povestea fetei de împărat şi a orizontului inversat

aş vrea să-mi aduci un fruct cu totul şi cu totul de aur (zise fata cea mare)

să-i curăţ coaja-n subţire-nveliş şi să-mi fac din ea ghirlande pieziş

să-i tai miezul fierbinte-n felii şi să-mi fac zilele dulci-aurii

eu aş vrea să-mi aduci o floare cu totul şi cu totul  de diamant (zise fata cea mijlocie)

să-mi fie doar mie parfum de-adamant, să-i macin petalele-n zile-ncruntate

să-mi fie de-o seamă frumos luminate

dacă se poate, aş dori o poezie, cea mai neînsemnată şi cea mai bătută de soartă (zise fata cea mica din poarta)

s-o curăţ uşor de toate cuvintele să-i rămână întregi doar simţămintele

să-i sorb cu iubire-nţelegerea toată şi viaţa să-mi fie deplin luminată

cartier cu luna si camera goale

intreaba-ma daca mi-a placut filmul

si eu voi intreba candid: ce film

apoi voi inchide linistit ochii

si voi elibera ultima rasuflare

din stransoarea carnii

pe partea dreapta cum privesti

este o inima goala

atat de goala ca nici ecoul nu-si mai afla locul

uitand de toate bataile si neuitarile

care au sapat canioane in carnea ei

interschimbabile

hai să vedem dacă suntem vii

faptul că respirăm nu e o dovadă

nici gustul lacrimilor nu mai e

singurele dovezi palpabile

sunt cicatricile de pe dorsala atlantică a inimii

pentru că acolo încă nu au ajuns chirurgii esteticieni

fie lor toată priceperea demiurgică a uniformizării

sunt fizionomii de unde se scot rictusuri şi ticuri

sunt altele la care se adaugă

dar patul procustian este acelaşi

iar limitarile exterioare se păstrează

astfel încât la ultima serată

s-a creat busculadă

şi fiecare a plecat acasă cu ce a apucat

iar partea curioasă e că nu au fost reclamaţii

şi nici cereri de modificare

semn că totul este în limite normale…

din pacate

aceste doua cuvinte nu mai exista

si-au pierdut semnificatia

si s-au stins luand cu ele o bucata din noi

sa lasi linistea sa te cuprinda

ca o apa, ca o armura, ca o imbratisare

si tu sa-I spui vietii in fata: fuck you stoarfa batrana

apoi sa te intorci sis a pleci la brat cu cealalta

cea tanara, cea cruda, cea nesatula

si mereu in cautare de victim

primul lucru pe care il pierdem este vazul

urmeaza cuvantul dupa care se duc toate celelalte

inlantuite, incat te intrebi

la ce ti-au fost de folos

daca de frica nu scapi nici in ultima clipa

niciodata nu a fost usor

intreaba cuiul daca intra fara remuscari in carnea crucii

si spinul daca vrea sa afle gustul sangelui

cat de usor ne e sa aruncam cuvinte-nveninate

sa smulgem trunchiul sfasiind pamantul

dar uitam foarte repede ca numai verdele crud

mai spala din cenusiul unui cer de iarna

nu-ti e usor sa recunosti,

dar de fiecare data cand te sui in pat si stingi lumina

te gandesti cu spaima daca mai prinzi dimineata

si noaptea nici macar nu a inceput

 te-ai intreabat ce simte ghinda cand trupu-I sfaramat strapunge crusta intarita

si cauta sa uite moartea ce-o poarta-n brate catre viata?

desparte-mi cuvintele în culori

te-ai întrebat vreodată ce culoare are moartea?

nu. pentru că eşti încă în viaţă

şi nu crezi că ţi s-ar putea arăta în faţă

dar zborul? ai idee ce culoare are?

sau ce miros?

