Drumuri

Cineva trebuie să spună adevărul până la urmă. Că voi fi eu sau altul nu contează. Adevărul nu are de ales, el iese deasupra ca untdelemnul. Chiar dacă doare, el trebuie să se arate. Adevărul biruie uitarea aşa cum Sfântul Gheorghe biruie balaurul. Şi de cele mai multe ori adevărul devine istorie. Dar nu întotdeauna istoria este şi adevăr. Undeva, acolo sus cineva mă iubeşte. Altfel nu aş putea să povestesc acum toate astea. Fără mâna Lui protectoare eram oale şi ulcele. Sau poate că văluream moartea de-a lungul şi de-a latul bălţilor.

Brăila. Poartă şi sălaş. Locul unde poveştile se înnoadă născând alte poveşti ca aţele din preşurile de coade ale bunicii. Oare Maica Mica a ştiut ce face? Cred că da. La cât de viforoasă a fost, nu ar fi lăsat tocmai viaţa mea la-ntâmplare. Parcă-i văd faţa osoasă, suptă, fără o umbră de zâmbet, privindu-mă, şoptind tăinuit:
- Ai de grijă copile. Să asculţi de el ca de Sfântul Duh, să nu-i ieşi din cuvânt şi să te ferească Domnul să-i împrăştii vorbele prin prostimea uliţelor. Tot ce ţi-o spune să rămână pecetluit înapoia buzelor. Înţelesu-m-ai?
- Da maică Mica.
- Îţi mai repet odată: să nu uiţi că el e binefăcătorul şi protectorul tău.
- Da maică Mica.
Şi scările hotelui scârţăiau ducând sus, tot mai sus, zvonul sosirii noastre. Ne-am oprit în faţa uşii cu geamuri mate. Mica şi-a aranjat basmaua, şi-a-ndreptat pieptarul rochiei de diftină şi a bătut la uşă. Nişte paşi târşâiţi s-au oprit în spatele uşii şi un scârţit prelung a însoţit-o. O fată somnoroasă, spălăcită la păr şi albicioasă la piele a prins a se uita la noi, aşteptând.
- Conu Paşadia este acasă?a întrebat buna Mica.
- Nu este, dar se întoarce în două ore. Aşa mi-a spus să zic oricui m-o-ntreba de dânsul.
- Şi când ţi-o zis vorbele astea?
- Păi să tot fie vreun ceas, un ceas şi ceva.
- Pe noi ne-a chemat dânsul.
- Păi dacă v-a chemat io zic să poftiţi
- Mulţumim de îngăduinţă.
Nici în visele mele nu-mi închipuiam că un hotel poate avea şi astfel de camere. Adică apartament după cum am înţeles. Că de intrat am intrat într-o cameră amplă fără ferestre sau geamlâcuri dar care se deschidea printr-un glasvand într-o altă cameră plină de sofale şi divanuri ce sprijineau pereţii îmbrăcaţi cu scoarţe de lână şi covoare de preţ. Camera de intrare era de fapt o sala de primire, cu scaune îmbrăcate-n piele şi ţintuite cu flori mici de aramă lucitoare printre care rătăceau măsuţe joase cu scrumiere şi cutii cu ţigarete sau cu câte o sticlă pătrată cu dop mare şi greu, înconjurată de pahare suple cocoţate pe-un picior fragil. Din această camera de primire pe dreapta era o uşă ce ducea probabil (confirmarea aveam s-o am a doua zi) către camera domnului iar pe stânga era uşa pe care dispăruse fata-n casă târşâindu-şi papucii osteniţi. Mama Mica s-a asezat pe un jilţ şi mi-a făcut semn să mă sprijin de piciorul ei ca să nu-mi tremure picioarele de la prea multă aşteptare. Şi iarăşi a-nceput să-mi şoptească preceptele decalogului ei, verificându-mă dacă reţineam cum trebuie. Dacă n-aş fi citit în clasă, la îndemnul domnului învăţător Stanciu, din „ Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” aş fi crezut că atunci în acea camera de hotel, se năşteau învăţăturile ce trebuiau lăsate moştenire. Nici când m-a-nvăţat Tatăl Nostru şi Crezul nu a pus atâta