Incipit vita nuova care tradus înseamnă „Începe viață nouă”

Uită trecutul dar nu-i uita rănile făcute. Drumul neted păstrează amintirea gropilor ce i-au ulcerat faţa. Păstrează amintirea acestui moment ca să ştii de unde ai pornit. Simt că aerul tremură la trecerea răsuflării lui grăbite. Ceva din mine tânjește după umbra lui. Dacă aș fi constrâns aș vrea să recunosc că mi-e dor. Mi-e dor de el, de noi, de frumos. Mi-e dor de vechiul Pământ, de viața care clocotea odată acolo, de timpul meu, de tot.

Poate că nu-i totul pierdut, poate că merită să încerc să povestesc. Știu, or să apară discrepanțe între realitatea mea şi realitatea altora dar nu am cum să acopăr golurile. Va rog să va amintiți că nu-s decât un simplu om, fără pregătire adecvată, fără toate aceste cunoștințe aplicate care mă înconjoară.  Măcar dacă ar mai fi cineva cu mine. Poate că viața nu este totuși o povară prea grea. Dar să încep cu începutul, aşa cum arată acesta pentru mine. Mai întâi daţi-mi voie să mă prezint: sunt Clint, de profesie depanator  IT, născut şi crescut în Tuxedo. Faptul că trăiesc singur nu vă spune nimic, pentru că nu are ce să va spună. Ai mei s-au prăpădit şi de cinci ani trăiesc singur. Casa este locul unde mă ascund de lumină. Prefer să lucrez noaptea. Noaptea este un sfetnic bun, iar singurătatea mea chiar are nevoie de liniştea nopţii. Plec de acasă, ajung la atelier, îmi fac treaba, las o listă cu tot ceea ce am reuşit să fac şi apoi plec acasă. Nimeni nu mă întreabă ce fac, de ce fac sau cum fac. Îmi fac treaba şi atât. O viaţă simplă, liniară şi predictibilă. Fetele de la market mă cunosc ca pe un cal breaz. În fiecare dimineaţă la 06:25 punct intru pe uşa magazinului, umplu coşul cu nimicuri şi plătesc la casă după un sărut-mâna politicos. Îmi iau punga şi plec fără a înnoda vorbele aiurea. Maşina aproape că ştie singură drumul până la păduricea în care se află casa. Căci a decăzut continuu de la statutul de ultima casă de pe stradă până la statutul de rătăcită în pădure. Ceilalţi vecini şi-au abandonat casele şi s-au mutat. Am rămas singur pe o stradă în continuă sălbăticire. Dar nu-mi pasă atâta timp cât am apă curentă, canalizare, legătură la net şi curent. Acesta e minimul de care am nevoi pentru a există. Treptele de la veranda scârţâie din obişnuinţă ca să se audă. Uşa cu plasă oftează de fiecare dată când vântul o scoate din amorţire. Dar astea sunt trucurile solitudinii pentru a se minţi pe sine însăşi. Un mic dejun, un duş, un somn agitat de câteva ore şi apoi lumea magică a jocului. Da. Sunt dependent de jocuri. Nu am încercat niciodată să leg această realitate de realitatea celorlalţi. Fiecare cu viaţa şi realitatea lui. Ceea ce nimeni nu ştie şi nici nu bănuie este că am reuşit să creez un joc al meu. Mi-am personalizat jocul astfel încât virtualul a devenit a două realitate. Şi ca o încununare a performanţelor mele mi-am vândut sufletul. E un fel de a spune, dar prin softul creat am reuşit să-mi criptez personalitatea transferandu-mă dacă pot spune aşa în acea realitate virtuală. Aşa că, acum, de multe ori, nu fac decât să privesc, să mă privesc, descoperindu-mă. Realitatea poate fi modificată atunci când simt că mă îndepărtez de calea aleasă. În felul acesta cred că s-a creat o legătură extrem de strânsă între mine şi mine, eu cel real şi eu cel virtual, cu toate că de multe ori nu mai reuşesc să decelez cu adevărat care pe care influenţează. Mă las purtat de val şi această putere demiurgică mă subjugă. E ciudat să te simţi creator şi creaţie în acelaşi timp.

***

-            Care este stadiul proiectului?

-            Am ajuns la 50%. Merge mult mai greu decât ne-am imaginat.

-            Înseamnă că metodologia aleasă este deficitară. Managementul proiectului a fost prost construit. Spune-i lui Cartel să vină cu dosarul proiectului la ora zece. O să căutăm noi modalităţi de...

-        Da

-            Auzi... ia ceva şi notează... Cartel, plăteşte-i o lună de vacanţă exotică şi expediază-l. Nu merită să mai pierdem timpul.

-            Şi pe cine să aduc în locul său?

-            Nu avem pe nimeni care să arate determinare?

-            Dă-mi voie să verific fişele Cezar

-            Ai o oră la dispoziţie. Aştept să-mi prezinţi persoana, planul lui de acţiune, costul şi modalităţile de punere în practică.

-            Am înţeles.

-            Şi referitor la Cartel... ai mâna liberă... la bani şi mod de... mă înţelegi. Nu aş vrea să se trezească vorbind despre proiect, să-mi pună toată lumea-n cap.

-            Să-l... determin să tacă?

-            În ultimă instanţă. Cu toate că nu-mi place să strivesc inutil viaţa. El ştie că-l pot acoperi de ridicol chiar înainte de a zice ceva. Poţi să adaugi şi o pensie generoasă contra unei semnături. Sau mai bine, caută ceva, una din insulele noastre... arest la domiciliu până la sfârşitul poveştii ăsteia...vezi care-i cea mai bună metodă.

-            Am înţeles.

-            La revedere. Te aştept la ora zece.

-            Bineînţeles Cezar.

