cine iubeşte ştie să aştepte

asta îmi spunea bunica de fiecare dată

şi ea ce aştepta?

niciodată nu spunea că îşi aşteaptă moartea că doar ştia rosturile vieţii

ea spunea ca-şi aşteaptă băiatul căzut la ruşi,

că nu-l credea mort. doar aştepta

şi când o cotropeau aşteptările lua un scul de lână, mi-l aşeza pe braţe şi începea să facă gheme

un scul- un ghem, un scul- un ghem şi buzele i se mişcau învolburat

până când, amorţit, dădeam bir cu fugiţii

târându-mi braţele amorţite

iar ea, fără să mă certe, se aşeza pe marginea patului sprijinind peretele

şi începea să împletească:

vorbe, amintiri, rugăciuni şi rareori blesteme

dar cel mai mult îi plăcea să vorbească cu morţii întrebându-i de una de alta

şi măinile ei împleteau de zor o aşteptare de alta zi

ca viaţa croită din bucăţi şi lacrimi

iar când ostenea sau termina lucrul

se mulţumea să spună

nu contează... am aşteptat atât, o să mai aştept o zi

şi viaţa ei s-a stins ca o lumânare

ce-a aşteptat să-şi ardă toată

aşa am învăţat eu sa preţuiesc aşteptările