Fără aşteptări

        Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupşor şi un cap. Nimic altceva. De fapt, eram un cap, un trupşor şi o puţică. Nu tu mâini, nu tu picioare. Un cartof, puţin mai ciudat, puţin mai om, dar totuşi un cartof. După ce am ţipat conform standardelor am fost luat, şters, înfăşat şi apoi dus în braţele mamei. Nu ştiu şi nu voi şti niciodată ce a fost în sufletul ei când m-a văzut, dar ştiu că niciodată, dar niciodată nu am simţit răceală în braţele ei. Mereu am fost strâns la piept cu aceeaşi căldură. Din câte am înţeles, într-un acces de spaimă şi de nebunie dacă pot spune aşa, tatăl meu, după ce m-a văzut a plecat. Nimeni, nici mama şi nici altcineva nu a vrut sau nu a putut să spună unde. El, care era un credincios fervent, vedea în mine o pedeapsă a cerului aşa că a fugit cât mai departe de mine şi de mama. Ea a fost singura voce caldă din viaţă mea de copil, braţele ei au fost singurele braţe pe care le-a simţit. Nu ştiu cum s-a descurcat, dar din momentul naşterii mele, mama nu m-a mai părăsit. Nu a muncit, a stat numai cu mine. Nu ştiu nimic despre bunici, nu cunosc pe nimeni altcineva în afară de mama. Eu nu am rude. Şi nici prieteni. Doar cunoscuţi. Întâmplători. Cum au fost toate zilele copilăriei? Cu ce aş putea compara? Nu am stat niciodată în casă dar nici nu ne-am plimbat prin zone aglomerate. Mama îmi povestea despre orice: începând de la norii de pe cer, până la gâze, iarbă, copaci şi animale. Totul era inclus în poveştile ei. Îmi dădea să miros, îmi dădea să simt, îmi dădea să gust. Obrazul meu la fel ca şi fruntea sau buzele puteau simţi diferenţa dintre o frunză sau alta, o petală, sau blăniţa unui pui de pisica sau căţel. Toată viaţa mea până la optsprezece ani am dormit cu mama. Cred că devenise un tic, pentru că mă întorcea când pe o parte când pe alta. Târziu, când am învăţat să îmi controlez capul a început să mă întoarcă şi pe burtă. Din cauza asta somnul meu era fără griji. Ştiam că sunt mâini gata să mă apere, să mă ajute, să mă mângâie. Nopţile începeau cu poveşti. Mama nu îmi citea ci îmi spunea poveştile ei. Niciodată nu am văzut-o citind, dar mereu poveştile ei erau altele, mereu inventa noi poveşti. Nu pot spune că mă simţeam eliminat pentru că nu ştiu cum altfel ar fi putut fi. Ea făcea totul posibil. Şi dacă la început stăteam în pat, pe la trei sau patru ani a cumpărat un căruţ cu care putea să mă scoată la plimbare. Eu nu realizăm diferenţa iar ei nu îi pasă. Dar cu timpul am început s-o întreb de ce eu nu sunt asemeni ei sau a celorlalţi oameni. Îi era greu să îmi explice aşa că îmi spunea că nimic nu este întâmplător pe lume, iar dacă Domnul voise ca eu să arăt aşa înseamnă că aşa trebuia să arăt. Când am crescut suficient cât să înţeleg mi-a explicat rolul şi importantă sexului. Mi-a spus că momentan eu nu puteam fi că toţi ceilalţi adolescenţi, descoperindu-mă, bucurându-mă