omul ploaie, omul lacrimă

e-atâta secetă în mine că până şi uitarea s-a uscat în gard

pe când eram în lume duceam pe umeri norii

şi dimineţile ieşeau din mare să le zvânt

mi-s urmele mâncate de rugină

şi numele mi-e colb purtat de vânt

eram speranţă, eram desfătare

şi-n jgheaburi susuram a bogăţie

eram preaplinul verdelui de viaţă

şi numărăm în taină: una mie, una ţie

v-am învăţat ce-i plânsul fără teamă

spălând adânc de suflet înnorat

în lacrimă sculptam cuvântul fericire

şi-n plâns eu am murit şi-am înviat

acum pe-al veşniciei gard am putrezit uitând să lacrimă şi ploaie