sârg în a mă verifica mama Mica. Dar numai bine că la un moment dat s-au auzit nişte paşi grei pe scară şi mama Mica s-a ridicat aranjând scaunul şi potrivindu-şi ţinuta. Uşa a scârţâit prelung şi trupul mătăhălos s-a ivit parcă dintr-odată. Era un bărbat trecut de şaizeci de ani cu păr înspicat, pieptănat cu grijă pe după urechi către ceafă. Favoriţii îngrijiţi şi subţiaţi se uneau cu un barbişon ce se termina abrupt la-ncheietura gâtului lăsându-l curat şi fără fir. Ochii de vultur, adumbriţi de sprincene stufoase încercau să-şi ia zborul de sub apăsarea unor pleoape grele. Când am spus mătăhălos m-am referit la dimensiunile herculeene. Pieptul lat părea că se înalţă ducând cu el picioarele groase ca stâlpii de cerdac. Redingota pica turnată cu toată imensitatea acelui trup. Era ferchezuit şi mirosea bine. Trabucul îşi dădea ultima suflare îndârjindu-se să păstreze un muc de jar scânteietor. A închis uşa fără să se sinchisească, şi-a lăsat pălăria şi bastonul pe un cuier pom cu coarne de lemn răsucit şi s-a lăsat greoi pe-n scaun. După ce şi-a turnat cam un deget gros de coniac în pahar, ne-a învrednicit cu o privire.
- Da. Cu cine am onoarea?
- Dom Paşadia, sunt eu maica Mica.
- Ioi Doamne, bată-te să te bată măi maică. Da cum se face că io îmbătrânesc şi mata tot tânăra şi-n putere?
- De la muncă să fie?
- Mda. Ia spune de ce... a da... stai că io te-am chemat.
- Da Dom’ Paşadia. Mi-aţi trimis vorbă să-l aduc pe aista mic să-l luaţi de suflet.
- De suflet şi de ucenic. Aşa e.
- Şi cum rămâne cu plata Dom Paşadia?
- Păi dacă-l iau de suflet nu plăteşti nimic. Io mă-ngrijesc de tot ce i-o trebui. Da un act mi-ai adus maică? Ca să nu dau de belea cu poliţia.
- Da Dom Paşadia. Actele şi scrisoarea pe care mi-a lăsat-o maică-sa. Nici n-am deschis-o, şi nu că n-aş şti să buchisesc.
- Da. Ştiam că mă pot bizui pe mata. Păi io zic să-ţi iei la revedere şi să-l laşi aici. N-are rost să intri-n noapte cu drumurile.
- Da Dom Paşadia.
Se-ntoarse către mine, se apleca şi-mi şterse un sărut grăbit în colţul buzelor, îşi şterse ochii cu colţurile basmalei apoi fără a mai aştepta ceva se-ndreptă spre uşă şi o trase atât de repede că nici să scârţâie nu avu timp. Şi catapeteasma cerului s-a sfâşiat despărţind lumea în două. De-o parte maica Mica şi viaţa fără de griji în casa ei, de cealaltă parte Domnul Paşadia şi povestea mea aproape uitată.
Care este povestea mea? Păi o poveste ca toate poveştile, strecurată prin sita uitării, altoită cu vise de mărire şi trăită pe apucate. Cam aşa aş putea rezuma totul. Chiar totul? Da, pentru că povestea mea începe cu acea uşa închisă în grabă de maica Mica. Domnul Paşadia căzuse pe gânduri privind uşa. Care era legătura dintre maica Mica şi dom’ Paşadia nici până azi nu am aflat. S-a scărpinat uşurel în barbă, a lăsat ciotul de trabuc pe o farfurioară de argint, s-a ridicat luându-şi paharul şi-a pornit către uşa mare a glasvandului trecând pragul camerei. S-a-ntors lupeşte cu tot trupul şi mi-a făcut semn să-l urmez. S-a lăsat pe-o sofa îndemnându-mă să iau loc. A sunat din clopoţel, a mirosit încă odată coniacul şi-a luat o gură plimbându-l uşor. Privindu-l, simţeam gâdilituri pe-ntinderea aspră a limbii de parcă eu eram cel ce mesteca licoarea. Fata-n casă a apărut la fel de somnoroasă şi tăcută că şi prima oară.