Da, trebuia să se grăbească. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Trebuia să vorbească cu echipa de codificare să fie atentă la toate rutinele. Modelul său nu trebuia să ştie, să afle, să bănuie cine anume stătuse în spatele acestui proiect. Trebuia să fie un simplu om că şi toţi ceilalţi. Nu trebuia menajat cu nimic şi nici ajutat. Aici era marele schepsis. Voia să vadă – impropriu spus – dacă va putea ajunge la aceleaşi performanţe. Sau mai bine zis în ce condiţii poate ajunge la aceleaşi performanţe. Dacă ar fi putut fi prezent... dar ştia că aşa ceva nu se poate... va rămâne cu gustul amar al incertitudinilor. Mai bine aşa decât neant. De multe ori se felicita pentru clarviziunea şi curajul avut. Una e să faci bani şi altă e să-ţi corectezi viitorul. Tot proiectul se desfăşura în asemenea secret încât, în afară de el, de Mary, Gary şi de Cartel, nimeni altcineva nu avea idee de amploarea proiectului.

***

Li se spunea Triada. Cea mai nebunească asociere posibilă din câte existaseră. Trei oameni care asemeni lui Arhimede aveau nevoie doar de un punct pentru a muta din loc tot universul uman. Şi acel punct, pentru că nu exista, l-au creat. Din tot castelul, podul era locul lor preferat de întâlnire. Mary şi Gary veneau acolo imediat cum terminau şcoala iar el nu făcea altceva decât să "fure" de prin bucătărie tot ce le trebuia pentru lungile lor şedinţe. Trei obsedaţi de ştiinţă, fiecare în felul său, fiecare căutând sublimul dar mereu dispuşi la confruntări. El era factorul catalizator al reacţiilor. De când fusese pus în faţă inerentului sfârşit, nu făcea decât să caute căi de fugă. Se aruncase cu toată dăruirea şi elanul vârstei. Ştia că la treizecişitrei de ani viaţa lui avea să se termine. Aşa a început să se contureze proiectul nebunesc. Nimeni nu era interesat de visele şi planurile sale. Numai prin tatonări şi căutări reuşise să-i găsească pe Mary şi Gary. Gary era fan fidel al lui Tesla şi era obsedat de transmisiuni, Mary era îngropată de-a dreptul în cibernetică şi informatică iar el era dominat de spaimă şi căuta cu disperare răspunsuri în adâncul celulei umane. Pe Cartel îl racolaseră destul de târziu când aveau nevoie de un al patrulea care să managerieze tot proiectul în cele mai mici detalii pentru a le da lor timpul de care aveau nevoie. Aşa se face că cele mai neaşteptate idei, ipoteze şi vise se decantau în lungile lor şedinţe. Fiecare venea cu întrebările şi neliniştile sale, le puneau pe masă şi începeau să le ia la puricat şi descusut. Aşa s-a născut cel mai nebunesc şi incredibil proiect uman. Dar ceea ce era de-a dreptul incredibil era invizibilitatea lui. Cu toate că lucrau la el de cincisprezece ani nimic nu răsuflase în presă. Nimeni şi nimic nu îşi băgase coadă în povestea lor. Şi asta le dăduse aripi. Totul a pornit de la o simplă întrebare:

-            Cum să fac să scap din trupul ăsta bolnav?

-            Mary îi propunea să mă transforme în inteligenţă artificială, creier conectat la aparate de menţinere a vieţii, să mă transfere cu totul, personalitate şi ADN codificat până când ştiinţă va putea să mă „proceseze” după cum spunea ea.

-            Gary îmi propunea să mă teleporteze într-un alt univers, „undă călătoare” cu speranţa că undeva în universul ăsta mare trebuie să existe cineva care să poată scoate boala din adâncul celulelor mele. Şi atunci a apărut scânteia, declicul care avea să ne traseze viitorul.

-        Mary, Gary, vreau să ştiu dacă sunteţi dispuşi să începem un proiect nebunesc.

-        Bineînţeles Cezar. Amândoi au răspuns aproape în acelaşi timp.

