ziua de luni ...din săptămâna asta...

„iată visătorul!”

cine-ar fi crezut că visele pot ucide atunci când le destăinui cuvinte?

visele mele-aveau aripi,

cu ele spintecam tăcerile, tăriile

şi carnea versurilor

acum, după ce mi-au smuls penele

iluzia zborului planat

renaşte

printre sunete...

şi-a fost o moarte şi apoi am înverzit

 „nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac”

nu am fost demn de-nşiruire şi descântec

tăceri bolnave săgetau în gol

şi rădăcinile-mi trăgeau din cer nămol

toamna mă poartă colb încărunţit

nespusele se rup din rostul lor

jur împrejur numai cuvinte sparte

zbateri deşarte

moarte

Lazăre, vino afară!

mi-s rădăcinile adânc înfipte-n noapte

şi-abia mai pot mişca printre cuvinte

degeaba îmi întind crengile-n ceruri

că-mi sunt bobocii condamnaţi la înflorire

prin scorburi doar tăcerile-şi mai fac culcuş

mi-e trunchiul tot, o rană ce dospeşte

degeaba în fâşii de aer cerul

tot cancerul şi scoarţa-mi oblojeşte

e-atâta linişte şi pace-n carte

iar pagina mi-e plină de lumini şi umbre

aş vrea să gust de s-ar putea îmbătrânirea

şi moartea să o pipăi de-aş putea

luna roz

în seara asta, luna o să-şi ascundă paloarea sub un strat de sidef roz

la mine pe strada Fericirii, luna nu a aflat încă de acest lucru

şi e tot palidă, curios cum de n-a aflat

ca s-a dat pe toate canalele

dar cine ştie, poate n-a-nţeles ea cum stă treaba

cu aspectul, cu tabloidele şi cu dezamăgirea celor de la ştiri

cert e că-i rotundă şi plină ca o monedă de doi euro

nici nu trebuie mai mult pentru un expreso

pe strada Fericirii, casele plâng

unele se vaită de bătrâneţe şi zic că-s grele sacoşele primite bacşiş

altora li s-au mătuit ferestrele şi nu mai văd bine strada

sunt unele care nici până la poartă nu mai ies

s-au rupt cu totul de lume

mai au prin curte câte o floare pricăjită

şi cu ea ce-şi mai trec zilele seci

şi măcar dacă ar mai ploua

atât cât să mai audă streşinile oftând şi burlanele plângând

poate n-o să mă credeţi, dar pe timpuri, când simţeau că le-a venit timpul

casele se aşezau cu capul la stradă

îşi puneau crucea pe trotuar să le ţină de urât

şi mureau aşa pe-ndelete

bătrâneşte

fără să-şi mai bată capul

cui să lase acareturile cu limbă de moarte

mureau încet, biruite de foşnetul mereu crud al lăstarilor

plânse ninse în fiecare floare de cireş

rogvaiv

fiecare isi poarta spectrul dupa cum il tin puterile…

viate se taie la un deget picurandu-te, ziua sau noaptea dupa cum e scris

si toata curgerea galgaita se pierde ratacind meandrele

pana cand amurgul sfasie catapeteasma

violeta

ziua-n care-am adunat miere-n inaltul cerului

si-a-ntors fata dupa soare

tremurandu-si voalurile

turnate-n aur

si am fost muschi ridicandu-ma sa-ti arat nordul

zidit in lumina rece, polara

ca sa nu ratacesti

drumul catre poarta cerului

ultima culoare ce mai desparte malurile

strange toata mirarea

sub vasla luntrasului nins in neplata

sarpe alb lumina lina, rasucind spirala vietii

locul in care nu poti sa te plictisesti

daca vrei sa faci cuiva o bucurie, daruieste-i o coala de hartie

poate parea extravagant sau chiar aberant

dar e cel mai frumos cadou

ce astampara setea de libertate

intr-o coala de hartie se ascund atatea mistere incat nu-ti ajung nici zece vieti

sa descoperi radacinile aeriene ale albului

ca sa nu mai vorbim de-ntreg

sunt atat de multe ganduri si atat de multe cuvinte ce-si cauta locul intr-un azil de noapte

incat nici macar toate petalele din lume nu pot acoperi urma nespusa a zilei

fiacare ora vine cu spectacolul sau

imbracat in cuvinte, culori, miscare, sunet sau pura lumina

foaia mea de hartie e primitoare

fiindu-le gazda tuturor

incat ii pot pune chiar mottoul celebru:

“voi cei care intrati aici, lasati-va toate spaimele si durerile…s-astepte”

o ȋntrebare care macină

să nu-mi cauţi urmele

lasă-le să-şi doarmă uitarea

ȋngropate alături de toate neputinţele

unui simplu trecător

printre cuvinte, m-am semănat

qui prodest? mărăcinii au dreptul la viaţă

chiar daca nu ajută nimănui

am auzit că spinii plâng ȋnainte de a muri

şi nu pentru că-i doare uscăciunea

nu, nu de uscăciune se tem

ci de inutilul din viaţă

dacă cineva ȋţi spune că are nevoie de linişte

ȋnseamnă că ȋi este frică

de toate tăcerile

oare noii spinii, suntem buni numai ca să rănim?

