miercuri, 23 octombrie 2019

We have time



 
 eu mint, tu minți, el minte, ea minte.
 dar e mult mai ușor de suportat o minciună cu picioare scurte și crăcănate
 decât adevărul, așa cum este el în realitate: murdar, cocoșat, bătut, alungat, huiduit
 cum numai aurolacii ce ies din canale mâzgălind luna cu jegul degetelor
 
 un pumn de pastile, un pahar cu apa și eternitatea îți vine în întâmpinare
 ca o pungă argintiu-strălucitoare
 cine intră în canale străbate tot labirintul minotaurului
 depănând firul imaginar care-l ține în viață
 
 the end. și pentru o clipă întunericul inundă sala rupând firul irealului
 aer. cine mi-a luat aerul? vreau aer. să fie lumină!
 și lumina se aprinde în sala tristă și goală
 chiar și cimitirul are mai multă lumină și culoare
 
 copilăria e tărâmul luminii și al poveștilor aducătoare de întuneric
 adolescența e timpul aleilor, a sărutului șoptit și a întunericului dorit
 maturitatea este un rest de care te bucuri între job, o coadă două și ceva treabă
 iar bătrânețea este perioada în care pui afișul „închis pentru inventar”
 
 timpul este un elastic pe care fiecare îl întinde atât cât poate

vitrina cu jucării




la noi în oraş a venit circul. clovni,dansatoare, îmblânzitori, jongleri, magicieni
totul era permis pentru o suma de doi lei. înfiorător de puţin. nu şi când îţi e foame
şi spectacolele aveau succes de public şi de casă. se putea mânca.

dar marea atracţie a circului era vitrina magicianului. intrai acolo şi publicul vedea tot
mai aleas ceea ce nu ai fi arătat nimănui, nici măcar celui mai bun prieten
cu atât mai puţin părinţilor morţi de spaimă să nu îi faci de ruşine

bineînţeles ca am intrat. ca un exhibiţionist. ca un fur de aplauze. dornic de vizibilitate
şi cuvintele mele se revărsau, fără noimă, fără cratimă, fără diacritice
doar ca să fie şi ele prezente, rânduri, rânduri

mâna mea ştergea vitrina de praf, salutând cei câţiva spectatori indecişi
buzele muşcau aerul cu voluptate bolnăvicioasă şi aerul se strecura şuierând astmatic
iar ochii, ochii cei fără cortină alunecau căutând puncte de sprijin

ce spectacol jenant mi-a spus ultimul indecis, la plecare
mai bine recitai ceva. orice. dar tu ai ales să taci. peşte scos din apele sale
deschideai gura doar ca să te afli în treabă şi să hăpăi tăcerile noastre

doi lei am dat... de doi lei m-am jucat... ăsta-i preţul meu...
o jucărie stricată... şi o vitrină goală acum

Viaţa la ţară




Era o vreme când copilăria se mânca cu lingura de lemn din străchini smălţuite
şi laptele prins avea gust de rai tremurând de nerăbdare
iar candela spunea Tatăl nostru împreună cu mătăniile noastre

fânul din pod te învelea în mireasmă de trecute veri ţesând firele de aur ale prezentului
şi felinarul te-îngâna dând pagină după pagină din carţile ce răsăreau la asfinţit
cuminţi ca nişte sfinţi, îngeri păzitori ai poeziei şi-ai depărtărilor

pârâul îşi întindea braţele firave rugându-ne să-l ajutăm să se ridice
şi punând piatră peste piatră ridicam zăgazuri astupînd trecerile cu lutul crud,
neştiitor în ale arsurilor. şi-atunci, plini de curaj dădeam peştilor lecţii de înot

fântânile vorbeau între ele trimiţându-şi veşti subpământene
şi apele aveau gust de poveste cu gheonoaie şi feţi frumoşi ce urcau de pe tărâmul celălalt
ca să ne cearnă serile ostenite şi căzute pe prag

unde esti copilărie...