habar nu ai. nimeni nu ştie, nici măcar Icar

pentru că nu mai scăpa de mirosul ăla de ceară topită

şi de viaţă râncedă

zborul dacă vrei să ştii

are culoarea albastră şi miroase a libertate

sau a primăvară

iar moartea, îţi spun eu, are culoarea aurie

dar din cauza orbirii

cei mai mulţi cred că-i neagră

din câte ştiu, Moartea se îmbracă-n oglinzi

iar ceea ce vezi tu

nu-i decât adâncul sufletului

care pleacă, când pleacă,

târşâindu-şi bocancii scorojiţi

când ziua începe ca o mare lehamite

s-a ridicat dintre gunoaie ameninţând cerul

cu braţul său descărnat şi mi-a şoptit

ai grijă. viaţa asta e o târfă. dar e superbă, e specială

de câte ori m-a prins, m-a stors ca pe-o lămâie şi m-a aruncat în şant

iar eu trebuia sâ fiu fericit că m-a avut, că m-a zdobit

că m-a supt, lăsănd în pahar doar cuburile

am vrut să-mi zbor creierii

să m-arunc în ape adânci, dar mă găsea

de fiecare data ajungea la timp

âmi trăgea doua palme

după care se lipea de mine

cerându-şi iertare

şi o iertam şi mă iertam

şi viaţa pleca fără să mai privească-n urmă

ştiind cş nu voi fugi din lesă

poate că nu-i prea târziu pentru tine

dăi una-n bot şi pleacă

nu te uita nici măcar o clipă în urmă

las-o sa schelălăie

să simtă şi ea ce-nseamnă abandonul

declaraţie de dragoste

new york, oraşul care nu doarme niciodată

îşi stinge sfielnic ferestrele şi se prelinge

câteva etaje mai jos, să nu-l găsească lumina

oraşul meu, spre deosebire de new york

doarme-n bocanci borându-şi maţele la umbra stabilopozilor

şi nu ştie că a pierdut cel mai bun om din toate timpurile

ca să fii cel mai bun nu trebuie să dai

toţi proştii dau de pomană cât să-şi cumpere respect sau iubire

dar ca să fii cel mai bun trebuie să iei, să smulgi cu forţa să-i faci să urle de durere

ei nu bănuie, oraşul nu ştie, moartea nu a aflat

ei vor dormi încă o mie de ani, oraşul va ajunge o ruină

şi moartea va pleca în exil umilită

oraşul meu, cât de mult am fi făcut împreună

sa nu iti faci pravalie cu scara

sa nu-ti pui niciodata interfon

ingerii au prostul obicei de a sporovai

cand isi iau zborul

si daca tragi cu urechea

s-ar putea sa afli toate neaflatele

sa nu cumva sa-ti pui interfon

pentru ca risti sa vezi tacerile

celor care te asculta

si vei ajunge sa cresti gandul

care  te va sugruma cu sange rece

interfonul poate fi legatura

cu cealalta istorie

cu istoria invinsilor

cu istoria care n-a mai apucat sa se scrie

pentru ca s-a racit pe buze deja moarte

choice

between black and white

don’t chose anymore grey

between hot and cold

don’t chose anymore warmish

all the people know I am predictable

and all the time I chose the right way

but all the people will be surprised

when I chose my way as only way

I am not an angel, I am not a demon

as usual I am a simple man

and all my entire life

I follow the truth on my way

when I stop mean it’s the right moment

where I stop it’s the right place

and for this reason

I am the truth, the way and the life

take me to the home

toată lumea caută piatra filozofală

oriunde

numai înăuntru nu

toată lumea se laudă că stăpâneşte alchimia

dar alchimia este de nestăpânit

atâta timp cât bărbatul este piatra de temelie

şi femeia este misterul împlinirii

creşterea nu poate fi oprită

miracolul vieţii există

independent de voinţa noastră

şi acolo unde există cuvânt

viaţa continuă

şi iubirea este viaţă

cuadratura

conform ultimelor studii si teoreme

cercul nu stie ca e rotund

el isi aduna toate punctele slabe jur imprejur

si descopera cu surprindere

ca toate pastreaza aceeasi distanta

iar acum, ca o ultima si fireasca mirare se intreaba

oare datorita slabiciunilor mele

am atins perfectiunea?