de beatitudinea dată, dar că viaţă îmi va desluşi totul la momentul potrivit. Ori de câte ori ieşeam la plimbare vedeam trecând în fugă pe lângă noi oameni care făceau jogging, sau pur şi simplu se plimbau. Privirile lor treceau de cele mai multe ori razant dar erau şi priviri care mă ţintuiau în memorie. Cu toate acestea, niciodată nu am observat vreo grimasă. Eram privit şi atât, nici compătimit, nici ignorat şi nici evitat. Lumea nu se oripila la simpla mea vedere iar mama reuşea de fiecare dată să evite discuţii referitoare la starea mea. În felul acesta, eu pluteam încă în lichidul amniotic, în deplină siguranţă. Sigur nu trebuie uitată vizita lunară a inspectoarei de la Asitenţă Socială. De fiecare dată, îşi lua notiţe referitoare la starea mea de sănătate şi apoi pleca fără o vorbă în plus. Dar niciodată nu duceam lipsă de nimic. Poate că maică-mea reuşea să baleteze printre nevoi şi venit dar lipsuri nu am simţit. De cele mai multe ori, mă întreba dacă vreau să stau la geam sau să o ajut la treabă. Îţi dai seama că ajutorul meu era mai mult moral pentru că nici măcar răsuflarea mea nu îi putea fi de vreun ajutor. Dar îmi plăcea să o urmăresc pregătind masa, călcând rufe, aspirând sau aranjând patul. Din scaunul meu îi puneam tot felul de întrebări sau ea îmi spunea o grămadă de lucruri. Cu timpul, când avea puţin timp liber lua o carte din bibliotecă şi începea să citească. Cu toate că mă învăţase să citesc încă de la şase ani şi făceam împreună lecţii ca şi ceilalţi copii, nu mă lasă niciodată să citesc. I se părea mult prea obositor să mă aştepte şi să întoarcă paginile. Dar asta nu însemna că nu citeam. Erau momente când descopeream cu plăcere bucuriile cititului. Cele mai mari bucurii le aveam când reuşeam să citesc fiction sau scient fiction. Viitorul îndepărtat îmi era mai apropiat decât prezentul imediat. Mă simţeam bine când aflam că omul nu mai depinde de gravitaţie şi de nimic altceva în afară de visele sale. Nemărginirea spaţiului era locul în care mă simţeam eu cu adevărat. Până la urmă împreună am inventat un suport de carte şi puteam da paginile singur, cu un creion, fără să mai aştept ajutor. Mama era surprinsă de viteza cu care devoram, cărţile. Odată, când am ieşit din casă am făcut un ocol şi am ajuns împreună la o bibliotecă publică. Din momentul în care m-au văzut bibliotecarele, am fost îndrăgit şi nu am mai avut nici o constrângere legată de numărul sau genul literar. Ori de câte ori avea drum în oraş mama se opera şi la bibliotecă întorcându-se cu un teanc de cărţi pe care le cerusem. Zilele erau frumoase. Mai ales că acum puteam citi şi îi lăsam şi ei o portiţă de scăpare. În aceste noi condiţii am rugat-o să iasă în oraş, poate chiar să lege iar câteva prietenii. A acceptat cu greu, dar nu a refuzat. Astfel viaţa nostră îşi avea propria normalitate. Mă bucuram că o ştiu bine, se bucura că mă ştie mulţumit.