Ultima noapte de dragoste...



 
 Urgia vine. nu întreabă, nu cere voie, nu bate la ușă. dă buzna
 bate, rupe, sfărâmă și lumea se întreabă, 
 dar nimeni nu mai are timp să caute răspunsuri
 
 dragostea e un cuvânt prea mare pentru omenire
 iar când vine un om purtându-și iubirea ca pe-o crucea mare și grea
 până și muntele Căpățânii spune că nu poate s-o ducă-n spate
 
 Doamne, dacă poți, îndepărtează cupa amărăciunii de buzele mele
 și chiar dacă spaimele mă cuprind facă-se voia ta
 și milă-mi-e de toată dragostea ce va rătăci prin lume căutându-mă
 
 vă vor bate. vă vor gaza. vor spune că v-ați pierdut mințile
 dar dragostea de pe buze nu vor putea s-o strivească cu bastoanele pline de ură
 și-acolo unde ei au scuipat, eu voi veni să-mi las buzele să șteargă rușinea
 
 și împreună vom porni războiul luminii și-al iubirii
 

uitarea



 
 a fost revoluția, știu că a fost un moment dureros, dar timpul estompează
 a fost apoi mineriada care a tocat ultimul fir al speranței
 și am continuat să trăiesc, glumind amnezic
 
 au venit copii cu bucuria și inerentele necazuri: febră, colici, iubiți
 dar am mers la școală, am făcut vaccinurile
 și am continuat să trăim, bucurându-ne de micile momente
 
 a venit toamna cu pecetea morții, cu galbenul de aur al lumânării
 cu tăcerile îndelungate, cu porți scârțiitoare și cu uitare
 și am continuat să trăim cu  speranța neuitării
 
 orice femeie strălucește după ce face dragoste. dar cred că e valabil și pentru...
 

Triptic



 
 peretele meu suferă. tot mijlocul e plin de icoane iar marginile-s goale
 și se uită cu reproș cerându-și dreptul la acoperire
 partea de jos, acolo unde tot omul se chircește doborât e acoperit 
 că e mai comod să nu vezi suferința, dai ignor și uitarea se așterne peste tot
 pe partea stângă am adus verdele clocotitor al clorofilei, să fie și viața de aici prezentă
 iar pe partea dreaptă rămâne să zidesc ispita... voi face loc luciului de oglindă
 ca să răsfrâng micimea și urâțenia ce mă însoțesc oriunde
 iar partea de sus, acolo unde peretele urcă pe tavanul boltit voi lăsa loc gol
 pentru că nimeni nu a reușit să ridice trepte la cer
 de ce totuși triptic?
 pentru că între suferință și izbăvire este închipuirea
 

tradarea... lacrimilor




sa nu ma-intrebi daca sunt ale ei sau ale lui
sa nu ma-intrebi daca am plans sau nu
si daca poti, mai bine sa nu cauti adevarul

am ras atat de mult incat am dat in plans
si amintirile-mi stergeam muiate-n lacrimi
dar ce conteaza... luna e prea plina ca sa vada

adevarul moare. ciudat. nimeni nu pare ca sa vada
ca lumea-i mai saraca si mai goala
aveam si noi un adevar. l-am ignorat si a murit


teoria liniilor paralele




dincolo de cuvinte e doar tacere si dincolo de ea sunt eu

am pornit la drum, vector, neimplicat, fara puncte de sprijin si fara o tinta
finalitatea este marea de liniste si lumina in care fiecare isi aduce obolul de energie pura
din care alte lumi si alte stele se vor naste

conform teoriei, doua  drepte paralele se întâlnesc la infinit
si convingerea mea era ca infinitul meu se suprapune peste infinitul tau
astfel incat noi sa ne putem intalni atunci cand va sosi momentul

tu erai punctul de emergenta stabil eu eram vectorul cuvant
si intre noi un intreg spatiu euclidian perfect pentru intersectii infinite
si cu toate acesteastapaneam deplasarea spre rosu...