- Adă şi aşterne masa Ilona. Şi cât mâncăm o să te rog să-i pregăteşti cămăruţa mânzului aista. Din acest moment intră sub ocrotirea mea şi o să ai grijă de el ca şi de mine. Mâine o să-l iau în oraş să-i cumpăr nişte haine mai ca lumea. Dar asta nu înseamnă că la noapte o să se culce fără să se-mbăieze, aşa că am să te rog să-i potriveşti şi apa.
- Da coane. Am înţeles.
- Ce ne-ai pregătit pentru astă seară?
- Friptură rece, gogoşele de orez, salate şi sosuri după obicei.
- Bun aşa. Să aduci şi o sticlă din cele târguite de la podgorie de nea Tase.
- Da coane.
Atât a fost. Fata s-a-ntors parcă betegită de atâta vorbărie şi a lăsat uşa întredeschisă să-i fie mai uşor cu platourile.
- Cum te cheamă pui de urs?
- Mihăiţă Domnu’Paşadia
- Apoi măi copile, io pentru tine o să fiu doar Dom’Mimi. Paşadia îi nume de stradă. Aşa mă strigă toată lumea. Dar tu nu eşti toată lumea. Ai înţeles?
- ʼnţeles Dom Mimi.
- Bun aşa. Tu ştii să ţii un secret?
- Până acu nu am avut nici unul de ţinut, dar o să mă strădui din toate puterile dacă trebuie.
- Păi cam trebuie...
Tot atunci intră şi Ilona aducând o tabla mare pe care o aşeză pe masă scundă dintre noi. Apoi ieşi în fugă şi se întoarse cu altă tabla pe care erau frumos aranjate farfuriile, şervetele, tacâmurile, paharele şi sticla de vin. După ce rândui în faţa fiecăruia farfuriile, tacâmurile şi paharele se retrase spunând că pleacă să pregătească baia. Pe tablaua din mijloc era un platou cu felii de friptură, pe un alt platou erau gogoşele de orez fiert apoi rumenite în unt şi urmau câteva boluri cu sosuri, unele mai cremoase, altele mai grunjoase de diverse culori şi alte câteva castroane cu salate dulci sau acre. Mă uitam disperat căci nu ştiam care-s obiceiurile la o casă mare. Multe nu ştiam eu, dar înţelegeam că aici nu mai pot mânca la fel ca la maica Mica în bucătărioară. Dom Mimi a ridicat capul şi cred că a văzut toată spaima şi nepriceperea zugrăvite pe chipul meu că a izbucnit într-un râs gâlgâit săltându-şi burta prinsă-n lanţul de argint al ceasului.
- În seara asta ai dezlegare la mâncat, dar de mâine schimbăm foaia. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Nu ştiu ce ţi-a spus mama Mica, dar nimic din ce auzi în casa asta sau în prezenţa mea pe stradă nu ai voie să spui altcuiva. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi.
- Bun. Oricum mâine te pun să juri cu mâna pe Biblie în faţa icoanei ca să fiu sigur că nu te duce ispita de ureche.
- Jur şi-acum Dom Mimi. Gura mea o să fie ferecată. Mai ceva că peştera Sesamului.
- No bun atunci. Hai să mâncăm până nu ne piere pofta.