În seara aia am pus pe hârtie schiţa planului nostru. Iar numele i l-am pus fără să stăm prea mult pe gânduri „Arca lui Noe”. Odată cu intrarea în legalitate a actelor de moştenire, am putut să folosesc toţi banii în scopul proiectului. Bineînţeles că nimic nu trebuia să dea de bănuit colegiului director instituit de tatăl meu pentru monitorizarea afacerilor şi a averii. Aşa a apărut Institutul de Difracţie Moleculară şi cum toată lumea cunoştea istoricul bolii, nimeni nu s-a mirat de predilecţia mea pentru generoase contribuţii în contul acestuia.  Mary şi Gary au fost primii lui angajaţi pentru a le asigura un viitor şi un paravan. În acelaşi timp, în Erese, cea mai mică insula a Canarelor a apărut un complex turistic legat de observatorul astronomic pe care îl construisem. Aici, fie pe calea apei, fie pe calea aerului au început să fie aduse materialele pe care le cerea Gary. Mary îşi crease în Silicon Valley la umbra marilor concerne un loc al ei, total atipic, dar plin de minţi luminate şi de entuziasm. Mi i se părea de-a dreptul incredibil faptul că avusesem puterea de a crede în visul meu nebunesc. Dar dacă nu ar fi avut la dispoziţie toate fondurile acumulate ar mai fi putut să-l pună în aplicare? Omul şi Universul: competiţie sau destin? Nici una nici alta. Omul este un produs asemeni Universului, el este încununarea cu succes a fuziunii dintre două elemente: informaţie şi materia. Materia fără energia informaţiei este doar piatră fără rost, iar informaţia fără stabilitatea materiei nu era decât cunoaştere inutilă. Energia fusese liantul care pusese bazele informateriei şi a umanităţii  creând ADN-ul, acea minune dumnezeiască alcătuită din patru nucleotide: adenină, citozină, timină, guanină. Este uimitor cum patru molecule puse cap la cap într-o moleculă gigant, lungă de doi metri şi conţinând 3 GB de informaţie, pot dirija întreaga viaţă de pe Terra. Asta fusese sarcina lui la început: să adune toată munca şi tot efortul echipelor pentru a recrea în Institutul său harta complexă şi completă a genomului uman. ADN-ul fusese descifrat, inventariat, cartografiat şi codificat. Prima parte a proiectului fusese îndeplinită. Ceea ce au făcut a fost de-a dreptul de neimaginat. Pe lângă codificarea ADN-ului său Mary a reuşit crearea unei amprente umane cu toate caracteristicile fizice, chimice şi psihice. Amprenta a fost inclusă într-un semnal radio şi lansată în spaţiu. În acelaşi timp amprenta a fost inclusă ca ataş la o rază tractoare şi trimisă de asemenea în spaţiu. A doua mare parte a proiectului a fost un succes pentru că oglinzile satelitului trimis să orbiteze în jurul lunii au reflectat semnalul luminos şi în laborator au reuşit să-l decodifice şi să recreeze amprenta cu tot bagajul informaţional. Acum trebuiau să găsească modalitatea de a printa toată această amprentă dând naştere unei fiinţe din carne şi oase, dacă putea spune aşa. Pentru asta trebuia conceput un minirobot şi un container plin cu nanodispozitive. Aceste dispozitive urmau să joace rolul albinelor ce trebuiau să culeagă cele patru elemente esenţiale la crearea ADN-ului uman şi a celorlalte elemente chimice necesare, iar minirobotul trebuia să printeze şi să asambleze toate componentele unui corp uman. Astfel a apărut cea mai mare provocare. Munca titanică şi susţinută a dat roade. Prima imprimantă 3D a început să lucreze. Lumea privea uimită dar nu înţelegea adevăratul motiv ascuns în spatele acestor reuşite. Se printa într-o veselie: de la fripturi, la roşii, case şi maşini. Se părea că universul îşi deschisese larg ferestrele sufletului. Uimirea a cuprins lumea când au început să fie printate organe, viruşi, bacterii şi alte imprimante. Imprimantele scoteau imprimante. O întreagă armată de mici muncitori care puteau crea sau recrea orice. Care învăţau şi care se dezvoltau continuu. De aici şi până la următorul pas nu a mai fost decât o respiraţie uşoară: primul avion rachetă care putea decola şi purta echipamente. Aşa au fost lansate din spaţiu primele o sută de minirachete ce aveau la bord doar un metru cub de informaterie. Nanoimprimante, nanodispozitive,  nanodiscuri cu informaţie codificată, nanocontainere cu materia primă pentru imprimarea ADN-ului şi cel mai mare secret al timpului „nano-omul nou”. Minirachetele ce aveau la bord halourile codificate ale celor trei arhangheli moderni: Mary, Gary şi El, plus toată informaţia legată de cunoaştere. În acelaşi timp din Erese se transmiteau semnale ce conţineau aceleaşi amprente informaţionale ale celor trei plus toată cunoaşterea. Panspermia avea acum ţintă, substanţă, şi finalitate. Minirachetele erau urmărite şi traiectoria lor semnala atât distanţa faţă de punctul de plecare cât şi distanţa până la ţintă. Anii lumină nu mai aveau nici o însemnătate. Avalanşa pornise. În punctul asta a fost nevoie de Cartel. Jobul lui era să creeze rețeaua mondială de colectare a ADN-ului de la tot ceea ce este viu. Aici începea marea provocare şi finalitatea proiectului „Arca lui Noe”. Toată informaţia era atent stocată şi codificată. Fiecare fiinţă umană trebuia să ofere acces la ADN-ul său şi la structura informaterială, chimio-emoţională. Astfel se crea cea mare baza de date a umanităţii şi a VIEŢII, a viului. Toate aceste baze de date curgeau ca izvoare, pâraie, râuri şi fluvii către Silicon Valley iar Mary şi colaboratorii săi transferau toate aceste informaţii pe nanodiscuri. Alte colective transformau arta şi cultura în informaţie seacă transferând totul către aceeaşi locaţie. Mai mult de jumătate din populaţia globului se afla catalogată şi inscripţionată pe acele nanodiscuri. Dar cu tot efortul susţinut rata de absorţie a informaţiei era încă înceată. Trebuiau alocate mai multe resurse şi găsite noi şi noi canale de colectare. Aici Cartel dăduse greş. Cezar privea la calendarul de pe birou. Încă opt luni până la posibila finalitate a vieţii şi a proiectului. Pentru că ceea ce nimeni nu ştia era că proiectul, datele şi toate urmele acestui experiment unic aveau să dispare odată cu el. Toată echipa care lucra împreună cu el la proiect avea inoculat un nanodispozitiv de distrugere care ducea la moartea purtătorului. Dispozitive explozibile erau plasate în jurul centrelor importante în care se desfăşurau activităţi legate de viaţa proiectului. Totul urma scenarii naturale. Chiar şi dispariţia întregului colectiv va fi pusă  pe seama unei secte destul de ciudate şi secrete. Cu o săptămână înainte de data fatală, rachetele purtătoare vor fi ataşate la fiecare navetă şi vor fi lansate în spaţiu. Astfel se va încheia etapa pământeană a proiectului şi va începe etapa spaţială a aventurii cunoaşterii.

-        Cezar?

-        A, Mary. Spune te rog. Pe cine ai găsit?

-        Nu prea avem de ales. Am o lista cu trei nume. Toate implicate în proiect dar la cu totul alte nivele.

-        Ok. Ascult.

-        Sherman de la fluenţa datelor, Gaia de la analiză cromozomială şi Martin de la Centrul de Planificare a analizelor.

-        Şi tu ce spui?

-        Cred că cel mai indicat este Martin. El e deja implicat în planificarea analizelor.

-        Bun atunci. Fă-i te rog marcarea cu nanodistroy şi dă-i mapa cu obiective. Fără ultima secţiune cu amploare proiectului şi terţii implicaţi.

-        Ok Cezar. Deja l-am anunţat să se prezinte la 13:00 în sala de protocol. De fapt îi anunţasem pe toţi trei dar celorlalţi doi o să li se prezinte o analiză şi câteva puncte ce trebuiesc verificate.

-        Ştiam că poţi să rezolvi problema asta. Mai are rost să te întreb ceva despre Cartel?

-        Nu Cezar. Totul e rezolvat, aşa cum ai cerut. A fost transferat pe Erese la odihnă şi de acolo va pleca într-o croazieră în jurul lumii. I s-a pus la dispoziţie un yacht, toate actele şi toate datele necesare.

