intre

ia-ţi crucea omule şi umblă

nu-i timpul şi nici locul tău să ştii

priveam uimit, e-un fel de-a spune

cum visul se preface-n realitate

o graniţă ce se destramă

şi-o realitate ce se pierde-n vis

într-o oază de lumină

răstignită-n mii de chipuri

număr zilele-n rozariul

de lungime infinită

eu sunt mână, ea se lasă

ochii cern nedumeriri

fierul ei îmi creşte-n carne

aducând numai tăceri

mi-am luat crucea, lung e drumul

dinspre-aici spre-nalta zare

doar lumina îmi urmează

şi mă spală pe picioare

acum nici visele nu mai au pace

şi cer să fie ascultate

înşiră-te mărgăritare

prin zile de care n-am parte

ascult tăcerea care-mi picură-n ureche

şi ochii mi-i agăţ de-o oarbă zi