A luat şervetul atârnându-l de gulerul tare al cămăşii. A luat două felii de friptură şi trei gogoşele rânduindu-le pe farfurie, apoi a luat o lingură de salată de sfeclă roşie dreasă cu de toate, trei felii de castravete acru, câteva măsline şi o răzătură de hrean de cel iute. A împrăştiat nişte dulceaţă de ardei iute peste feliile de friptură după care a început să taie tacticos friptura, îmbucătură după îmbucătură şi gogoşelele de orez. Fiecare îmbucătură o întingea prin sos după care urma o bucată de orez şi puţină salată. L-am urmat întocmai uitându-mă ca să văd cum se face şi dacă nu ar fi fost în faţa mea cred că aş fi scăpat degetul prin castroanele cu sosuri ca să-l pot linge cu sârg. La un moment dat a luat un tirbuşon de argint şi a scos dopul ceruit de la sticla de vin. A mirosit puţin dopul, a turnat un strop în paharul alungit dar pântecos, a răsucit paharul de câteva ori, după care a mirosit cu nesaţ şi pricepere stropul de vin şi cu un oftat a dat paharul de duşcă. A mestecat de câteva ori, plimbând vinul, după care i-am văzut mărul lui Adam săltând şi liniştindu-se apoi. A plescăit mulţumit şi a turnat cam o juma de pahar ridicându-l până-n dreptul ochilor să-i citească tainele culorii. A băut în tihnă, apoi a mai turnat o juma de pahar şi a început iar să mănânce. La un moment dat am simţit că nu mai intră şi am aşezat furculiţa şi cuţitul alături. Dom Mimi şi-a mai pus o felie de friptură şi două gogoşele pregătindu-se să mănânce. Văzându-mă, a sunat din clopoţel şi mi-a făcut semn să o urmez pe Ilona care apăruse-n cadrul uşii.
- S-o laşi pe fată să-şi facă datoria şi să nu te prind că te fasoleşti. Începând de asta seară a căzut năpasta pe tine. Dar rău n-are să-ţi pară. Noapte bună.
- Noapte bună Dom Mimi.
Ilona s-a dat la o parte ca să trec şi a închis uşa. Mi-a făcut semn s-o urmez şi paşii ei târşâiţi mă trăgeau de-a lungul culoarului. Ca la jumătatea holului se deschideau de-o parte şi de alta două uşi. Una era de la bucătărie iar cealaltă de la baie. A deschis uşa la baie şi toată camera era plină de faianţă azurie ce sclipea în bătaia luminii. Într-un colţ era o vană mare albă, înfiptă pe nişte picioare terminate cu capete de leu. Aburi molcomi se ridicau învăluind aerul într-o ceaţă parfumată. Lângă vană era o canapea de lemn lustruit, dată cu lac neagru de baiţ. S-a aşezat pe canapea şi mi-a spus să mă dezbrac la piele. Dacă mi-ar fi trântit o pereche de palme şi nu cred că obrajii mei ar fi luat foc atât de iute. Am făcut ochii mari şi m-am tras speriat un pas.
- Hai măi copile, doar ai auzit ce-a zis Conu Paşadia. Doar nu vrei să-i bagi în aşternuturi cine ştie ce drăcovenie. Dezbrăcarea! Cât nu mă supăr şi-l chem pe Conu aici.
Am început să-mi desfac în silă nasturi, nojite, cârpe, brăcinari. Hainele cădeau una după alta la podea, sfredelite de ochiul necruţător al Ilonei. Abia când m-a văzut gol ca pruncul mi-a făcut semn să întru în vană. S-a ridicat şi-a luat o mâna de sare gălbicioasă şi-a aruncat-o-n apă. M-a lăsat să învăţ apa să urce şi să coboare până când m-am înmuiat din cap până-n picioare. Apoi a luat o bucată de săpun şi o cârpă albă şi a început să mă clăbucească şi să mă frece temeinic încât nici un peticuţ de piele nu a scăpat mâinilor ei pricepute. A trecut apoi la despicat firele de păr slinoşite de spuma săpunului şi când toată munca a fost dusă la bun sfârşit, a adus o oală de apă încropită şi a început să mă curăţească de spumă şi de trâncii strânşi. Când am început a lumina de atâta curăţenie mi-a făcut semn să ies pe covoraşul de pănuşă şi a început să mă frece cu sârg de parcă ai fi zis că pielea mea trebuie lustruită ca argintăria. Începuse a sufla repezit şi obrajii au prins a se umfla ca foalele, îndârjindu-i culorile. Abia când m-a găsit neted şi uscat la pipăit, mi-a întins o pereche de papuci de pâslă şi un cămeşoi alb ca laptele plin de musculiţe albastre tivite la gât şi la mâneci în rânduri dese. Am mărşăluit în urmă ei până-n capătul culoarului care se deschidea într-un holişor plin de uşi. Uşa din faţă cu balamale zdravene şi zăvor pe măsură cred că ducea afară. Pe stânga era o cameră, camera ei iar pe dreapta era altă cameră, a mea după cum aveam să aflu. Camera era mică dar destul de mare pentru un copil, avea un pat cu o poliţă alături pentru lumânare, o masă cu un scaun şi un dulap. Pentru început m-am bucurat că nu are fereastră să intre moroii pe-acolo în nopţile cu lună plină dar mai apoi am început să-i duc dorul luminii şi soarelui. M-a îndemnat să intru în aşternuturi, mi-a potrivit învelitoarea până sub bărbie şi-a suflat în lumânare. A dat să iasă, dar s-a întors şi mi-a zis: dacă te taie fro nevoie vezi că ai oală sub pat. Atât a mai spus şi a ieşit luând lumina în târşâitul paşilor.