-        Perfect. Când te întorci în Silicon Valley?

-        În seară asta. Mâine încep să trimit containerele cu tot ce s-a strâns până acum în cele trei locaţii.

-        Perfect. Să mă ţii la curent te rog.

-        Bineînţeles Cezar.

Toate resursele erau direcţionate către realizarea a minimum trei rachete purtătoare. Triada va rezista, trebuia să reziste la cel mai greu detectabil şi imaginabil accident ce ar fi putut apare pe parcurs. Sute de mii de ani acestea vor călători „amuşinând” posibile planete asemănătoare Terrei. Nimic nu era sigur, dar în acelaşi timp nimic nu putea sta în calea visului său. Viaţa merită să continue cu toate imperfecţiunile sale. Inteligenţa şi raţiunea trebuiau să fie parte a acestui univers. Din cauza asta Cartel trebuia înlăturat şi găsit altcineva. Cineva care să aducă un suflu nou proiectului. Mai avea câteva luni la dispoziţie. Era prea frumos ca să poată abandona în această etapă. Proiectul său trecea dincolo de voinţa şi puterile sale. Îşi avea propria lui viaţă. Pentru a ascunde finalul de ochii lumi alesese ca puncte de plecare cele mai misterioase si greu accesibile zone: Sohae în Corea de Nord, Alborz Mountains în Iran şi Bayqongyr în Kazahstan. Deja era în contact cu autorităţile nord-coreene şi acestea construiau structurile mobile pentru transportul şi susţinerea treptelor rachetei. Totodată la Sohae fusese testat cu succes motorul de rachetă „Super Titan” care putea scoate din sistemul solar racheta purtătoare. În Iran pregătirile la cosmodromul din  sudul Lahygan-ului continuau în ritm alert ca şi lansările de la Quanat-El-Alborz unde se verificau modulele ce trebuiau să coboare indiferent dacă era vorba de teren accidentat sau de câmpie plată. Cea mai mare reuşită venea de la Baykonur unde deja era montată Arca 1. La Sohae se monta cea de-a două rachetă Gada 1, iar la Lahygan se adunau toate materialele pentru cea de-a treia nava Dioi 1. Fiecare nava avea instalat un sarcofag pentru lunga călătorie. Cele trei sarcofage erau pregătite şi îşi aşteptau locatarii. Containerele cu amprente, toate  înregistrările codificate şi containerele cu nanodispozitive aşteptau şi ele momentul transferului. Cezar, Mary şi Gary urmau să se prezinte fiecare la un cosmodrom, să transfere toate materialele la bord, să intre în capsula cu sarcofagul şi să aştepte semnalul. El avea să stabilească ora, minutul şi secunda lansării după care avea să acţioneze dispozitivele de distrugere spulberând orice urmă a proiectului său. Dar ceea ce nu avea să ştie niciodată era că Mary şi Gary complotaseră împreună anulând efectul distructiv şi înlocuindu-l cu cea mai nouă armă chimică „uitarea” astfel incat toţi colaboratorii „uitau” pur şi simplu tot ce se întâmplase în aceşti ani iar în cele trei institute nu rămâneau decât informaţii disparate şi inutile care nu puteau conduce la finalul programului. Aceasta era singura modalitate prin care se putea evita toată această distrugere de minţi sclipitoare şi era un mod de a mulţumi tuturor colaboratorilor pentru munca depusă.

Tic, tac, tic, tac...

Aşteptarea devenea tot mai anevoioasă. Nimic nu putea înlătura stressul şi presiunea acestor ultime luni. Munca susţinută atingea cotele epuizării fizice. Centre medicale apăreau peste tot, efectuând analize tuturor doritorilor să-şi afle ascendentul pe baza ADN-ului. Lumea intrase în acest joc. Deja numărătoarea inversă începuse. Informaţia strânsă crea uneori baraje ceea ce ducea la creşterea stresului. Dar acestea erau piedici prea puţin importante ca să împiedice desfăşurarea proiectului. Acesta îşi urma implacabil destinul. Iată că momentul „0” se apropia vertiginos. Ultimele patru săptămâni. Deja rachetele se aflau pe poziţie, asamblate, cu toate verificările făcute. Echipele de lansare lucraseră ca turbate, motivate substanţial. Nici cel mai mic amănunt nu era lăsat pe mai târziu. La momentul +2 totul fusese oprit. Mary oprise fluxul de date către centrul din Silicon Valley, şi se lupta să finalizeze de criptat ultimele analize. Până acum strânseseră şi aveau multiplicate în jur de şase miliarde de amprente de ADN uman. Şi mai mult de nouăzeci şi nouă la sută din flora şi fauna existentă pe Pământ era transferată în coduri numerice şi amprente informateriale. La rândul său Gary lăsase instrucţiuni referitoare la trenurile de date ataşate razelor tractoare. La momentul +1 din trenul de date aveau să fie şterse amprentele informateriale ale lor. Astfel încât nimeni nu avea cum  să afle de existenţa lui, a lui Cezar şi a lui Mary şi nu mai aveau cum să mai acceseze acele informaţii pentru a-i putea recrea şi condamna pentru ceea ce făcuseră. Numărătoarea inversă începuse. Fiecare s-a indeptat către destinaţia să. Mary a plecat cu ultimele containere către Kazachstan, Gary s-a îndreptat către Corea de Nord şi eu am plecat către Iran. Cu toate că medicii mă avertizaseră că această călătorie putea avea influenţe nefaste grăbind termenul ştiam că numai aşa pot supravieţui.

Îmi este teamă? Am regrete? Cum să-mi direcţionez speranţele? Merită să fac pasul?

Orice alegere făcută mă reprezintă. Orice speranţa cât de mică a fost luată în calcul. Totul, chiar dacă lumea va consideră că a fost orgoliu pur şi spaima de moarte, totul a fost făcut pentru încă o respiraţie, pentru încă o ora de viaţă, pentru încă o secundă de lumină. Lumea poate să spună ce vrea. Eu nu m-am putut abandona, nu am avut cum să dau cu piciorul acestei şanse mai ales că am avut puterea şi posibilitatea.

