mai leagănă-ţi morţii Mărie

mă dor cuvintele smulse din carne

şi-azvârlite-n cele patru porţi

pe stâlpi doar candele-necate-n sânge

şi vorbele-mi sunt trase-ntr-un târziu la sorţi.

la poarta soarelui răsare

mi-au aşezat capul sub cununa de spini a urii

şi m-au lăsat să-mi mustească vorbele sub limbă

a iertare.

şi cal de aur năvălea împletindu-şi copitele,

pe cărările cerului… urmele…

la poarta soarelui apune

m-au târât printre-ntrebări, astupând aburul răsuflării

cu mantia cea roşie a-ndoielilor

a fi?

şi cal de-aramă spintecă-nserările cu spuma căilor

străbătute de lumina cărnii…

la poarta de miazăzi

mi-au ţintuit palma-n cornul lunii

şi nisipul se prefiră-n clepsidră, cântărindu-mi spaimele

ce-mi supurează platoşa împământirii.

şi cal de-argint îşi muşcă zăbala strivind uscăciunea

şi urâciunea piroanelor...

şi iată că-n poarta de miazănoapte

mi-au strivit degetele sub povara îngheţatelor şi necugetatelor

şlefuindu-mi vorbele smulse de atâtea coperişuri sparte

deşarte izbânzi, departe.

şi cal de-antracit, sparge lumina-n ţincuşe

răscolind malul lacrimilor

mai leagănă-ţi morţii Mărie

şi strânge-i la piept c-o-poveste

mă seamănă printre cuvinte

c-o toamnă şi-o iarnă mai este.