mă tolănesc pe băncile din gara sau prin vagoane dar trebuia să plătesc taxă. Altfel te scuipau că pe-o măsea putredă. Aşa că m-am lăsat păgubaşă. De câteva ori am încercat şi viaţa de prin oraşele ţării. Dar nici unul nu se compara cu Bucureştiul meu iubit. Ţin minte că de multe ori mă ascundeam printre tufele de la Opera. Doamne ce lume pestriţă. Dar şi când se termină spectacolul şi ieşea lumea, ce parfumuri, ce discuţii, ce bucurie. Odată am prins şi eu un bal la Operă. A fost ceva de vis. Să tot stai să asculţi. Muzică îngerească. Şi lume cuminte. Nu tu un strănut, nu tu un telefon, nu tu un chelălăit de câine. Simţeai că cerurile se deschid şi îngerii ies la ferestre să asculte. Am multe de spus când oi ajunge în faţa lui Dumnezeu dar şi El trebuie să-mi spună ce-a făcut cu băiatul meu. Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, născut din spaimă şi păcat. Doamne, multe mi-ai dat şi cu toate m-am ostoit după cum am putut. Numai cu rana asta nu m-am împăcat. Am încercat să îi ţin urmele, am încercat să-i aflu drumul în viaţă dar ştiu bine că nu s-a putut. M-a tăvălit viaţă asta după cum a vrut ea.

-          Dacă scoţi o vorba ţi-am luat aerul

Năvălise peste mine ca o spaimă mare şi grea. Îi simţeam răsuflarea, îi simţeam vârtoşenia, îi adulmecam răutatea. Putea să ajungă în oricare colţ al oraşului dar vezi bine că numai pe mine picaseră sorţile în seara aia. S-a prăvălit ca o pedeapsa şi până nu m-a umplut de sânge şi bale nu m-a lăsat.

-          Ia uite minune. Fecioară. Bună bucată, n-am ce zice. Dacă te mai aflu, mai trec pe la tine.

De el am scăpat dar nu şi de prunc. Ca un făcut. Odată şi bine. Odată şi îndestul. Să nu mă întrebi cum am purtat sarcina. Şi mai ales să nu mă întrebi cum am născut. Să nu îndrăzneşti să mă întrebi cum e cu dragostea de mamă. Mai bine să taci. Aşa cum tăceau toate nopţile când le-ntrebam ce să fac. Până când răspunsul a venit din poarta orfelinatului. Era deschisă. Ori o uitase cineva, ori Dumnezeu ştie de ce a deschis-o. Am lăsat la poartă un şomoiog de cârpe. Era sătul şi schimbat. Laptele plângea în mine razvratindu-se. Apoi poarta s-a-nchis peste viaţa lui şi uitarea mea. Numai că uitarea mea învia în fiecare primăvară ca firul de iarbă.