și știu că voi primi o veste


 
 cuvintele se strâng la sfat să hotărască ce și cum să-înfățișeze
 iar vestea caută să mă ajungă...
 
 nu se publică. nu ai audiență. nu ești vandabil.
 am răsuflat ușurat. îmi era teamă că e Moartea-n telefon,
 cu toate că ne-înțelesesem să mai aștepte
 
 filele se usucă și cad... cuvintele plâng în streșini
 e toamnă... nu, nu a patriarhului
 e o toamnă banală și tristă ca multe altele
 
 copertele caietului, semnul de carte, creionul bont
 mașina de scris, noaptea, liniștea, somnul
 totul se prelinge în uitare. ar mai fi testamentul... dar cuvintele sunt prea obosite
 
 și dacă mâine va mai fi... poate mâine...
  

să nu uiți Darie!



 
 cât o să fim noi la biserică să dai de mâncare la vite, la orătănii și la porci
 să nu sufere în sfânta zi de duminică
 că ele n-au nici o vină, și-apoi cum or să arate la tăiere?
 
 poate vor veni oameni să te ispitească cu vorbe meșteșugite
 să nu-i asculți, să-ți înfunzi urechile cu lână și să-ți vezi de ale tale
 că noi ne vom gândi la tine ca să treci cu bine peste încercări
 
 și mai ales să nu te pierzi printre paginile cărților sau revistelor  
cuvintele sunt pline de poze ascunse și pozele se îmbracă în cuvinte frumoase
 dar nimic din ce-i al omului nu-i plăcut în fața cerului decât dacă lăcrimează
 
 și mai ales, să nu uiți să te culci. nu aprinde felinarul.  noi nu avem nevoie de lumină
 lumina atrage răul, și gândurile se strâng la lumină ca fluturii. noi am plecat. ai grijă de tine.
 și sunt cinci ani. poate că m-au părăsit. poate că nu-i meritam. sau poate că...
 
 așa se strâng apele... rânduri, rânduri, și urcă domol treptele cerului

Menaj a trois




de obicei evit sa folosesc cuvinte mari, dure,
dar asta nu inseamnă că ele nu există
pur şi simplu sunt momente când le ignor. dar nu şi azi

lucrurile cele mai interesante mi se întâmplă de obicei în pat
cumva între noapte şi zi, cumva între viaţă şi moarte
când am simţit că nu sunt singur. eram eu, nefiinţa şi fiinţarea

şi ambele, atât Moartea cât şi Viaţa căutau să-mi intre-n voie
ridicându-mă până la incanderscenţă şi deconectându-mă până la rapaos
jocul în sine e dureros pentru că pierzi controlul asupra lor

mai mult. vreau mai mult. ceream cu decenţă şi impertinenţă
balansând între o tăcere şi o vorbă de hulă
până când ceea ce trebuia să se înrâmple s-a întâmplat. dar am primit un răgaz.

şi-acum ştiu ce mă aşteaptă
lunga noapte fierbinte va fi preludiul
unei eternităţi reci, plină de uitare şi incredibil de rece

cuvintele nu ţin de cald... dar nici tăcerile

lampa fermecată și duhul memoriei



 
 să fie lumina! și atunci am văzut trupurile ostenite
 strălucind în roua bucuriei împărtășite
 și răsuflarea curgea alene
 și atunci am înțeles că este bine
 
 o clipă de singurătate! și orele plecau în pribegie
 convoi gârbovit, ducând puținul salvat
 și cerurile plângeau tăcut
 și m-am bucurat regăsindu-mă viu printre vii
 
 cântă! și frunzele țeseau vălul pe care stelele clipeau
 trilurile punctau diminețile senine
 iar adierile purtau notele până dincolo de noi
 dincolo de liniștea de început a ninsorilor toarse
 
 a fi și a avea, două puncte cardinale ce se supun
 marelui eu, steaua cardinală
 sub care carnea tremură de spaima uitării
 și amintirile se destrăma, ceață purtată dincolo de întuneric

gândeşte-te ce vrei şi învaţă să ceri




iniţial aveam totul clar în minte, asemeni chelarului
dar încet-încet am început să pierd cheile
şi am ajuns în faţa uşii fără să mai ştiu de ce. şi mai ştiu
că nimeni nu-mi poate spune dacă am pierdut sau nu.
eu trebuie să aleg...

