singuri ne naştem

fericiţi cei ce vin împreună pe calea vieţii căci viaţa nu-i va despărţi

sau chiar dacă o va face, nu va reuşi pentru mult timp

sau poate că asta nu e decât o poveste

în care vrem să credem

sare de Himalaia, Macron bonsoir, hoţi de buna credinţă, apocalipsă

în gări, pe peroane oamenii urmăresc trenurile care-i poartă către alte euri

cări oricat ar părea de nebunesc, oamenii nu părăsesc peronul vieţii

decât la ultima staţie, acolo unde îţi laşi amintirile la bagaje

şi te sui în ultima răsuflare cu regret

ninsoare, soare, ploaie, ce urmează oare să ne cadă din ceruri grămadă?

atâta timp cât Pământul e o tipsie de aur dusă-n spate de cine mai poate

să nu te mire că odată ajunsă la margine, apa se trage înapoi

născând feeria mareelor, magia fluxului şi refluxului

ca să nu-l determine pe Atlas să-şi cureţe petele de igrasie

undeva, în urmă, cineva flutură o batistă

dacă n-ar fi ploaia lacrimilor poate că aş reuşi să-i desluşesc faţa

dar ultima răsuflare pleacă gâfâind trăgând garnitura unor ipotetice regrete

măcar dacă mi-ar fi strâns mâna şi mie cineva când sar în vagon

oricum nu mai contează pentru că tot singur plec