Dar… ce ne-am face fără acel omniprezent dar… noul a apărut în viaţa noastră ca o furtună. Într-una din zile, m-a anunţat că iese în oraş cu una din prietenele ei din adolescenţă de care nu mai ştia nimic de sute de ani. Mi-a promis că la întoarcere va trece şi pe la bibliotecă să mai ia câteva cărţi. Eram în scaunul meu la fereastră citind din Dune – şi momentul era atât de palpitant încât nu am realizat pe moment ce se întâmplă. Abia când mi-a ajuns la nas miros de ars, ceea ce era incredibil am reuşit să ridic ochii din carte. În colţul livingului unde era priza pe care mama o folosea la călcat sau la aspirat, plasticul ardea mocnit, lăsând picuri de arsură să cadă pe mochetă. Mult nu a trebuit ca aceasta să se aprindă şi focul să căpete putere. Chiar dacă stăteam la parter era greu de crezut că puteam face ceva ca să atenţionez lumea. Ştiind că singur nu puteam face nimic am continuat să citesc  ca să fur cât mai mult cărţii. Aerul era tot mai greu de respirat şi căldura creştea de la minut la minut. Un zgomot absurd m-a făcut să privesc în jur. Uşa era sărită din balamale şi un bărbat privea din prag. Dacă nu aş fi strigat, cu siguranţă că nu ar fi bănuit că în scaunul acela era cineva. S-a apropiat ferindu-se de flăcările care aproape că lingeau roţile scaunuluicăţărându-se către mine. După un moment de derută, m-a luat în braţe şi a ieşit afară cu mine. Maşina pompierilor a ajuns tăind aerul în fâşii cu semnalul sonor. Tot ce ştiu e că după vreo jumătate de ora mama a apărut strigând disperată numele meu. Am răspuns din ambulanţa în care fusesem instalat. S-a apropiat ca o vijelie agitând o plasă cu cărţi. Când m-a văzut în afara oricărui pericol, s-a lăsat uşurel şi dacă nu era un poliţist să o prindă cred că ar fi căzut. A izbucnit într-un plâns zguduit şi gâlgâitor cum nu mai auzisem niciodată. Abia atunci cred că am realizat că dacă nu intra omul acela să mă scoată din casă ardeam citind un ultim cuvânt. Ca să îi abat atenţia am întrebat-o ce cărţi îmi luase de la bibliotecă. M-a privit cu uimire şi neîncredere. Nu-şi putea crede urechilor că puteam să întreb aşa ceva. Apoi a izbucnit într-un râs nestăpânit, trăgându-mă spre ea şi strângându-mă în braţe. Acel moment a fost imortalizat de un reporter şi astfel am ajuns pe prima pagină. Nu ştiu dacă mi-a fost mai greu sau mai uşor după acest moment. Ştiu doar că viaţa noastră a luat alt curs. Mesaje de simpatie, de încurajare, dorinţa de a ajuta financiar şi multe altele care ne-au invadat viaţa tihnită de până atunci. Cu ajutorul vecinilor, în trei zile casa noastră arată la fel ca înainte de incendiu ba chiar mai frumos aş putea spune pentru că pereţii livingului, proaspăt vopsiţi străluceau într-un galben oranj odihnitor. Dar totul a culminat cu telefonul Doctorului X care a cerut o întrevedere. Mama i-a comunicat doctorului că ne este greu să ne mişcăm prin oraş şi că raza noastră de acţiune se rezumă la câteva alei de parc, drumul până acolo şi înapoi. În acel moment doctorul a spus că poate să treacă el pe la noi dacă se poate şi nu deranjează. Astfel că a doua zi fierbeam ca un rac şi nu îmi găseam locul. Oricum nu puteam să citesc nimic pentru că gândurile îmi zburătăceau de colo-colo. La ora stabilită, soneria a prins viaţă şi mama s-a îndreptat grăbită către uşă. În cadrul uşii stătea un domn respectabil cu o claie de păr alb care îşi făcea de cap refuzând orice freză. O să mă întrebaţi cum poate fi respectabil un domn cu o claie de păr nestăpânită şi am să vă spun că nu era nici o contradicţie între termeni. Faţa lui degaja un calm imperial şi seriozitatea erupea prin pori. În mână avea o geantă mare de piele care păstra linia respectabilităţii şi seriozităţii. Mama l-a invitat în living şi el nu s-a oprit până în faţa mea.  A salutat respectuos din cap şi cu o voce profundă a spus:

-  Salut tinere

-  Bună ziua domnule doctor.

-  Cum te simţi?

-  Bine mulţumesc.

-  Te-a afectat emoţional întâmplarea de acum câteva zile?

-  Şi da şi nu. Atâta timp cât nu ai prea mult de pierdut faci faţă mai uşor, dar mi-ar fi părut rău să nu termin de citit ciclul Dunelor...

-  Şi nu te-ai gândit... la mersul fremenilor?

-  M-am gândit la tot felul de mersuri dar nu e ceva ce ţine de domeniul realităţii...

-  Cine spune asta?

-  Viaţa. Vezi ceva interesant la mine doctore?

-  Da. Văd un tânăr dornic să facă.

-  Şi eu îl văd, dar e tot mai departe de mine.

-  Şi dacă i-am oferi o ocazie să se apropie?

-  Adică cine „i-am oferi”?

-  Eu prin ceea ce îţi propun, iar tu prin ceea ce vei face...

-  Şi ce va trebui să fac?

-  Reclamă.

-  Reclamă?

-  Da. Să faci reclamă produselor noastre şi să ne însoţeşti la congrese.

-  Cât timp?

-  Cinci ani.

-  Şi după aceea?

-  După aceea eşti liberi să faci tot ceea ce crezi, dar...

-  Dar?

-  Doar rămânând în echipa noastră te vei bucura de orice noutate în domeniu?

-  Şi ce înseamnă toate astea doctore?

-  Înseamnă că noi îţi vom furniza extensiile necesare

-  Aşa le numiţi?

-  Da.

-  Şi apoi?

-  Apoi va trebui să ne ajuţi să le perfecţionăm

-  Deci un fel de cobai.

-  Un cobai care poate merge şi poate apuca sau mângâia.

-  Nu e ipocrizie?

-  Nu e dorinţă?

-  Nu ştiu doctore. Dacă aflu că ceea ce urmează doare mai tare?

-  Nimeni nu îţi poate garanta nimic. În momentul asta putem să-ţi oferim un exoschelet care va prelua funcţiile mâinilor şi picioarelor. Va trebui să invenţi să mergi, să înveţi să apuci, sunt lucruri pe care o maşină nu le poate face. Sau dacă le face, le face mecanic.

-  Şi eu? Eu cum trebuie să vă ajut?

-  Simplu. Sau pe cât de complicat pe atât de simplu. Îţi vom implanta nişte electrozi fini în creier care vor fi legaţi la unitatea centrală a exoscheletului. În felul acesta, impulsurile electrice vor ajunge la periferie comandând fiecare mişcare şi secvenţă.

-  Şi credeţi că este posibil? Fără să devin un ciborg?

-  Teoretic da. Practic, în asta va consta munca ta, munca noastră. O muncă de echipă.

-  Şi ce anume vă determină să faceţi acest gest?

-  Banii. Îmbunătăţind programele şi legăturile electrice nervoase vom putea ajuta o mulţime de oameni, iar acest ajutor va fi plătit sau va fi recompensat în alt fel.

-  Şi dacă refuz?

-  Vei avea ce regreta. Dar de ce crezi că ar trebui să refuzi?

-  Poate că la început nu, dar mai târziu? Dacă nu voi fi mulţumit de dependenţa creeată?

-  ÎN CONTRACT SE VA STIPULA ABSOLUT TOT CEEA CE DOREŞTI

-  Şi dacă acum nu ştiu ceea ce s-ar putea să îmi doresc peste zece ani?

-  Se pot stipula şi ... clauze neanticipate la contract.

-  Aveţi răspuns la toate?

-  Din clipa când ţi-am văzut fotografia în ziar, am pariat cu viaţa şi i-am spus că îţi voi oferi posibilitatea să mergi, să ţii în braţe propriul copil şi să depui orice efort îţi poţi imagina.

-  Sincer nu îmi vine să cred că toate acestea sunt atât de ieftine.

-  Nimic nu este ieftin şi cu atât mai mult nimic nu este gratuit. În limita celor cinci ani de contract vei fi monitorizat continuu.

-  Asta înseamnă să mă despart de mama?

-  Dacă nu vrei să îi laşi un moment de respiro, poate să te însoţească. La clinică vom putea pune două paturi într-o rezervă.

-  Deci...

-  Da tinere. Aştept un răspuns. Batem palma sau nu?

-  Trebuie să va dau răspunsul acum?

-  Ar fi bine. Oricum am adus cu mine un draft de contract. Îl pot lăsa aici să îl citeşti. Şi mâine...

-  Mâine?

-  Mâine te muţi la clinică şi ne apucăm de lucru după ce vom semna contractul.

-  Nu e prea repede?

-  Lumea se mişcă repede. Dacă nu vom fi noi primii, alţii vor fi. Ca şi comerţul, chiar şi medicina sau cercetarea sunt supuse aceloraşi legi ale competiţiei.

-  Atunci mama şi cu mine vom citi contractul şi îl vom semna chiar astăzi. Asta dacă vă convine să aşteptaţi.

