Descântec

ieşi voinic de borangic
că mi-e răsuflarea grea de la apăsarea ta
lasă-mi inima să bată, că nu vrea şi nu aşteaptă
să se usce toacă-n vânt bătută de-un legământ
lasă-mă să-mi cat de drum ca nuiaua de alun
iarna-n palme s-o cosesc, a izvor să potopesc
să-mi dau lacrimile toate norilor să mi le cate

măi voinice mâna ta, sânul mi-l încercuia
pune doagă lângă doagă, carnea-mi frige şi se roagă
să-şi găsească alinare ca rana-nvelită-n sare
că vadra negeluită se vrea-n zori rândeluită
la mustaţă raşchetată, sărutată, descântată…
buzele-ţi să se usuce, că n-au făcut căuş dulce
şi pecete zorilor când e dorul călător

luna-n pântece-mi coboară şi-ar vrea să te dea afară
că-s plină de-nfiorare şi carnea-n adânc mă doare
de te-ar face-un copiluş, să te-aşez în legănuş
să-mi ţes toate visele legănând suspinele
să te legăn şi să-ţi cânt, la suspin eu să-ţi descânt
să-ţi descânt să te mângâi ca pe vremea cea dintâi
în jale să mă-nvelesc că şi-aşa mă ofilesc…

să-mi cari toate oasele cum îşi cară casele
codobelci cu ochi lipiţi şi de soare rătăciţi
să-ţi fiu în viaţă povară pân-şi liniştea să doară
să ţiuie-a pustiire, vrajbă-n suflet să-ţi adie
să te rogi să te sfârşeşti şi-n tot locul să boleşti
seara să te-ntinzi sa mori să te rădici viu în zori
să mă caţi, să mă găseşti, buze să-mi pecetluieşti
cu viaţă să mă descânţi şi pe braţe să îmi cânţi.

(fotoshot from The Point = Oblio)