nu loviți! nu ne loviți! protestăm pașnic! si apoi...
se face întuneric. ceva nu merge. cineva e greşit
ori viaţa asta a încurcat rolele, ori scenariul are goluri.

dresură de vise cu ochii crăpaţi
au fost gânduri aşternute printre rânduri
dar cine s-ar fi gândit, cine ar fi crezut că visele mor
de bătrâneţe, de epuizare, de atâta aşteptare
ce pot alege oare?

am visat pace socială... eşti banal omule
scapă de limba aia de lemn, scuipă aşchiile în foc
şi lasă pacea socială şi dreptatea şi iubirea
aceste lucruri nu sunt făcute pentru pământ
aici suntem într-un centru de reeducare.

calm down.

eu am răbdare



 
 moartea știe și m-așteaptă și nu vrea să încurce lupta dreaptă
 la dreapta și la stânga cuvintele se-așează
 și-n sinea mea le adresez îndemn care îmbărbătează
 
 linia vieții, un surâs, renaștere în tăcere
 pentru cei mai mulți linia vieții este continuu ascendentă
 indiferent dacă urci un munte, o zi, o idee
 pentru ceilalți, linia vieții este o șerpuire continuă
 meandre pline de osteneală prematură
 stagnarea se îmbrăca în surâs, ascendența naște surâs
 și liniștea își poartă singură de grijă adunând vreascuri cuvinte
 pentru rugul de ofrandă, cuib al renașterii din cenușă
 
 cuvintele pornesc. tropot, spaimă, cavalcadă năucitoare
 pe câmpul de luptă spaimele își dau duhul
 și da. am învins și de data aceasta. acum poate să se aștearnă iar uitarea
 

Din taina funigeilor topiți în noapte



 
 Nu. Cuvintele nu mai contează. Așa că poți să spui orice. Nu mă rănești
 Uitare.
 Nu poți spune așa ceva. E inuman. E răutăcios
 Ignorare
 Tu? Tu să mă ignori? Cu ce drept? Cine îți dă voie?
 Abandon
 Eu nu am fost abandonat așa că nu-ți permit. Și nici nu am abandonat
 Luptă
 Știi bine că eu nu lupt. Îmi repugnă. Sunt pacifist convins
 Singurătate
 Eu nu sunt singur. Sunt înconjurat de cuvinte. Ele știu să aline, să vindece
 Ele mă încurajează și mă ajută 
 Cuvintele pot fi la fel de goale ca și sufletele
 Nu. Cuvintele mele nu sunt goale. Zemuiesc, pulsează
 Și armură e tot un cuvânt... gol, ruginit
 Adio
 Nu poți să pleci. Nu ți-am dat voie. Unde dispari?
 Cum? Zâna Funigeilor? Tu ?

de unde izvoraste dragostea?




iubeste-mi cuvintele caci ele imi imbraca trupul si tacerile
iubeste-mi tacerile caci ele ma spala de toate vrutele si nevrutele
iubeste-mi trupul caci din el izvorasc bucuriile si cuvintele
iubeste-ma si vei inflori intrebandu-te unde sunt

dincolo de cuvinte sunt eu curcubeul
si dincolo de mine sunt toate tacerile si uitarile
dar lumina? vei intreba cautandu-ma sub mantia neagra
acolo unde noaptea se strange iernand

daca mi-ai da coaja la o parte
ai gasi ceea ce nimeni nu a vazut, miezul negru pulsand spasmodic
vei dori sa gusti nefiinta ce se zbate dar stii bine
ca nimeni nu a mai apucat sa spuna gustul

cotidian



 
 serata s-a terminat. e timpul să mergi acasă
 și mai aveam atâtea de spus
 convins că rădăcinile mor fără mine
 iar drumul meu urma doar poteca lunii
 aceeași, de mii de ani ce când luna e la apogeu
 