Niciodată viaţa nu te întreabă dacă eşti pregătit. Întotdeauna te ia prin surprindere. Fiecare nouă dimineaţă este o miunune şi o tortură totodată. Aşa a fost şi prima dimineaţă din casa lui Paşadia, omul care m-a topit în căuşul unui trecut ascuns în misterii şi uitări şi m-a turnat într-un viitor ce nu-mi aparţine în totalitate, aşa cum coaja unei portocale nu poate aparţine pulpei suculente ce ascunde sucul răcoritor dar nici nu pot sta despărţite. Desenându-mi prezentul, Paşadia croia un viitor greu de întrezărit. Viitor care nu se termină odată cu mine, ci va trece în sufletul unui alt degustător. Pentru cei mai mulţi oameni oenologul este o piesă de muzeu care dă bine. Orice restaurant cu pretenţie şi pedigree caută să pună mâna, să momească pe câte unul dintre noi sau de cele mai multe ori pe câte un fals de zile mari. Sommelier. Enolog. Etichete. Multă lume nici nu ştie că noi existăm. Multă lume crede că serviciile noastre sunt atât de scumpe încât nu-şi pot permite să ne cheme la masă. Iar la fel de multă lume nu vede în noi decât sluga ce trebuie să deschidă o sticlă. Tuturor le-aş adresa aceleaşi vechi cuvinte rostite de mii de ani: iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. E drept că sommelierul, este înainte de toate un om care serveşte. Dar asemeni nebunului ce-i întinde Regelui Pescar cupa binecuvântată, la fel şi sommelierul îţi oferă din suflet tot ceea ce are el mai bun şi dacă-l vei întreba cum de ţi-a oferit ceea ce îţi doreai, el îţi va răspunde asemeni nebunului din poveste „Nu ştiu asta. Tot ce ştiu, e că îţi era sete.” Setea de bun, de adevăr, de cinste şi biruinţă. Dar toate acestea sunt vorbe de clacă. Un enolog adevărat nu pierde vremea cu vorbe inutile. El face loc bucuriei la masa ta. Ridică seara aceea la rang de seară princiară iar pe tine te face să te simţi în al nouălea cer. Mulţi ne privesc ca simpli servitori, dar foarte puţini bănuiesc ce suntem noi de fapt. Adevăratul sommelier îşi va purta cu discreţie cupa de argint, dar nu ascunsă prin buzunare ci la loc de cinste pentru a arată că nu se sfieşte cu arta lui. Pentru că adevăratul sommelier este scoborâtor din neamul preoţilor lui Dionis. Noi suntem alchimiştii licorilor fermecate. Noi suntem păstrătorii marilor secrete, pentru că adevăratul sommelier se face frate cu bobul însoţindu-l pe drumul transformării de sine. El îi adună roua ultimei dimineţi, sărutând bobul cuibărit în căldura ciorchinului care nu ştie încă ce-l aşteaptă. Tot el hotărăşte ce se va folosi la cules, alegând între custură, brişcă, foarfecă sau sfânta mână. El alege vanele în care se va zdrobi bobul şi momentul acestui ritual. El va alege fetele care vor călca în picioare boabele pentru că şi ele trebuie să se bucure de frumos în ultimul lor moment. El mângâie cu buzele, sângele dulce şi tot el hotărăşte drumul fiecărei găleţi de must. El îi poartă de grijă pe toată durata fierberii pentru că o suferinţă şi o bolboroseală prea mare poate duce la slăbirea sau chiar la pierderea rangului. El este cel care se îngrijeşte de sticle, el hotărăşte ce fel de dop, el spune câtă lumină trebuie să fie în momentul trecerii din bute în sticlă şi ca semn de preţuire el îşi lasă sigiliu pe întregul lot, ca să se ştie că vinul a fost moşit şi năşit cum se cuvine. Dar toate astea sunt parte din folclor pentru că un artist adevărat nu o să se dezbrace de secrete, aruncându-le în gura vorace a bârfelor...
