fragmente...

ardere

îmi caut lungimea de undă
pentru că, aşa cum spune la televizor
la capătul ei, mă aşteaptă cineva
împreună vom trage draperiile
şi vom număra stelele ce plouă peste tot
biete nefericite

***

gândurile mele, trenuri călătoare prin gări pustii
şuieră a moarte petse linii cariate
şi sparg tăcerile în mici fărâme
inutil de reci

nici moartea nu prea mai stă prin preajmă
tuşeşte ca o tuberculoasă rebegită de umezeală
îşi trage gluga pe ochi
şi piere cu tăcerile ei cu tot

***

cu cine vorbeşti acolo?
era o nălucă, a trecut să-ntrebe ce fac astă seară
şi a plecat, nimic deosebit...

cică...

„gol ai venit pe lume şi singur pleci din ea
din toate câte sunt, nimic nu vei lua...”

ce bine că nu mai trebuie să vorbesc singur
şi mai ales ce bine că nu mai trebuie să-mi răspund…
că până mâine este timp să vină altă zi

vorbele ce nu le-ai spus te vor trage în adânc
şi mii de cuţite vor tăia tăcerea
dar cine ştie ce dureri îţi vor fi date?

toată viaţa am încercat să plâng
dar din păcate nimeni nu mi-a spus
cum să tai fante în aerul nopţii

şi lacrimile se strâng platoon lângă platoon
umăr lângă umăr şi pregătesc defilarea
vocalelor gâtuite de consoane

nici chiar oglinda nu mă mai primeşte
şi răsuflarea-şi face pârtie la cer
gol am venit pe lume şi e timpul
să nu încurc al vieţii ciclu
şi până nu e prea târziu
să pier…

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

casa labirint

revin de unde am plecat
acelaşi cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificaţia de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colţ de revoluţie
acolo unde sângele se-nchega a zidire

şi nestatornic în supuşenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
şi vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperităţile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meşterii nu mă prindeau în nici o echipă
şi-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porţile
şi nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor şi meşterilor
îmi zideau umbrele fără a reuşi să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleaşi cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viaţa mea se ridică, abur, deasupra zorilor
şi mă ascunde de furia celorlalţi
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ţii în tine”

grupa mare

casa mea e o casă din inutile creioane
zidite, legate-ntre ele cu multe vorbe goale
planşeele-s făcute din pixuri fără pastă, mute
iar scările-s din tocuri cu cerneluri fine uscate-n volute
scârţâind la orice mişcare, certându-mă,
zicând că le doare

am tencuit-o cu fraze goale, uşoare,
şi am făcut şi scară la intrare
arabescurile dau bine
şi toată lumea vine
să vadă
cum pot să trăiesc într-o casă
cu vorbire la stradă

căci da, casa mea
se tutuie cu toţi trecătorii
şi povesteşte câte şi mai câte, de te iau fiorii
nu poţi să ţii nici un secret în casă
că spune tot ce-n ziduri o apasă...
în rest, ce pot să spun,
e-o casă frumoasă...

sticla de lampă

pe timpuri când pe hornul casei
ieşeau balauri adormiţi
bunica-şi pomenea toţi morţii
îşi lua iertarea din metanii
şi rezema uşorul uşii
cătând lumina ce se fulguia a sfinţi

nicicând o noapte nu trecea prin faţa casei
făr să-se-oprească-n gura sobei la poveşti
iar Buna răsucea fitilul lămpii
lăsând oglinda să răsfrângă-al său adânc

în susurul de lemne dumicate
se lasă pleoapa grea şi-nchide prinţi şi iele
poveştile nu pot şi nu vor să sfârşească
pe rugul temerilor printre pieze-rele

mai e şi mâine-o noapte
când stele pe cer
s-or strange pentru-o clacă
chiar dacă în zori pier

sa plangi copile...sa nu tii in tine...

ai auzit de omul care moare cate-un pic?
se face mic si pic cu pic
se scurge-n uscaciune si dispare
il doare oare?

am uitat...

stressul nostru cel de toate zilele
indura-te si lasa-ne o farama de timp liber
in care sa nu mai vedem cancere, aviare, gripe porcine
si tot felul de sindroame

Doctore, daca iti este mila de sufletele bolnavilor tai
(si poate ca intre timp ai uitat ca ai depus un juramant)
iarta-le lor toate analizele, arunca rezultatele
si incearca sa le zambesti uitand toti terminii

candva, poate ca nu mai departe de 50 de ani
lumea murea linistita si impacata
fara sa stie de SIDA, fara sa-si controleze glicemia si colesterolul
si fara sa stie ca stratul ozon se faramiteaza ca un cauciuc uzat

privesc in jur si vad lume obosita
vad lume satula de atatea nenorociri inventate
si mai ales, vad lumea dornica de uitare
si asta nu e bine, pentru ca numai impreuna putem reusi!

dar astea sunt simple vorbe, fara reteta si fara denumire stiintifica...

camera obscură

se făcea că moartea îmi intră pe gură
ca o ceaţă dusă de gânduri fuioare
rătăcind cusături de seară
mi-am dezbrăcat trupul să mă-ncălzesc
iar sufletul s-a desprins din cheutori
luându-şi zborul
cuvintele cu irizări fosforescente
s-au revărsat, îngânând tăceri de cascadă
cine are ochi de văzut
şi urechi de auzit
nu uită...

iată că pelicula impresionată
lasă umbrele să-şi doarmă somnul
învăluite în tonuri de lumină

de spus când şi când...

cred că nu ne-am mai scris de când lumea
şi că nu aş fi vrut, dar aşa a fost să fie,
cred că nu-s nici primul şi nici ultimul prieten
care uită

dăcă tot o să mă sui în pat şi-o să mă pregătesc de culcare
măcar un telefon să-ţi dau, să ascultăm tăcerea împreună
să închid apoi şi să-mi cânt de noapte bună
două tăceri mai lungi

ultimul mail la care nu am răspuns
s-a surpat ca un zid îngropându-mă în uitare
cu tot cu scuzele pe care n-am mai reuşit să le rostesc
şi care rod ca rugina

dacă viaţa nu a ştiut să ne facă egali
şi să ne ofere acelaşi loc pe podiumul iubirii
cu siguranţă că moartea ne va semăna
între brazde, frumos aliniate

cu siguranţă că între visele tale şi uitările mele
ansamble deteriorate ale unei ipotetice maşinării van der graaf
s-o naşte scântei moarte prematur la apariţia zorilor
când viaţa ne aruncă în acelaşi inutil malaxor

ştiu că am vorbit prea mult
dar nu aveam cum să-mi ascund pofta de a te şti aproape
atât de aproape încât să pornim o binemeritată reacţie de fuziune
şi să renaştem mai grei, mai plini de cuvinte

Rotundul

doctore, nu ştiu ce s-a-ntâmplat aseară
dar geamul meu a plecat brusc din cameră
şi luna a rămas agăţată-ntr-un colţ
de credeai că mi-am aprins lumea-n cap

drept să-ţi spun, îmi părea rău de ea,
o vedeam umflată toată
rotundă ca o lecţie de balet
şi palidă. aproape că era translucidă

Doamne ce m-am mai speriat atunci
am crezut că o să rupă din perete
sau că o să zgârie geamul
mătuindu-l cu lumina
bine că a trecut noaptea fără alte incidente
şi mai ales, bine că n-a lătrat a moarte
spânzurată cum era
sus în colţul nevopsit al cerului