-  Da. Pot face acest lucru.

Ce s-a întâmplat apoi? Pe cât de simplu pe atât de complicat. Viaţa mea a luat o cu totul altă turnură. Am convenit ca mama să mă poată vizita săptămânal. Astfel îi dădeam posibilitatea de a-şi recăpăta mobilitatea pierdută. O eliberam de o muncă grea. Grija ei se reducea acum doar la… da. Aproape o lună am fost supus la diverse măsurători şi după încă două săptămâni a venit momentul magic. În cameră a fost adus exoscheletul, cochilia care trebuia să-mi îmbrace infirmitatea. A fost adus lângă pat şi doi asistenţi m-au ridicat aşezându-mă pe un fel de şea care-mi îmbrăca fesele într-o poziţie lejeră dar totuşi strîmtă. Apoi câteva curele mi-au fixat trupul în interiorul acelei cochilii. Când totul a fost gata doctorul a apăsat un buton şi maşinăria s-a ridicat uşor din poziţia şezând în picioare fără nici un efort. Apoi m-am îndreptat către fereastră, de la fereastră la uşă şi apoi de la uşă iar la fereastră. Doctorul se juca cu o telecomandă ca la playstation. Am făcut câteva genoflexiuni şi apoi m-am lăsat pe braţe şi pe vârfuri şi am început să fac câteva flotări. Senzaţia gravitaţională era incredibilă. Simţeam oboseala strânsă în chingile care mă fixau de maşină. Şi pot spune că era nemaipomenit. Era incredibil. Când a venit mama, doctorul a repetat acelaşi mişcări. Iar la finalul vizitei am însoţit-o până la poartă. Şi culmea mergeam mână în mână. În faţă porţii mama s-a întors şi a început să plângă. Într-un avânt imprevizibil, s-a aplecat şi i-a sărutat mâna doctorului.

-  Vă mulţumesc doctore. Încă de la început am ştiut că se va termina cu bine.

-  Doamnă, va rog. Munca grea de-abia de acum începe.

-  O să fie bine. Ştiu. Simt. Am ştiut mereu lucrul asta. Va mulţumesc.

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere. Am urmărit-o cum se îndreaptă către staţia de autobuz. Abia atunci m-am întors şi i-am mulţumit doctorului. O făcuse pe mama fericită. Într-adevăr acum începea greul. Prima operaţie a durat destul de mult şi două săptămâni nu am avut voie să mă mişc. Nu că aş fi putut să o fac singur, dar preventiv eram legat cu chingi de pat pentru a anula orice posibilitate. Imobilismul nu era o noutate pentru mine, numai ca acasă mama mă întorcea de fiecare dată şi tot ea mă ridica. Acum eram imobilizat într-un pat pe burtă fără putinţa de a reacţiona nici măcar la necesităţile fiziologice. Dar când totul se termină cu bine spunem că nu mai contează prin ce am trecut. Apoi a urmat o a doua operaţie în care firele au fost aduse pe sub piele şi între omoplaţi mi s-a implantat o conexiune în care se strângeau firele electrozilor implantaţi. Din câte îmi spunea doctorul implantaseră mai mulţi electrozi tocmai pentru a preîntâmpina viitoare alte operaţii – dar care nu erau total excluse. Abia după aceea mi-a fost ataşat costumul pentru a se verifica corectitudinea poziţiei prizei ca să-i spun aşa. Când s-au convins că ambele părţi ale conexiunii sunt în poziţiile corecte au verificat pentru ultima oară stabilitatea conexiunii fixată în spate. Astăzi a fost ziua cea mare. Au verificat pentru ultima oară totul, apoi au aşezat scheletul şezând pe scaun, m-au desfăcut din legăturile patului şi m-au aşezat iar în schelet. Mi-au fixat curelele şi când totul a fost gata doctorul a aruncat telecomanda şi a călcat-o spărgând-o.

-  Din momentul asta, totul e în mâinile tale. Nimeni nu v-a mai face nimic pentru tine. Te vom ajuta, vei avea în permanenţă doi asistenţi în rezervă. Dar ei nu te vor putea mişca nici un milimetru. Totul trebuie să plece din creierul tău.

