aroma

iti ascultam iubirea
si sunetul se implinea rotund
sub cupola sanului tau
cautandu-ma

noaptea coboara ca o lava
cotropindu-ti pielea cu lumina ei
scrumeste-ma si pierde-ma
printre coline

jos la izvor, tacerea toarce
cum numai nisipurile miscatoare o pot face
ma agat cu disperarea nufarului
ce-si simte ranita plutirea

mono-dial

-mai spune-mi cum e dincolo te rog
-cum sa fie mama, nu stiu, e greu de spus in cuvinte
si de fapt, fiecare are drumul sau
nu seamana unul cu altul
-oare o sa-mi fie cald?
-poate sa-ti fie si sete, o sete mai uscata ca toata seceta
-ori poate ca o sa-mi fie frig?
-daca tot iti e gandul la hrana
cred ca o sa te ratacesti prin pustietatea asta
caci sufletul merge necontenit
nu se uita nici de-a stanga nici de-a dreapta

tablou

eu sunt copilul acestei case
si casa are nume de taina
care se pierde odata cu primul tipat
si-oricine vrea sa-I afle numele
trebuie sa depene firul vietii pana la ultima suflare
si-abia apoi I se da iar dreptul de-al sti
daca mai voieste.

prin fata casei se preumbla Soarele
prin curtea din spate isi face Luna de lucru
pe dedesupr stelele se strang la o claca tacuta
iar deasupra bate inima lumii
cumva mai la stanga
ca sa nu incurce lumina.

tatal meu sprijina hornul
maica mea strange talpa casei la piept
iar fratii mei intaresc peretii cu palmele lor
nimic nu se compara cu casa mea
ce lumineaza, candela in noapte.

fulguiri

soarele alearga sa-si gaseasca umbra. ce pot face eu?

cum ar fi viata daca nu m-ar haitui atatea spaime?

din toate cate le am si toate cate le stiu, inteleg ca nu m-am ridicat nici pana la genunchiul broastei.

Tsuneo aude voci, eu nici macar atat. El traieste sentimente navalnice, eu nici cu ale mele nu ma vad
Vocea din departare l-a cautat pana la marginea sufletului si a intrat sa-I dea buna seara. Desertul meu devastat inca asteapta binefaceriile ploii. Fiecare fasait ma face sa ciulesc urechile. Astept!

drumul catre fericire nu trece prin fata casei mele, el pleaca din inima mea.

floare de cires
in albe asternuturi
lacrimi tacute

gustul uitarii staruie ca zumzetul unui bondar intre petalele cazute


normele mele de frumusete m-au parasit.
-descurca-te singur au mai spus lasand intunericul noptii sa ne desparta
acum stau si ma intreb ce este frumusetea.

cine poate spune in ce consta frumusetea unui balans?

09.trecerea

hai moarte să ne nuntim
şi-n pădure să fugim
în poiana socului
în lipsa norocului

în groapă proaspăt săpată
şi cu lemne-nfiorată
cu frunzar acoperită
şi cu lumina cernită

pe braţe pragul te-oi trece
eu cel cald şi tu cea rece
s-avem zilele-nsorite
şi nopţile nesfârşite

la mijlocul locului
este vatra focului
sălaşul sufletului
şi scânteia dorului

şi în focul nesurpat
arde cruce de bărbat
scânteind până la nori
din noapte până în zori

06.liniştea din adâncuri

mă gândeam să vă povestesc despre singurătate
dar mi-am dat seama că nu ştiu mai nimic
de fapt, cine oare ştie ce-i aceasta?
omul care a cucerit Everestul
nu a fost singur niciodată
el era îmbrăţişat de gândurile celorlalţi
rămaşi în urmă să-l aştepte
omul Isus care s-a urcat pe cruce
n-a fost singur
ochii tuturor se căţărau pe trupul Său chinuit
lipitori avide de sânge Dumnezeiesc
sau poate că...da, cu siguranţă că a fost singur
măcar atunci în întunericul Grădinii
când încerca să-alunge teama şi-ndoiala
nici măcar omul ce-a rătăcit pustietatea
nu se poate lăuda ca a fost singur
pentru vorbele năşteau
sute şi mii de dialoguri cu fantasmele sale
poate că doar Omul Invizibil ştie ce-i singurătatea
el ştie ce simţi atunci când nimeni nu te vede
şi nu-ţi adresează nici o vorbă
abia atunci cred
tăcerea începe să miroasă a singurătate
scuză-mă că te întreb...
ţi s-a-ntâmplat să te trezeşti din cauza tăcerii dintr-un vis?