diavolul si marioneta

as putea sa va spun povestea unei papusi insirata pe sfori

care nu se plictisea niciodata sa faca pasi mici

cand manuitorul tragea usor de sfori

si nici sa faca reverente

plecandu-si capul

numai ca povestea asta s-a terminat de mult

exact in clipa in care papusa

a descoperit ca poate trai si fara ate

si mai ales

cand

mirata

a observat ca-n adacul ei

se ascunde o alta papusa cu alte visuri

si alte asteptari

din cate am auzit, pana la urma

diavolul s-a plictisit

sa tot gaseasca inauntrul fiecarei papusi

o alta papusa ce abia asteapta sa iasa la lumina rampei

sa faca o reverenta

sau sa primeasca o redeventa

educatie sentimentala

hidrogenul si prostia sunt cele mai raspandite elemente

din universul cunoscut

dar nu trebuie sa va sperie imensitatea

deoarece ea este cauza si nu efect

la fel cum iubirea

este ultimul element chimic din reactie

si aici vorbim de reactii hormonale

necontrolate

ca sa fie totul clar pot sa vorbesc

despre inaltimea sifonierului sau latimea patului

pentru ca dintr-o astfel de dimensiune

se naste plictisul

ca efect al incalzirii globale

teme de gandire filozofica:

viata ca o sotie nimfomana – binecuvantare sau blestem

sacralizarea esecului – distanta de la a putea la a vrea

raspandirea prostiei – fenomenul atractiei maselor

constatare

sentimentele se nasc, cresc, imbatranesc si mor

asemeni oricarui lucru traitor

important e sa tii pasul cu ele

pana aici nimic nou

dar trebuie sa ma pregatesc

sa nu raman agatat

undeva,

intre sentimente

sau intre  etape

cine sunt stiu

sau cel putin asa vreau sa cred

dar oare cine voi fi maine,

care vor fi sentimentele mele?

descantec de viata noua

tu esti un fiu al iubirii

si toate ti se dau plecate-n asta viata

sa iubesti cum numai potopul iubeste

acoperind cerul si pamantul

sufocandu-l

facandu-l sa ceara mai mult

pana la istovire

la randul tau sa fii iubit

cum numai norul in preaplinul sau

rasfata potolind arsura

versuri luate dintr-o carte

cred ca am si uitat de cand nu ti-am mai spus te iubesc

si nu pentru ca ar fi pierit dragostea

ci pentru ca in lumea de azi

multe sunt lucrurile care nu se mai spun

cele mai multe se subinteleg

ele sunt pur si simplu

joc in doi

hai sa punem la bataie ceea ce avem mai scump

dar ca sa fim siguri ca nu pierdem nimic

o sa tesem o plasa de siguranta

si o sa ne aruncam toate amintirile

pe rand

de orice te poti proteja numai de dragoste nu

ea se strecoara in adancul fiintei

printre celule adormite

isi face culcus

si se lasa in voia soartei

ori se usuca si moare ori creste si infloreste

de ea oricum nu scapi

chiar daca devii purtator si ii molipsesti si pe cei din jur

amintiri despre un timp obosit

viitorul nu exista

el nu-i decat un prezent ce n-a apucat sa fie trait

la fel cum nici trecutul nu exista

ci el este un prezent putin obosit, satul de viata

si atunci stau si ma intreb ce este prezentul asta nesatul

si eu cred ca nu-I decat o continua pendulare

intre pofta de viata si oboseala cronica

culoarea cenuşiu-verzuie a vinovăţiei

a privit obosit cerul încercănat

şi-a scuipat rotund

mormăind:

cineva trebuie să ne spună

de la ce a pornit încălzirea asta globală

singuratatea, o placenta ineficienta

venim pe lume singuri dupa ruperea de ape

si suntem alungati din pat in tarc, din tarc in scoala

pentru a face loc acelor ce semneaza in carnet

dar cei mai multi sunt prea grabiti

si trec prin sufletul tau

uitandu-si umbrelele, tacerile, singuratatile

sufocandu-ne cu totul, luandu-ne aerul

lasand in urma doar marele lor gol

si vestejite asteptari

la sfarsit iti dau seama ca jur imprejur

singuratatea se intinde ca o atmosfera rarefiata

ce nu poate intretine viata

subtilitatea crimei perfecte

se ia o clipă şi se aruncă sub roţile ceasului

lumea va trece nepăsătoare

soarele va apune cu o uşoară senzaţie de vomă

iar noaptea va acoperi binevoitoare cadavrul

nimeni nu va putea acuza

nimeni nu va purta vina

aşa a fost să fie

ipostaze

mariaj în trei

eu, tu şi iubirea noastră

sau sfânta noastră treime ce se regăseşte

în fiecare noapte între noi în pat

alungată, fericirea se cuibăreşte la picioare

şi trage cu urechea toată noaptea

încercând să ne descâlcească tăcerile

analog

a iubi este o artă

recunosc toţi marii mistificatori

după mine, a iubi nu este decât viaţă pură

nu poţi iubi decât dacă trăieşti şi eşti trăit

iubirea nu este ceva ce poti atarna pe perete

iubire inseamna sa simti ca ti se rup toate oasele inimii

si ti se desfac toate rasuflarile intr-o unica inflorire

roşu cardinal

soarele s-a taiat la rasarit si sangele murdareste cerul

n-a fost sa fie ar spune luceferii luand resturile

sa le-aruce sub scara

palmele bat in retragere stergandu-si lacrimile

a fost un autodafe luminos, plin de culoare

cum nu am mai vazut de mult in arena

                                                                                                       

poate ca la conclavul urmator ma vor alege fum alb

strecurandu-ma prin culoarea ce mi-a purtat batranetea

catre inocenta si puritatea altor culori

perversitate si daruire, ce cuvinte imbietoare

asemeni obrazului oferit palmelor tale

in asteptarea purpurei sfielnice

rosu cordial

sa ne sarutam ca la intalnirile protocolare de trei ori

de doua ori pe obrazul stang si o data pe cel drept

ca sa definim dependenta culorilor

departe de mine dorinta ce-nfloreste sfielnic

in buricul palmei stangi

acolo unde aplauzele ridica nostalgii sagalnice

si mai ales, departe de mine tacerea

care inghite de-a valma toate trairile statute

in care te priveam de departe

roşu intens

a-na ana, a-re are, me-re mere

deci astăzi am învăţat despre adâncimea cerului şi culoarea sa străvezie

în timpul eclozării ouălor verzi depuse de struţul de grotă

taurul, nu ştie ce-i cu el, dar când vede roşu în faţa ochilor turbează.

cerul îi cade în cap şi îi împrăştie minţile, orbindu-l

ce poate face atunci? caută un debuşeu, o cale de fugă,

şi-atunci loveşte ca să se descarce, altfel îi plesnesc coarnele

el uită tot. caută o victimă ce-i va purta culoarea

şi-abia când simte că greabănul îi e plin de moarte

se întreabă unde a greşit, dar lama taie firul întrebărilor

şi nodul gordian se desface între a fost şi a nu mai fi

fericite culorile care-au scăpat din îmbrăţişarea nopţii

ziua în care realitatea a murit

trăiesc din poveşti

afară sunt oameni plătiţi să-mi bage realitatea lor pe gât

în casă mă strădui să vomit tot ce-am înghiţit

în timp ce realitatea

se spânzură de creanga ultimului copac

cât de greu e să mai distingi o umbră vie de una închipuită

şi cât efort inutil depus

aşa că tot ce-mi mai rămâne de făcut

e să plec asemeni lui Oedip

pipăind drumul şi întrebând unde este Sfinxul

buzelor mele

leagăn al întrebărilor

ce-au murit înainte de vreme

fie-le silabisirea uşoara