-  Adică?

-  Gândeşte. Gândeşte ceea ce vrei să faci. Lasă dorinţa să se scurgă prin tine. Trebuie să vedem cum reacţionează legăturile nou create, dacă sunt bune, cât sunt de perfectibile sau ... în ultimă instanţă... dacă am dat chix.

-  Doctore, pot să rămân singur?

-  Eşti sigur că asta vrei?

-  Da.

I-am rugat şi au ieşit toţi din rezervă. Aveam nevoie să rămân singur. Să încep să mă cunosc. Atâta timp cât nu puteam să mă ridic nu aveam nici cum să cad. Aşa că eram în siguranţă. Am privit mâna dreaptă. Mi-am imaginat degetele mişcându-se. Simţeam nevoia să mă scarpin. Îmi priveam degetele inerte. Erau prea îndepărtate, nu le simţeam în nici un fel. Un cartof nu se mişcă dar îi pot da muguri. Şi da, fiecare din cele patru terminaţii erau locul ideal al înmuguririi. Deci eu însumi trebuiasă ajung la fiecare extensie. Cum? Când? Un cartof nu se grăbeşte. El rămâne în cuibul său. El nu se mişcă, dar prin muguri el se înalţă către soare. Primul lucru pe care trebuie să-l fac este să-mi împart creierul pe necesităţi. Ştiu că nu sunt asemeni vouă cei normali dar o cale tot trebuie să existe. Ştiu că voi ajunge şi eu o maşinărie care se mişcă asemeni vouă. Gândurile mele coboară dar încă se opresc la poarta închisă a pielii. Va trebui să îmi ajut legăturile nervoase să ajungă la receptorii. Indiferent cât va dura ştiu că o voi face. Degetele stau inerte. Încheieturi de plastic, oţel, fire. Mai ales fire. Prin ele ar trebui să curgă gândurile mele. De fapt nu de gânduri am nevoie ci de impulsuri. Impulsurile nervoase trebuie să curgă, trebuie să înveţe drumul. Trebuie să umble singure fără mine. Gânduri, impulsuri, muguri… un cartof ştie să aştepte. Eu aveam răbdare, dar depinde ce va face doctorul şi echipa lui. Fereastra filtra lumina. Era toată, nimic nu se pierdea, dar înserarea mânca din lumină împuţinând-o. Atunci mi-am dorit să fiu la fereastră, să privesc lumea, cerul, noaptea. Dar un cartof are răbdare. Uşa rămăsese închisă. Geamul rămăsese la aceeaşi distanţă. Eu rămăsesem pe scaun trăindu-mă în nouă realitate. Priza din spate o simţeam rece şi străină. Indecisă. Mugurii mei dădeau semne de viaţă. Ştiu că nu va fi nici imediat şi nici uşor. Dar voi ieşi la lumină. Frunzele mele vor umbri un petec de pământ. Şi umbra mea se va mişca independent de poziţia soarelui. Noaptea s-a prăvălit ca un val tsunami de catifea. Am închis ochii. Un cartof ştie să aştepte până când pământul i se lipeşte de piele şi din muguri ies fire de rădăcini. Rădăcini şi muguri crengi. Cartoful simte când frunzele se îngrămădesc la fereastră şi aşteaptă să iasă. Cuib şi pământ, căldură şi întuneric, aşteptare. În rezervă, un om înoată printre vise, gânduri şi impulsuri. El se mişcă printre spaime şi oboseli. Un om, un tânar stă pe scaun şi aşteaptă. Mâinile I se odihnesc pe picioare. Mâini de plastic şi metal stau pe picioare de plastic şi metal. Undeva, departe, luna isi peria argintul rătăcind fire prin pieţe, curţi, grădini, prin camere, rezerve, vise, şi aşteptări. Un cartof ştie să aştepte. Într-o rezervă, un tânăr stă pe scaun privindu-şi degetul de metal şi plastic care se mişca uşor zgâriind, scărpinând, un picior de metal şi plastic…