03.tavalirea prin iarba

striveşte roua bob cu bob, aşa-mi şopteai la ceas de taină
adună mute întrebări şi lasă luna să îţi ţeasă haină

asta e viaţa mea,
o continuă şi bezmetică tăvălire
pentru a aduna ofranda zorilor închisă-n lacrimi de rouă

cu ea vă limpezesc dimineţile
şi vă dau curaj de a merge mai departe
prin deşertul de cenuşă
zi după zi
până când fiecare asfinţeşte
în marea lui de vise

e destul de monoton...
spui, luându-ţi porţia de troienită uitare
şi pleci către un alt răsărit

02.ursitoare, ursitoare

maica mea când m-o făcut mi-o dat nume de-mprumut
să îmi piardă urmele, iele, ursitoarele

şi-o luat drumul spre pădure să am ochi ca două mure
şi-o luat drumul către munte ca să am buzele mute
şi-o luat drumul către şes din cuvinte să îi ţes
doinele, ofurile, spaimele şi visele

maică…
o luaşi pe drum în sus, către cerul de apus
unde-şi joacă horele, ielele turbatele
şi-unde calcă apăsat, după ce au descântat
ele, ursitoarele
să le-ntrebi, să le descoşi
pânza vieţii să o coşi, să aduci iar fir la fir
să mă dărui, să mă nărui
cu aur, smirnă şi mir
drumul vieţii să-l ţiu drept
să am o inimă-n piept
să am minte
liminată
nopţii să îi bat la poartă
s-o întreb de sănătate
şi să curg lin pân-la moarte
ca o apă, ca o iarbă, necosită ne-njosită
şi de stele răscolită
arsă-n doruri
trasă-n gânduri
cu moartea zidită-n scânduri

01.tipatul

am intrat timid, fără să suflu aproape
şi totul părea imens, rece şi inutil
am ripostat mut şi drept pedeapsă am primit câteva palme
atunci am ţipat
şi toti cei din jur se veseleau auzindu-mă.
zi de zi îmi luam sarcinile în primire
şi apoi îmi vedeam de treabă
fără să crâcnesc
mult mai târziu am aflat,
că din viaţă nu se iese la pensie
rareori,
câte un nerecunoscător
îşi ia lumea-n cap
şi îşi dă demisia
dar nimeni nu s-a întors să povestească
cum e…dincolo

ca să faci pasul
îţi trebuie multă oboseală, cronicizată
şi un strop de nebunie
altfel nu poţi să stingi lumina.

00. prolog

Doamne cui m-ai rânduit
şi ce am de întocmit?

o venit ziua cea mare
cu cămeşa ruptă-n poale
m-o luat în palma-i aspră
şi m-o ţâpat pe fereastră
du-te-n lume şi fă-ţi soartă
nu sta ca păcatu-n poartă
şoapte duse, vorbe-aduse...

du-te copile şi trăieşte-ţi înDumnezeirea
înăsprind cerurile cu trecerea ta...
şi plimbă-ţi unicitatea
până-n vârful dealului
la locul supliciului...

gol la inimă şi sec
vorba-n doi peri mi-o petrec
şi mă lupt cu o-ntrebare
teamă mi-i să mor sau pare
că mi-i dor de ea o viaţă
toarsă-n zile, nod pe-o aţă

Hristos se sprijinea-n vorba mea si impreuna trezeam colbul peregrinărilor...

du-te moarte nu mai sta
lasă-mă-n povestea mea
nu-mi certa cuvintele
gonind amintirile

04.scaldatoarea lacrimilor

sunt Fiul Omului şi am atâtea ca să-ţi spun
am obosit să car noian de măşti căci cel mai bine intru-n rolul de nebun
mi-e carnea piatră seacă şi crucea se usucă din picioare
cu sarea lacrimii ard totul şi mă doare

u...hăi....Doamne

mi-am bătut paru-n pământ
lăsând zilele în vânt
cercu-n juru-i am arat
nopţile le-am descântat
după care am plecat
caloian desferecat

m-am înfipt par în pământ
jumătate de cuvânt
şi-am unit prin vrerea mea
adâncul pământului cu înaltul cerului
m-am zidit scară la tine
şi mă-nalţ, să-mi fie bine
din lut sunt şi-n lut mă-ngrop
rădăcină făr de loc
vântul mă pleacă-ntr-o parte
mă închin şi te ştiu aproape
din toate câte grăiesc
mai mult stric şi găuresc
gândurile mi-au surpat
şi gura mi-au astupat
mi-au închis cuvintele
mi-au zidit privirile

zilele mi-s frunze-n vânt
răscolind cer şi pământ
surpând toate brazdele
îngropând poveştile

cercurile-n jurul lunii
mi le-au povestit bătrânii
am arat şi-am descântat
cerurile-n lung şi-n lat

paparudă rudă, jocul tău ne udă
şi ne-aduce ploaie ca să ne înmoaie
relele cu spusele, visele nespusele

când o fi vremea de dus
oi porni-o spre apus
să duc soarele la scaldă
dorurile să le ardă
să mă cearnă-n patru zări
să mă-adune-n trei căldări
cu lacrimi să mă dospească
şi-o altă soartă să-mi crească.