Iată-mă la bordul navei. Totul este aranjat şi fixat la locul său. Peste trei ore începem numărătoarea inversă. Cuva e pregătită şi mă aşteaptă. După ce ies din atmosfera terestră o să întru în cuva sarcofag. Când şi cum mă voi trezi rămâne de văzut. Cuva este programată să se deschidă la fiecare o sută de ani. Dacă ar fi să mă ascund în braţele copilăriei aş spune acum: cu Dumnezeu înainte. Dar atâta timp cât am plecat să îl caut şi să mă găsesc nu ştiu ce pot spune.

-        Cezar?

-        Spune Mary. Mă bucur că foloseşti canalul securizat. E vreo problema pe Arcă?

-        Nu. La mine totul e ok. Dar...

-        Spune?

-        Păi nu ştiu cum să spun... poate că ar fi bine ca prin rotaţie să încercăm să controlăm ce se întâmplă cu noi.

-        Mary, ştii bine că am luat toate măsurile de siguranţă care se puteau lua. Şi odată lansaţi, nu mai putem fi opriţi. Decât dacă trimit bombe să ne intercepteze. Dar oficial cele trei rachete vor lansa sateliţi şi sonde spaţiale pentru cercetare. Deci nu are rost să te... temi

-        Şi eu cred Mary că nu are rost să-ţi faci probleme. Sarcofagele sunt sigure, fluidul amniotic de imersie a fost verificat în sute de experimente iar procedura de revenire la viaţă a fost testată pe subiecţi umani în mai multe centre. Deci nu are rost să îţi faci probleme.

-        Aşa e. Oricum. Indiferent de ce veţi alege să faceţi, eu nu pot alege acelaşi drum... viaţă mea e scurtă şi sunt condiţionat de fiecare minut...

-        Da, ştim asta Cezar. Dar un pic de teamă de necunoscut tot există

-        A existat, există şi va există. E scris în genă. Doar ştii foarte bine. Am să va rog să luaţi calmantele din buzunarul de la manşeta dreaptă şi să intrăm în procedura de lansare. După ce ieşim din atmosfera am să activez toate sistemele de distrugere după care voi intră în cuvă. Aşa că ne vom mai auzi peste o sută de ani.

De undeva din adâncurile memoriei urcă la suprafaţă acel „cucu-bau” prin care se terminau în fiecare seară paginile citite de mama sa. El stătea în pat şi încet, încet îşi trăgea pătura astfel încât atunci când povestea se termina el era complet acoperit. Şi mama sa trăgea pătura şi spunea repede „cucu-bau”. Iar el se prefăcea că deschide ochii speriat şi începea o hârjoană după care lumina se stingea, buzele ei moi se lăsau uşor pe frunte şi din aroma răsuflării se desprindea acel tainic „noapte bună”. Din difuzor se auzeau comenzile echipelor de lansare. Începând de la o sută, numărătoarea a fost preluată şi centralizată de echipa lui. Sunetele susurau măsurând timpul tot mai puţin care-i lega de Pământ.

-        Cincizeci

-        Patruzeci şi nouă

-        Patruzeci şi opt

-        Cezar?

-        Ce e Mary? Ce s-a întâmplat?

-        Ţinând cont că nu ne ne vom mai vedea şi ne vom auzi abia peste o sută de ani, trebuie să mărturisesc ceva...

-        Acum?

-        Da. Am luat un container de titan-iridiu şi am pus înăuntru istoria experimentului nostru cu toate datele, dar fără numele noastre. Nu am vrut să se piardă toată această comoară, toată munca noastră.

-        Da. Nu ştiu ce să spun. Acum oricum e prea târziu.

-        Şi eu vreau să vă mărturisesc ceva?

-        Douăzeci şi cinci

-        Douăzeci şi patru

-        Spune Gary?

-        Şi eu am ascuns un container cu toate datele folosite şi cu tot ceea ce am descoperit, dar nu am folosit.

-        Sincer, mă bucur să ştiu că am avut dreptate. Încă de când v-am ales am ştiut instinctiv că pot avea încredere în voi. Dar acum mi s-au confirmat toate previziunile. Mă bucur să ştiu că am fost alături de voi. Şi sunt mândru că am avut prieteni şi colaboratori ca voi. Fără voi nu aş fi reuşit. Succesul este asigurat.

-        Zece!

-        Nouă!

-        Opt!

-        Şapte!

-        Şase!

-        Cinci!

-        Patru!

-        Trei!

-        Doi!

-        Unu!

-        Zero!

În acelaşi timp cu numărătoarea, aerul din jurul rachetei a prins a fierbe. Aburi groşi se ridicau învăluind racheta. Zgomotul celor trei motoare reverbera din difuzoare. Trei monştri se opuneau cu îndârjire gravitaţiei. Aerul ardea în jur iar materia vibra ca răvăşită de cutremur. După comanda "Start", rampa de lansare a fost învăluită brusc într-un zid compact de fum şi vapori, iar flăcările ajutajelor au erupt într-un urlet nelumesc. Cu o zmucitura, nava s-a desprins şi s-a azvârlit că o săgeata în adâncurile cerului. Monitoarele încadrate în pupitrele fiecăruia arătau cele trei nave. Povestea pamanteana a celor trei prieteni lua sfârşit. O altă poveste începea acum. O poveste cât toate visele şi speranţele omenirii. Cele trei mingii de foc îşi vedeau de drum învăluind Pământul într-un dans himeric de adio. Primele minute s-a scurs într-o tăcere mormântală. Trei perechi de ochi urmăreau cu aviditate fiecare secundă a despărţirii de Pământ. Prima care a rupt tăcerea a fost Mary.

-        Cezar?

-        Spune Mary.

-        Ai activat sistemul de distrugere?

-        Nu! Indiferent de ce va spune lumea despre noi, nu ne putem ascunde urmele trecerii. Nici chiar eu, cu toţi banii mei nu pot ascunde adevărul. Odată şi odată tot ar fi ieşit la iveală. 

