Lazăre, vino afară!

mi-s rădăcinile adânc înfipte-n noapte

şi-abia mai pot mişca printre cuvinte

degeaba îmi întind crengile-n ceruri

că-mi sunt bobocii condamnaţi la înflorire

prin scorburi doar tăcerile-şi mai fac culcuş

mi-e trunchiul tot, o rană ce dospeşte

degeaba în fâşii de aer cerul

tot cancerul şi scoarţa-mi oblojeşte

e-atâta linişte şi pace-n carte

iar pagina mi-e plină de lumini şi umbre

aş vrea să gust de s-ar putea îmbătrânirea

şi moartea să o pipăi de-aş putea