10.uitarea

spune-ţi numele!
şi numele meu s-a prelins tăcut din cartea vieţii
cât mai departe de urechile lumii,
speriat de atenţia ce i se acordă

numele meu s-a ascuns tremurând sub limbă
jurându-se că nu va mai ieşi la lumină
şi de atunci lumea se miră
de muţenia mea

numele meu s-a aruncat în brazda obrazului
trăind cu speranţa că nimeni n-o să-l afle
numai că rădăcinile lui
au prins curaj şi l-au dat de gol

numele meu, a plecat în lume să se regăsească
şi de atunci rătăcesc printre nume moarte
fără a reuşi să mă deosebesc de alţii

moby dick

da, din toate visele abstracte
scap, evadez, bătându-mi joc de cei mai iscusiţi
aruncători de vorbe-n vânt

măreţia omului, ispita cea făr de picior
mă urmăreşte-n van din vis în vis
răsucindu-mi harponul în coastă, dornic de sânge

nimic nu tresaltă fără aburul răsuflării mele
iar lumea s-ar cufunda în uitare
dacă n-aş despica apele cu încăpăţânarea mea

soarele se scutură de coşmarul morţii repetate
şi pleacă să mă caute
printre alte poveşti ce aşteaptă să le dărui viaţă

sunt al Tău, salvează-mă

sunt doar un perete cu trăsături umane
peste care tăcerea se aşterne în straturi

viaţa asta, amară e-o pauză între două dropsuri
încât mă-ntreb dacă merită efortul
dar drumul
drumul dintre gaura prin care cobori în lume
şi vârful rugului pe care-l ridici până la cruce
e doar vipie şi zbatere inutilă
de ce trebuie să-ntâlnesc răul?
de ce trebuie să gust pelinul?
de ce-am ucis toate speranţele şi bucuriile?
de ce atât de multe întrebări
pentru atât de puţin timp rămas…

carpe diem

Doamne, de ce m-ai dat atât de multe clipe
şi-o inimă atât de mică şi neîncăpătoare
de ce Doamne ai lăsat atâtea minuni
jur împrejur
aducându-mi ochii la orbire?

lumea spune că nu e bine să te întorci
dar nici să alergi prea mult în faţă
mai bine alegi calea de mijloc
şi te bucuri
pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce ai

ploaie de iubire cade sufocându-mă
căldura ei macină
şi topeşte
Doamne, dacă poţi,
zideşte rogu-te vara asta aici sub pleoape

să fie...

spune-mi, ai fost vreodată sărac?
o da, eram atât de sărac încât nu vedeam decât drumuri în cer
iar aripile mă dureau până la scrâşnet.
de câte ori lăsam ochii în pământ vedeam doar negru
cu toate că lacrima curăţa locul
de toată durerea bolovanilor
visele mi-au căzut
unul câte unul
şi fantomele lor încă mă mai chinuie
dar acum,
aici,
în adânc,
nu mai ajută
şi la urma urmei
cui îi mai pasă dacă-n cer mai sunt drumuri?

trec umbrele...

Doamne, mă gândesc să trec pe la tine
mai stăm pe prispă, mai povestim de una de alta
şi mai îmi trece şi mie dorul
şi pofta de vorbă

măi copile...
ştiu Doamne, e vineri şi trebuie să...
ai atâtea de făcut
da nu-i nimic, eu stau aici cuminte şi te aştept

uite, numai bine,
până termini treburile pe-aici prin tindă
eu mă las pe-o parte
şi număr toate umbrele ce se zbat în pleoapă

astăzi

e joi, balaurul cu ochi de jar
se caţără pe hornul trupului strângându-mi soarta de gât
până când şi ultimul strop de aer cade greu
la stomac

poate că nu e prea târziu să-ţi spun
mă simt ca o bornă kilometrică rătăcind arşiţa
după-un drum ce s-a surpat în uitarea noastră cea de toate zilele
rugă zdrenţuită la capăt de arie

visele trec în viteză claxonând
dar liniştea vâscoasă înghite orice mişcare
aici, viaţa se scurge pe sens unic
cu volanul pe dreapta

din urmă, o melodie încearcă să mă ajungă
dar zbaterea este inutilă
aşa cum inutilă este şi zbaterea caruselului
între o amintire şi un lanţ ruginit