time to go

Cand luna a-nvatat sa mearga si nu-ti mai bate in fereastra

Cand soarelui nu-i mai e frica in mare sa se oglindeasca

Cand ziua-si leapada lumina si-n cer cu stele se imbraca

E timpul sa pornesti la drum

Cand lumea-si doarme somnul osandita

La vesnica si tulbure iubire sparta

Cand soarta se imbraca in armura si isi flutura panasul

E timpul sa te ratacesti in tine

Cand iarba unduie in dansu-mperecherii

Si norii-si vad sfiosi de al lor drum

Cand ploaia spala ura si micimea lumii

E timpul sa iti vezi de drum

Cand totul te impinge de la spate

Si luntrea taie apele si le desparte

Sa pleci e doar o optiune

Cand drumu-n talpi ti se lipeste si uitarea doare

exhibiţionism

clima suferă de febră galbenă, a umblat despuiată pe coclauri şi nici vaccin nu şi-a făcut

se credea mare şi tare iar acum capul o doare şi îi crapă de durere, vomă, icter, o plăcere...

am luat o călimară şi-am ascuns în ea o vară

trenurile au tampoane şi-n vagoane ruginite pete mici, milioane, bulioane

sub rugină înfloreşte arta ce-n ascuns iubeşte

în orasul de la mare care moare şi nu-l doare

lumea moţăie la soare gândurind o întrebare: de ce oare

e lumina înşelată şi-i băgată în pahare cu duhoare?

seara când ies cu căţelul, licăreşte, se lipeşte,

de pantof un fir de moarte care vine de departe

şi-mi şopteşte, nebuneşte, că pe el cine-l iubeşte...

cu-cu-bau ziua-i pe ducă a luat seara din ulucă

şoldurile şi le-nfaşă, simplu că nu e trufaşă

ia din cui dorul de ducă, pierde cheia că-i năucă...se topeşte...o nălucă

ciotul din tranşee

ziua în care m-am hotărât să fiu copac

s-a născut după apocalipticele şi interminabilele zile ale potopului

când simţeam, aşa, un tumult, o străfulgerare, o efervescenţă mustindă

care dădea pe-afară, eviscerându-mă-ntr-un fel nedefinit

şi-atunci am decis: m-am aruncat sămânţă

fără căutări prea multe

dar cât mai departe de pădure şi de vreascurile ei

mă ştiam pur, imens şi plin de seve

somnul raţiunii naşte vise

rădăcini, crengi, mâini către mâinele de azi

loc de popas pentru pribegi

şi un strop de umbră ideilor urgisite

cuibul cuvintelor abandonate

şi domn al uitărilor

şi-al tăcerilor

intre

ia-ţi crucea omule şi umblă

nu-i timpul şi nici locul tău să ştii

priveam uimit, e-un fel de-a spune

cum visul se preface-n realitate

o graniţă ce se destramă

şi-o realitate ce se pierde-n vis

într-o oază de lumină

răstignită-n mii de chipuri

număr zilele-n rozariul

de lungime infinită

eu sunt mână, ea se lasă

ochii cern nedumeriri

fierul ei îmi creşte-n carne

aducând numai tăceri

mi-am luat crucea, lung e drumul

dinspre-aici spre-nalta zare

doar lumina îmi urmează

şi mă spală pe picioare

acum nici visele nu mai au pace

şi cer să fie ascultate

înşiră-te mărgăritare

prin zile de care n-am parte

ascult tăcerea care-mi picură-n ureche

şi ochii mi-i agăţ de-o oarbă zi

fructe de mare

câţi copaci şi-au plâns uitarea

de-au umplut zarea si marea?

ia-ti radacinile si umbla!

am auzit? mi s-a parut?

m-am smuls din viata cu-ndarjire

si-un drum am luat de la inceput…

sunt unul dintre multii peregrini

ratacitor cu radacini zdrelite

trecut-am multe infloriri

purtand alai, petale innegrite

mi-e frunza palida, saraca

trecand hotare brazda trag prin suflet

prin ceruri mi-am purtat inscrisul

mi-s cercurile val de-nfiorare

gol am venit pleca-voi gol din lume

m-oi desfrunzi de umbra si de vis

las marea sa ma spele pe-ndelete

de tot ce mi-am dorit voi fi dezis

cititor de amprente

sunt locuri în care frunzele au amprente

în care poți descifra idei, vorbe, trăiri

cu care omizile-şi țes viitorul

sunt zile-n care fluturii cern lumina

adăugând pete de culoare

uitării

sunt verbe cu uşile zidite

în spatele cărora, oamenii se trec

silabisind fericirea

sunt amprentă, sunt culoare

sunt umbra verbului

uitat în deşert

zile fără număr

de obicei, mă trezeam numărând câte ceva:

prieteni, evenimente, trăiri, zile

apoi am ȋnceput să uit

iar numerele ȋmi  erau tot mai străine

forme goale, năluciri, depărtări

copacul nu-şi numără frunzele

eu ȋmi pierd vorbele

cerul nu-şi numără aripile

eu imi uit trăirile

pârâul nu-şi numără pietrele

eu nu-mi găsesc  malurile

copac de aş fi m-aş desvorbi

cer  de aş fi m-aş destrăi

apă de aş fi m-aş pierde-n iarba deasă

dar cui ȋi pasă

când ajung acasă?

la vedere…

sa strangi un pom in brate, sa te pierzi printre nori, sa saruti soarele

ce poate fi mai frumos pentru un inceput de zi?

eu sunt copacul ce-a plecat in pribegie

lasandu-si radacinile sa-si caute de drum

despart tacerile in necuvinte

cu frunzele uscate ma adun

in fiecare dimineata

din moarte ma ridic sa privesc lumea

poate ca nu stiu sa zambesc mereu la fel

dar vreau cu mine insumi sa ma-mpac

sa nu ma cauti printre lacrimi

caci vorbele mi-s grele de tacere

mai lasa-ma sa imi continui drumul

un alb murder printre alti nori

invata-ma ce e iubirea, sopteam in fiece amurg

iubirea nu se povesteste, se traieste

ca mersul se invata pas cu pas

saruta soarele, priveste norii si lasa-te imbratisat de un copac