irumpere

m-am născut greu,
lacrimă plimbată între un ochi albastru de înalt
şi unul căprui de coajă crăpată
şi am crescut şi mai greu
strivit de atâta culoare cerească
ce-mi înfunda gura şi urechile cu furtuni răbufnind din senin
şi cu plâns zguduit şi mut

...

Departe de mine, departe de suflarea mea este coaja. Nu ştiam că se numeşte aşa, dar aşa mi-a venit să-i spun. Plutirea face parte din program, cu cât eşti mai la început cu atât eşti mai echidistant, mai imparţial mai departe de lume. Dar timpul trece şi te obligă să te răstogoleşti. Cu fiecare zi eşti tot mai aproape de o parte care se poate chema sus, jos, la stânga, la dreapta în faţă sau în spate...oriunde te mişti ea, coaja este parte din orizontul tău. Ea este cea ce apără, de ea depinde viaţa ta. Acum sunt destul de mare, aş vrea să mai plutesc, aş vrea să mă întind dar nu se mai poate. Coaja este peste tot jur – împrejur, îmi intră în carne, mă apasă, mă sufocă. Din mine creşte o altă zi, şi apoi alta, şi fiecare ştie că nu mai poate să crească dar totuşi se-ncăpăţânează să iasă. Deja coaja mă cerne prin pori. Aş vrea să o sparg, cu toată spaima şi toată durerea, dar nu pot. Poate că am fost altfel croit, să nu o pot sparge, să mă zbat ca o muscă într-o moarte uscată de vară. Oasele intră în carne, carnea intră peste mine în altă carne astupându-mi ochii ce n-au apucat să vadă, urechile ce nu ştiu să audă, nările ce n-au simţit arsura, coaja îmi intra în carne ca un cerc de fier. Cuvintele mele nu vor mai ciugulii niciodată fărâme de nor şi moartea mea nu va avea aerul că ştie ce se întâmplă. Undeva, departe, mult prea departe, am rătăcit un moment, realitatea a clivat rătăcindu-mă printre falduri...coaja asta doare, aerul ăsta s-a terminat, moartea asta întârzie...coaja asta se-ntinde, mă-nghite, mă fură...piatra asta îmi intră-n sânge...mi-l îngroaşă, coaja s-a strecurat până-n suflet...m-am pierdut printre microelemente...micro..spaţii...micro...miez...