de spus când şi când...

cred că nu ne-am mai scris de când lumea
şi că nu aş fi vrut, dar aşa a fost să fie,
cred că nu-s nici primul şi nici ultimul prieten
care uită

dăcă tot o să mă sui în pat şi-o să mă pregătesc de culcare
măcar un telefon să-ţi dau, să ascultăm tăcerea împreună
să închid apoi şi să-mi cânt de noapte bună
două tăceri mai lungi

ultimul mail la care nu am răspuns
s-a surpat ca un zid îngropându-mă în uitare
cu tot cu scuzele pe care n-am mai reuşit să le rostesc
şi care rod ca rugina

dacă viaţa nu a ştiut să ne facă egali
şi să ne ofere acelaşi loc pe podiumul iubirii
cu siguranţă că moartea ne va semăna
între brazde, frumos aliniate

cu siguranţă că între visele tale şi uitările mele
ansamble deteriorate ale unei ipotetice maşinării van der graaf
s-o naşte scântei moarte prematur la apariţia zorilor
când viaţa ne aruncă în acelaşi inutil malaxor

ştiu că am vorbit prea mult
dar nu aveam cum să-mi ascund pofta de a te şti aproape
atât de aproape încât să pornim o binemeritată reacţie de fuziune
şi să renaştem mai grei, mai plini de cuvinte