o zi din viaţa unui miriapod gri

ziua miriapodului începe atunci când încep să-mi frec picioruşele
pentru mine ele sunt picioare în toată regula
şi în toată gravitaţia
chiar dacă par mici de la înalţimea crepusculară a zeilor
ce mă privesc nedumeriţi dintre lentile fumurii.
şi pentru că umblam hotărât să trec toate câmpiile albastre
o nouă zi curgea din depărtarea înaltelor becuri incandescente şi proeminente
prin locurile astea nu mai trecusem, totul era nou şi incredibil
încât până şi foamea se lăsa aşteptată
răscolind amăgirea strecurată printre şanţurile acelea
mai lată şi mai obscenă ca o linie curbă
de femelă
pe care mă lăsam şi prin care puteam circula în voie
numai că de undeva din spate
un munte cobora ca o avalanşă tăcută de aer
zdrobindu-mi trupul cu geometria lui variabila şi gri
(asta ca o ironie a sorţii)
iar o ultimă imagine agăţată în vârful antenei mele tremurătoare
imi arată trupul strivit şi rulat a moarte
sub greutatea incalculabilă
a muntelui picior de zeu
căruia nu i-a placut mersul sau poate ceea ce eu numesc dansul meu