povestea unei însemnări

m-am aşezat să scriu câteva rânduri
după cum îmi este obiceiul
dar în faţa colii albe ochii orbecăiau
fără nici un sprijin
tocul...

un ciot de creion, prietenul meu din nopţi fulguite
rătăcise drumul printre foile răsfirate
din locul acela voia să-mi facă semne


creionul, creionul nu mai avea mirosul lemnului şi al grafitului
era doar o forma peticita a feromonilor de demult
pe cand stapane erau rimele saltarete
si versurile albe
goale
lipsite de ascunzisuri

undeva, candva
naruiam zidurile si scapam vorbele de la taceri indelungi
acum tacerile se surpa astupandu-ne
golurile
poate ca
fie ca toate celelalte
sa reziste sub moloz si sub daramaturi
pana cand...