- Bună dimineaţa copile. Cum ai dormit?
- Bună dimineaţa Dom Mimi. Mulţumesc bine.
- Astăzi îţi voi spune doar poveşti, de încălzire. Dar zilele următoare şi anii ce-or să vină vor fi doar zile de chin. Ai înţeles?
- Da Dom Mimi. Gura zăvorâtă, urechile pâlnie şi mintea ageră.
- Deci nu ai uitat ce ţi-am spus aseară.
- Se poate Dom Mimi?
- Se poate măi copile, că doar nu toţi suntem la fel. Uită-te la mine că-s cât un munte iar tu eşti cât un ţâr.
- Io cred că dumneata Dom Mimi trebuie să te asemeni cu oamenii mari iar pe mine să mă compari cu un copil. Că doar nu amestecăm mere cu pere în coş.
- Deci eşti şi colţos bag seamă.
- Colţos nu ştiu dacă sunt, dar maica Mica mi-a zis cum e împărţită lumea şi a căutat să-mi desluşească viaţa atât cât s-a priceput.
- Bun lucru a făcut maica Mica. Hai să mâncăm şi apoi om vedea. Iar după masă te iau în târg să vedem de ceva haine mai acătării.
Şi aşa am început a desluşi toate tainele, secretele şi obligaţiile. Dom Mimi fusese iniţiat la rândul său în astfel de taine de un ilustru sommelier, Monsieur Arnaud, scoborâtor din furnicarul Parisului şi rătăcitor prin ţara Micului Paris. Şi acum îi aud vocea calmă şi caldă deşteptând amintiri de mult uitate. El mi-a desluşit linia dintre savoir-faire şi savoire-etre cu toate tainele criptate în gesturi şi culori. De la el am învăţat toate tainele vinului, descântecele şoptite în faptul serii când tirbuşonul de argint sclipeşte la prima lui împlântare în carnea plutei vremelnice. Respectul datorat Măriei Sale Vinul şi magia momentului de intimitate dintre sommelier şi clientul fidel. Bucuria transformării unei mese de seară într-un adevărat regal. O friptură poate să fie bună, dar paharul de vin ce o însoţeşte mângâindu-i trecerea, o ridică la rang princiar. Vinul alb de desert poate strica magia unei seri aruncând-o în umezeala străzii. Poate că timpul îmi va acorda un răgaz ca să pot povesti mai pe îndelete toate câte le pot spune, dar pagina mă îndeamnă la credincioşenie faţă de tine cititorule. Ajuns aici poate că ai să te întrebi pe unde vom mai poposi în peregrinările noastre. Voi sări din braţele şi învăţăturile lui Dom Mimi direct în alt timp şi în alt loc. Bucureştiul m-a cerut ca ofrandă şi m-am dat lui fără să clipesc. Aveam binecuvântarea lui Paşadia şi porneam în căutarea celui ce avea să-mi urmeze, pentru că fiecare linie de sommelier se transmitea din tată-n fiu dacă pot spune aşa, de fapt fiecare cavaler îşi alege urmaşul în tainele deprinse şi are dreptul de a-l pune la încercare, de a-l testa să vadă dacă merită postul. Aşa că indiferent ce este el în viaţa socială, de zi cu zi, în taină el îşi practică meseria ducând mai departe tainele şi predând ştafeta celui ce-l va duce-n nemurire. Deci odată ajuns în Bucureşti mi-am făcut intrarea în arena oenologiei. Am fost binecuvântat cu puterea de a izbuti. Eram angajat ca enolog la Athénée Palace, aveam ore de oenologie la facultate şi intrasem în arena greilor alături de doctorul Puşca şi Surdu. Drumurile şi nevoile m-au purtat prin toată istoria