-        Mă bucur că nu ai făcut-o.

-        Ştiu. Nu aş fi putut să va dezamăgesc. La revedere prieteni dragi. Să lăsăm tăcerea să ne adoarmă. Va aştept peste o sută de ani pentru zece zile de viaţă. Atunci vom vedea ce s-a întâmplat şi unde suntem. La bună auzire.

-        La revere prieten drag. Domnul fie cu noi.

-        La revede tuturor.

***

"Houston, we've had a problem here"

-        Boss? Am ajuns pe High Avenue. Toată stradă e pustie, nici un locuitor.

-        Aţi ajuns până în capăt la numărul 4255?

-        Păi de la 4200 e pădure boss.

-        Mergeţi în patrulare până în capăt.

-        Ok boss.

-        Am înţeles că ar trebui să fie o maşină, un Cadilac albastru parcat în faţă sau prin zonă.

-        Da boss. Suntem pe drum.

-        Aştept să mă suni.

-        Yes sir.

-        Cine dracu stă în sălbăticia asta Gil?

-        Omu pe care-l căutăm

-        Mă mir că poate rezista aici.

-        Uite că am ajuns. Coboară şi vezi care-i situaţia Mathew.

-        Ok. Ţine motorul la reanti

-        Hai că-l sun pe şerif să-i spun că am ajuns

-        Da.

Peluza casei devenise un lăstăriș greu de trecut. Aleea se strecura printre rădăcinile ieşite la soare. Iarba crescuse dantelând cimentul fărâmicios. Matthew se strecură atent cu mâna stânga pe revolver şi cu dreapta pe lanterna grea. Veranda gemea sub stratul de frunze adormite. Pășii cu atenţie ca să nu facă prea mult zgomot. Plasa atârna într-o balama ruginită. Încercă ușa şi aceasta se deschise fără împotrivire. Pășii cu grijă în semiîntunericul casei. Încă de la uşa se putea observa nebunia din casă. Livingul era întors tot cu fundul în sus, toate fiind aruncate care încotro. Din living se vedeau biroul, baia şi bucătăria. Totul era răvăşit, răsturnat, spart, aruncat. În birou ceea ce a văzut i-a tăiat respirația. Pereţii erau plini de monitoare, calculatoare, difuzoare şi camere de luat vederi. Era ca într-un magazin de produse IT numai că totul era vandalizat ca un fel de răzbunare. În mijlocul biroului, căzut la pământ cu tot cu scaunul directorial era un corp. Da, era chiar Clint,  al cărui portret robot trona în mijlocul peretelui şerifului. A păşit cu atenţie ca să strice eventualele urme. S-a aplecat şi i-a luat pulsul. Apoi a format numărul şi a cerut urgent o ambulanţă. Din câte se părea, de furat nu se furase dar de distrus se distrusese tot. Sau aproape tot. A ieşit şi i-a făcut semn lui Gil să intre. Amândoi au periat casa în căutare de urme şi amprente, au făcut fotografii, măsurători şi când a venit salvarea erau şi ei gata. Au sigilat casa la plecare şi au urmat ambulanţa la spital. Aşteptarea aducea cu ea o anumită stânjeneală şi iritare, dar învăţaseră să aştepte. Dispre camera de garda a apărut un medic cu fişa pacientului.

-        Pot spune că a avut noroc.

-        Adică?

-        Păi dacă nu ar fi zăcut în comoţie, până acum era mort bine mersi. Din datele mele rezultă ce de trei zile este în starea asta de şoc. Ceea ce l-a salvat pentru că i-a redus şi funcţiile organismului la limita sustenabilului.

-        Din raportul întocmit, pe baza alertei date atât de şeful său cât şi de fetele de la market, rezultă că da, de trei zile nu a mai apărut nici la job şi nici la market să-şi cumperele cele necesare.

-        Pot spune că a avut noroc. Aveţi idee unde îi putem găsi rudele ca să ne dea câteva semnături

-        Se pare că era la fel de singur ca un cuib de cuci.

-        În cazul asta chiar nu ştiu cum o să facem.

-        Îţi spun eu doctore. O să-l ţineţi conectat la aparate până când judecătorul va da o sentinţă. Este plătitor de taxe şi este sub jurisdicţia biroului şerifului.

-        Am înţeles.

-        În cazul asta poate că ar fi bine ca cineva de la noi să treacă săptămânal pentru a avea un raport asupra stării de sănătate.

-        Bineînţeles. La orice oră. Dacă nu mă găsiţi pe mine – Doctor Marcus mă numesc, puteţi să-l contactaţi pe colegul meu, Doctor Gillian.

-        Va mulţumim doctore. La revedere.

-        La revedere.

Cine stă să contorizeze trecerea zilelor riscă să se piardă pe sine. De asta ne-a fost lăsată uitarea. Numai că Mathew nu putea să uite. Cazul Lui Clint i se părea neverosimil. Cu atât mai mult cu cât un reprezentant de la CIA şi unul de la NASA se prezentaseră la biroul şerifului cerând dosarul lui Clint. Ce putea fi atât de neobişnuit la acest om de se interesau cele două instituţii de el? CIA treacă meargă că poate aveau de-a face cu un hacker dar NASA? Cum putea un oarecare să încurce planurile ei sau lansările de nave, navete şi sateliţi? Aşa se face că în fiecare vineri se ducea la spital să ia raportul medical după care trecea pe la adresa lui. După ce reprezentantul CIA şi NASA periaseră şi ei casa şi verificaseră iar totul, casa era acum curată dar tot cu sigiliu pus pe uşă şi ferestre. De fiecare dată se aşeza pe scaun în birou şi privea tot peretele acela plin de monitoare, camere video şi calculatoare. Cei de la NASA ceruseră toate disketele, rolele, CD-urile şi deschiseseră toate calculatoarele. Dar cu toate acestea se pare că nu găsiseră ceea ce căutau. Oare ce căutau? Se aşeza pe scaun şi aştepta. Privea  fără să vadă. Cu cât privea mai mult cu atât îşi dădea seama că ceva nu era în regulă. Şi îl enerva faptul că nu-şi dădea seama ce. Un ceva pe cât de vizibil pe atât de invizibil. Ce putea să fie nelalocul său? În faţa sa era un monitor care nu avea orientarea corectă. L-a apucat ca pe volan şi a încercat să-i schimbe orientarea. Când l-a apropiat şi lăsat puţin pe spate, din tavan s-a deschis o trapă şi a căzut o cheie. Partea ciudată era că nu vedea rostul şi locul acelei chei. S-a lăsat iar pe spătarul scaunului cu coatele sprijinite pe cotiere şi capul sprijinit pe tetiera. A închis ochii şi când i-a deschis a văzut dept în faţă sub monitorul cel mare o gaură aproape invizibilă. A luat cheia şi a văzut că se potriveşte. A rotit spre stânga odată apoi încă odată şi tot peretele din spatele monitorului s-a deschis ca o uşă dând la iveală...