 Bono a mers la Elisee să se întâlnească cu Macron
 problemele ONG-ului erau mai importante decât problemele mele
 și ascultam radioul în timp ce așteptam la semafor
 dar se pare că străzile preferă sensurile giratorii
 căci depinzi doar de circulație nu de semafor
 
 Denzel Washington urmărește scenariul filmului
 eu am o problemă cu înghețata de ciocolată
 și seara se strânge sugrumând amintirea 
cu toate că aveam atâtea der spus
 dar poate că va mai fi o zi, încă una

Ce mult te-am iubit



 
 Din adâncul copilăriei te zăream departe,
 erai frumoasă, misterioasă și incredibil de... gustoasă
 te vedeam, te visam și știam că ne vom întâlni cândva
 
 Îți simt parfumul purtat de lumina lumânărilor
 îți zăresc umbra sprijinită de pleoapele strânse
 și știu că da, dar nu știu când și mă bucur, respir
 
 Acum te apropii fără nici o reținere
 suntem predestinați precum foamea și mâncarea
 suntem hărăziți precum trupul cu răsuflarea
 
 dacă atunci erai vie, erai frumoasă și apetisantă
 astăzi văd ceea ce mulți au văzut cu mult înaintea mea
 nimicul învăluit în straie cernite
 
 și de acolo, din adâncuri, doi ochi de foc ca o tăcere

cândva, o margine îndepărtată


  
 da. eu am auzit ursitorile țesând în cuvinte pierdute ceea ce numai ele știau să facă
 și chiar dacă am uitat mare parte, știu că nu eram sortit să fiu buricul pământului
 acela fusese destinat altuia mai norocos, fiul preaiubit al Parcelor
 iar mie, drumul, sortit mi-a fost să-l calc și să-mi iau urmele să nu se știe
 zigzaguri, arabescuri, cercuri și uitări, aproape și departe, aici și dincolo de zări
 poate că totuși umbra mea, nelestata, se va ridica dincolo de eul anchilozat
 depășind tărâmul spaimelor, trecând de cealaltă parte a fricii
 pentru că libertatea nu se rezumă nici la formă și nici la fond
 ea este o rețea de trăiri ce unesc centrul și marginile într-un tot uniform

amintiri din copilărie



 
 multe fotografii capătă o tentă gri pearl ori sepia sau se estompează
 dar amintirile mele sunt gri mucegai ca și cozile de noapte
 vara dormind pe o ladă de lemn, iarna suflând în mănuși și-așteptând să vină
 
 dar și strada era plină noi, de leapșa, fotbal, tenis cu piciorul, de-a ascunsa
 și țară, țară vrem ostași... abia mai tarziu am văzut ce înseamnă  armata și frigul
 dar aceea deja nu mai e copilărie și totuși, conserva chinezească de carne de porc era bună
 
 copilăria însemna și matineu la cinema când aveai de ales între a citi o carte și a o vedeam pe ecran
 dar cât de dulci erau degetele când dădeam foaie după foaie până târziu în noapte sub pătură
 și străzile pavate cu piatră cubică de granit strigau a singurătate și bordurile de bazalt răspundeau
 
 dar cel mai frumos era iarna când mergeam la colindat numărând din doi în doi
 covrigii, nucile, merele și mărunțișul păstrat în buzunar până la o nouă expropriere
 mărunțind zăpada ce murea frumoasă și albă pentru ca noaptea să-și oglindească gerurile
 
 a fost odată ca-n povești a fost ca niciodată, o noapte cu brad arzând, 
 cenușă îmbrăcată-n ciocolată... toată.