cramelor şi vinurilor din ţară şi de afară. Pentru că sclipeam ca diamantul, începând cu 1974 am ajuns în Franţa reînnodând istoria ilustrului sommelier Monsieur Arnaud. Dar bucuriile mele nu se înscriu între canoanele acestor pagini. Abruptul cade, ghilotină, despicând trupul unui prezent trecut de un prezent viitor. Si mă reped cu pieptul drept într-un octombrie al lui 1978 într-o seară care a fost şi seara ce mi-a scris cu litere de foc, partea de istorie personală numită viaţă. Ziua se petrecuse-n noapte, dar vremea caldă făcea lumea să se bucure de aerul străzii. La ora două au plecat şi ultimii clienţi. Mi-am notat în jurnal cele mai deosebite comenzi, am predat şefului de sală bonierul, m-am schimbat la vestiar şi am plecat fără să ţin contul paşilor. Aşa se face că în loc să o iau pe Calea Victoriei în jos către apă,m-am trezit pe Ştirbei Vodă în faţa porţilor de la Cişmigiu. Era atâta linişte şi pace încât m-am lăsat în voia reveriei. Am luat aleile una câte una şi plimbarea mă liniştea, alungând zbuciumul zilei. La izvorul lui Eminescu, o mogâldeaţă despică tăcerea cu răsuflarea ei precipitată. Am aruncat o privire oarbă şi am trecut fără a reţine vreun amănunt. Eram adâncit în gânduri şi nu am auzit lipăitul tălpilor ude pe asfaltul aleii. Am tresărit când degetele uscate s-au agăţat de haina mea. Era prea întuneric pentru a distinge trăsăturile feţei, dar ceva îmi spunea că nu am de ce mă teme. Vocea sugrumată de emoţie m-a încredinţat că aveam de-a face cu o femeie. Am băgat mâna în buzunar şi am scos toţi banii pe care îi aveam. I-am lăsat în palma tremurândă şi mi-am continuat drumul. Eu nu am văzut nimic dar se pare că ochii ei au înregistrat fiecare detaliu. Câteva luni mai târziu, în trenul către Brăila ne-am întâlnit iar. Pe platforma dintre vagoane era o mână de bulendre rufoase, ghemuită şi adunată-n sărăcie. Nu i-am dat mare atenţie pe toată durata călătoriei dar pe peronul gării i-am observat ochii. Două lacuri umbrite de întunecimea cearcănelor. S-a apropiat temătoare şi mi-a pipăit mâna. S-a aplecat şi mi-a sărutat-o, apoi printre lacrimi a şoptit:
- Te ştiu. Chiar dacă era noapte, ştiu că tu ai fost. Era în octombrie în Cişmigiu. Ştiu pentru că tu m-ai salvat de la moarte. Ochiul poate să te mintă, să te fure, dar sufletul nu dă greş niciodată. Fără banii pe care mi i-ai dat aş fi murit de foame. Încă nu ştiam să trăiesc pe stradă. Nu că acum aş şti. Mulţumesc.
Am dat să bag mâna-n buzunar dar m-a oprit.
- Nu astăzi. Poate că o să mai am nevoie, dar nu astăzi.
Lumea trecea mai departe ocolindu-ne. I-am lăsat totuşi câteva hârtii mototolite şi am plecat. Viaţa a vrut ca eu să-i ascult povestea. Pe cât de incredibilă, pe atât de tristă. Fusese alungată din viaţă fără drept de apel. Şi Cabinetul doi deja uitase. Avea mult prea multe probleme de rezolvat iar Micha nu era decât un fir de praf ce intrase în raza de lumină. Istoria nu se face de fire de praf rătăcitoare. Trebuie să te agăţi ca lipitoarea de burta ei. Să-i intri pe sub piele, căpuşă lihnită şi pusă pe supt.