***

-              Bună Gary, bună Cezar, nu ştiu ce faceţi voi dar la mine sarcofagul s-a defectat sau poate că ceasul navei s-a stricat şi sarcofagul s-a deschis când trebuie. Nu ştiu şi nici nu cred că mai are vreo importanţă. M-am uitat pe hărţile navei şi se pare că aş mai avea încă 2.0 ani lumină până la Proxima Centauri. Nu ştiu când o să ajungă mesajul asta la voi şi dacă va ajunge. Poate că staţiile vor funcţiona ca să recepţioneze mesajele, dar eu nu ştiu şi nu pot ca să aştept. Aşa că o să încalc toate regulile stabilite şi voi desface containerul. Pentru început vă voi crea pe voi. E ciudat şi măreţ în acelaşi timp să mă joc de-a creatorul. Chiar dacă pentru destinaţie nu va mai rămâne materie primă prefer să vă am aici, să trăim şi să murim împreună. Se pare că nu-s făcută să străbat pustietăţile imense ale spaţiului. Cel puţin nu acum cu aceste mijloace primitive. Cu siguranţă că împreună vom reuşi să facem mult mai multe decât am făcut până acum. Curând o să ascultaţi aceste înregistrări, sau mai bine le las să le ascultaţi după ce eu nu voi mai fi. Încă îmi este greu să stabilesc de unde să pornesc, de la voi bebeluşi sau de la voi oameni maturi. Ţinând cont că acum am treizeci de ani, dacă va fac bebei o să am cincizeci când veţi creşte. Poate că e mai bine. Până atunci voi porni şi aspiratorul cosmic să vedem ce material mai putem strânge pe parcursul călătoriei.

Cele două cuve-uter torc pompând fluidele către cele două trupşoare. Dacă ar fi avut curaj ar fi creat toate trei entităţile ca să le lase libere să-şi facă viaţa, dar nu a putut suporta să se vadă crescând. I-ar fi fost peste putinţă. Şi aşa se gândea cum să facă să-i crească fără să apară în faţa lor, dar ştia că aşa ceva era imposibil. Trebuia să suporte viitorul, să se suporte, ingreunandu-le viaţa cu propria moarte. Dar până atunci se bucura căci vedea şi trăia simţământul de mamă. Putea spune pentru prima oară, „yes, I did it”. Încă nu voia să constiezeze toate urmările gestului ei necugetat dar timpul poate că va reuşi să le aranjeze pe toate. Până una altă, totul funcţiona în parametri normali. Copii îi ocupau o bună parte din timp, dar tot îi rămânea nespus de mult şi nu ştia ce să facă. Începu să se joace cu materialul pe care îl avea. Ce ar dacă ar putea reduce dimensiunile fiecărei entităţi? Să ajungă să creeze nanoparticule, nanoplanete şi nanoprimate? Un gând nebunesc dar nu într-atât încât să o sperie. Se concentră pe adn-ul cel mai simplu de recreat. Îşi alesese un program de realitate virtuală pe care îl aduse aproape de perfecţiune. Intra şi ieşea din acea realitate fără să perturbe cu nimic viaţa celor două suflete din cuvele-uter şi fără să ignore problemele navei. Acum era mai mult plecată, dar nu resimţea oboseala. Activitatea îi pria. Se bucura de perdeaua de uitare care o separa de tăcerea şi pustiirea din jur. În lumea ei, numită „rigortis” nu există mişcare. Ea şi numai ea cunoştea termenul de mişcare. În rest totul era static. Simple tablouri fără viaţă. Apoi după ce a găsit toate conexiunile şi legăturile a început să ofere sistemului energie şi mişcare. Informaţia prindea viaţă. Undeva, într-o cuva virtuală lua naştere o lume, un cosmos nanodimensional. Nano-atomi, nano-electroni, nano-viaţă. Pe cât de migăloasă îi era munca pe atât de mare era satisfacţia.

Naşterea a fost momentul în care a viaţa ei a luat o turnură neaşteptată. A avea un copil însemna mult, a avea doi copii însemna incredibil de mult. A avea doi copii cu care ai împărţit vise, speranţe, temeri şi intuiţii este deja mult prea mult. Cu toate acestea Mary se descurca de minune. Viaţa ei se rezuma la cei doi copii şi la lumea ei virtuală. Cu ajutorul microscopului electronic putea să lucreze asupra fiecărui detaliu. Şi la fel cum scrie la Geneza, fiecare lucru a apărut la timpul său dând naştere unui altuia şi asemeni bobului ce creşte-n fractali la fel se dezvolta şi viaţa pe acea lume necunoscută. Cel mai mult s-a chinuit să-i dea senzaţia de credibilitate. Era o lume ce îşi aparţinea şi care învăţase lecţia.

