un actor fără scenă

m-am născut ca orice muritor ţipând cât am putut de tare

şi am crescut singur  într-un balon de săpun

în care fiecare zi avea altă culoare

nu ştiu dacă tu... dar aceea era lume a mea

aveau ciocane, aveau piroane şi lemnul plângea de durere

de mic copil am visat să mă fac actor

să pot spune te iubesc pe scenă fără să pară deplasat

şi mai ales să privesc lumea în faţă atunci când îi spun te iubesc

chiar dacă lumina reflectoarelor mă orbea

aveau cuvintele cu ei, mai mari, mai mărunte care răneau

dincolo de cortină sunteţi voi toţi morţii lumi

şi aici, în timp ce mă machiez şi repet redescopăr ceea ce era acoperit

opaiţul ce-mi lumina cămările sufletului în care teama

se strecura lingând pereţii cu întuneric

Baraba, Baraba, strigă lumea încinsă şi eu îi fac semn să ridice cortina

dincolo de mine e noaptea cântată în cuvinte goale

voi recita câteva tăceri cu intonaţie

şi dacă piesa e sortită uitării

actorii vor rămâne să depună marturie

în culise, regizorul îşi frânge mâinile şi mă aşteaptă să mă retrag