 ***

În faţa lui Matthew era o extensie a camerei care nu putea fi bănuită nici din exterior şi nici din interior. O lumină filtrată şi odihnitoare învăluia interiorul minimalist. Un scaun imens din lemn cu tastaturi pe fiecare suport cotier, o mulţime de cabluri care se uneau mănunchi în spatele scaunului într-un minipanou şi o mică etajeră plină cu casete de înregistrare fiecare numerotată. Se aşeză încrezător pe scaun. Încercă tastatură de sub mâna dreaptă. Când apasă un buton fiecare mâna şi fiecare picior fu prins într-un colier. Apasă alt buton şi colierele se desprinseră fără zgomot. Un alt buton îi aşeza o cască ciudată pe cap la care erau ataşaţi ochelari virtuali. După ce încercă toate butoanele şi învaţă cum funcţionează fiecare încuie uşa la intrare, se aşeză pe scaun şi apasă butonul. Colierele s-au închis mulându-se pe mâinile şi picioarele sale. Erau cumva senzuale pentru că le simţea umplându-i pielea de furnicături. Primeau şi cedau impulsuri astfel încât era prizonierul senzaţiilor sale. La un semnal casca se lăsă pe cap şi ochelarii de vizualizat virtual au început să clipească. Totul se mişca într-un ritm ameţitor şi a trecut ceva timp până când a învăţat să controleze cu mişcarea ochilor viteza şi sensul de derulare. Aşa a înţeles până la urmă cum funcţionează mecanismul. Era atât de sofisticat încât nici nu credea că poate fi adevărat. A ales să deruleze filmul de la început şi a rămas şocat. Se vedea în pielea şi corpul unui alt eu, un bărbat la treizeci şi ceva de ani. În faţa lui se derulau ultimele pregătiri ale unei misiuni spaţiale. Containerele treceau pe o bandă transportoare şi dispăreau în burta unei rachete cu o formă destul de ciudată. Rachetele Apolo şi naveta spaţială nu aveau nimic de a face cu această minunăţie. Era vorba de un disc ovoidal ce se afla pe o rampă înclinată la şaizeci de grade. Accesul se făcea prin două fante: una în partea din faţă unde bănuia că este cabina de comandă şi o alta mai către spate unde părea a se află cala de materiale. În stânga începu să clipească un semnal luminos. Omul său verifică pentru ultima oară etanşeitatea costumului după care se îndreptă spre pasarela ce ducea către cabina de comandă. Cu toate că nu vedea, ştia, simţea în urmă lui echipa ce trebuia să închidă şi să etanşeizeze uşa de acces. Doamne, la ce asist aici? Se întrebă Matthew. Simte scaunul când se aşează. Costumul apasă pe încheieturi. În urechi se aude numărătoarea inversă. Aude conversaţia celor trei şi înţelege că el este Cezar. Se află în trupul şi în mintea unei entităţi numite Cezar. Alături simte răsuflarea celor doi prieteni care i se confesează. Numărătoarea se apropie de 0. Totul în jur începe să tremure, să trepideze, să huruie. Zgomotul îi frământă carnea ca-ntr-un malaxor. Cerul se prăvale peste el turtindu-l în scaun. Aerul explodează aruncându-i plămânii printre dinţi. Simte gustul incredibil al aerului care reuşeşte să i se strecoare în trup. Dulceaţa lui îi aduce un surâs pe buze. Cât de mult te-am ignorat. Câtă dulceaţă şi bucurie aduci pe buzele crăpate. Încet, încet, greutatea scade, ochiul se acomodează iar detaliile devin palpabile. Avalanşa de imagini şi percepţia imensităţii îl determina să închidă ochii, dar imediat îşi da seama cât de mult îi vor lipsi acele imagini. Undeva în urmă, o minge albastră străbate universul. Din obişnuinţă citeşte instrucţiunile cu toate că ştie ce are de făcut. Ştie, dar întârzie momentul desprinderi de realitate. Viaţa lui atârnă de un fir de păr. Dacă nu intră la timp în cuva-container nu va apuca nici măcar prima trezire. Se desprinde din centurile de siguranţă şi începe să-şi desfacă îmbinările de la costum. Se dezbracă şi îşi aşează lucrurile în ordine. O ultimă privire, o ultimă atingere şi lumea se termină pentru el. Capacul sarcofagului se închide, acul îi perforează vena şi simte răceala cuprinzându-l. Un ultim gând  se zbate ca să scape: mai există viitor? Fluidul amniotic îl învăluie şi sunetele se topesc trăgându-l în genunea uitării.

Matthiew deschide ochii. Nu îi vine să creadă şi de fapt nu ştie ce să creadă. Cui aparţine realitatea? Lui Cezar sau lui Clint? Ştie, e conştient că va reveni în acel scaun. Se ridică, închide uşa şi ia cheia cu el. Ce-ai făcut Clint? Ce ai creat? În ce te-ai băgat?

Noaptea se strecura pe lângă casă trecându-şi degetele răsfirate printre frunzele moi. Maşina aştepta fără să-i pase de zbuciumul lăuntric. Fără voie ridică ochii spre cer. Undeva acolo sus, cineva dormea un vis fără sfârşit. Ce trebuia să facă? Încă nu ştia, dar bănuia că poteca de aur se va aşterne liniştită la picioarele lui îndrumandu-i paşii. Noapte bună fericiţi călători.

***

Notă: Odată terminată toată această muncă sisifică de codificare, intreaga baza de date este transferată la bordul celor mai moderne şi mai noi nave spaţiale care sunt trimise în spaţiu către alte galaxii pentru a fi sigură salvgardarea datelor. Dar printr-un joc al destinului cele trei personalităţi copiate în baza de date ajung să dezvolte o viaţă real/virtuală simţind că le lipseşte legătura şi acel ceva. Totul culminează cu aflarea adevărului: când a fost creeată baza de date şi divizată pe cele trei rachete li s-a dat posibilitatea de a se recrea în cazul dispariţiei celor oameni din cuvele container. Ceea ce nimeni nu bănuia la începutul acestei aventuri, toate aceste copii ajung să se recreeze la infinit dar undeva în adâncul sufletului simt nevoia reîntregirii...acelei triade.)

Nota: în lumea virtuală Matthew se întâlneşte cu o altă persoană ce intrase pielea lui Gary. Fiecare din cei doi tatonează situația pentru a vedea dacă pot periclita experimentul. Amândoi îşi povestesc trăirile şi experienţele. Fiecare povesteşte traseul şi ceea ce vede pentru ca în final să o contacteze şi pe Mary.