şi a fost…iarnă

de obicei sunt convins că perfecţiunea ȋmi aparţine

dar ȋn ultimul timp m-au părăsit ȋncet, una după alta, toate convingerile

şi nimic nu mai e ce pare, răstălmăcindu-mă

bătăile inimii sunt poveşti

pe care nu le auzi ȋntr-o viaţă-ntreagă

dar pe care le poţi vedea

ȋn ultima secundă

cei care ştiu, cei care pot, cei care tac

apar şi dispar,

muguri pe crengile vieţii

ȋncât iarnă de iarnă nu faci altceva decât să numeri

ochiurile din care nu vor mai izbucni bobocii

murmure...

hai la baba sa-ti ghiceasca…

tainele din asta lume,

clipa ce-o sa-ti schimbe viata

si tacerile-ti nebune

vorbeam de dragoste copila,

nimic nu e mai frumos decat nebunia de-o clipa

atunci cand nici cuvintele nu mai rasufla

iar stelele se retrag sfioase

parca rusinate

dar ce conteaza… viata

e o continua incercare de a-ti tine respiratia

si doar cei ce ce pot s-o faca

reusesc sa moara

nu-i asa ca e frumos?

dar pentru ca esti tanara, nu trebuie sa-ti tii respiratia

respira normal, bucura-te si mai ales

iesi din tine

lasa-ti temerile,

adulmeca viata, sfasie spaimele

ce te-nchid ca-ntr-un cocon

uita-te-n oglinda

si zambeste

Dileme/ nelinişte

ce te tot uiţi ȋn urmă? e vreo problemă?

eu culegând ciuperci, eu bălăcindu-mă-n pârâu, eu ciucit lângă foc, eu căutând ȋntr-o carte

mereu mă urmăreşte câte un eu, sau poate că nu-i decât spaima mea

că i-am pierdut pe toţi cei ce mă urmăreau

ȋn fiecare zi mai moare câte un eu, ȋn fiecare zi renaşte altul

şi parcă tot acest du-te vino ȋmi dă puterea de a merge mai departe

un orb conducându-i pe alţii

evitând pe cât posibil gropile imaginare ale uitării

***

ceea ce vă spun acum e din altă poveste

şi nu are nici o legătură cu ceea ce se-ntâmplă-n jur

pentru că, nu-i aşa, ne lăsăm uşor manipulaţi şi ne expunem cu nonşalanţă rănile

devenind modele, să inveţe lumea cum poţi evita situaţii diverse

dar viruşii, viruşii nu se văd

şi Doamne cât rău fac ei ȋn micimea lor

care pănă la urmă este parte din noi

fărâmă inseparabilă

şi asta pentru că noi ȋi lăsăm să ne cotropească

umilindu-ne integritatea

şi discernământul

săptămâna ȋn care ceasurile au murit

peisaj dezolant, luni dimineaţa, peste tot ceasuri cu limbile atârnând

şi dacă nu aş fi treaz aş crede că-n visele mele s-a strecurat o epidemie temporală

ce afecteaza toate limbile-n mişcare.

din păcate nu visez

iar ceasurile zac anemice, neputând să-şi manifeste poftele

nesăţioase cronofage mereu gata să-şi termine porţia

zilnică…

***

m-am săturat să mi se tot sugereze cât, cum şi de ce “m-am săturat”

e unul din puţinele lucruri pe care le ştiu că suferă de o carenţă cronică

lipsa stării de normalitate duce la ȋmbolnăviri grave ce pot merge

de la refuzul incipient până la cel total, din care nu mai are nimeni de câştigat

m-am săturat de cai verzi pe pereţi şi de toate stelele inutile

ȋn jurul cărora nu gravitează nici măcar o idee

speranţele se-ndreaptă cu viteza luminii către Paştele Cailor

şi parcă nici păpădiile nu-şi mai lasă mijitul puf

să se ia la-ntrecere cu buburuzele

câteodata mă şi mir

că semaforul mai funcţionează-n toate culorile

şi nu se aruncă-n intersecţie strigând “m-am săturat”

sau poate că suntem prea orbi

ȋn ireala noastră lume

interconectată

dar fără contacte marcante

politically correct

ziua fara parasuta

Sari! tipa toate frustrarile stranse in spatele meu

cuvintele vor intinde plasa de protectie si nu vor lasa sa ti se intample nimic

vor avea grija de fiecare oscior, de orice fir de par

hai, curaj…n-are rost sa te-ndoiesti

eu imi cunosc cuvintele si aleasa lor lucratura

dar in acelasi timp nu pot sa trec cu vederea multimea tacerilor

si golul istovit ce ramane-n urma 

pleaca-te-n fata inevitabilului si te vei scalda-n curgerea versurilor

vei fi printul cuvintelor iar seva lor te va spala de toate nelinistile redandu-te tie-ti

in toata stralucirea si slava

cuvintele nu sunt si nu vor fi doar ale mele

ele rasar din aceleasi seminte ori de cate ori lumea le seamana

fara a se supune, fara a abdica de la principii. ele sunt.

vorbe goale. litere moarte

ce-ar fi cuvintele fara seva pe care le-o dam?

ele sunt slugile noastre si noi le spunem cui sa-i lumineze trairile

si cui sa-i intunece privirile, poticnindu-i vorba

plecati va rog!

uitat vei fi de-a pururi si fara de-ndurare noi vom fi. adio

ziua in care am uitat sa ma nasc

poate parea ciudat, dar uneori simt ceea  ce inca nu pot sa va spun

acum sunt la treia incercare… primele doua dati am ratat la mustata cum se spune

si nu pentru ca as fi fost prins cu nu stiu ce treburi personale sau cu firitiseli diplomatice

Nu. pur si simplu am uitat sa pun ceasul sa sune: si pana ajung ecourile sus

cate nu-s de facut: ba un traznet rezonabil, ba o ploaie mitocaneasca

sincer nu stiu daca e corect sau nu, dar imi asum responsabilitatea

asta e, se mai intampla. si daca tot m-am vanturat de colo colo asteptandu-mi randul

nu am putut sa nu vad roiurile de cuvinte ce-si cautau locul de roire

sa-si faca o casa, un rost si-un loc pentru dulceata zicerilor

dar ca orice stup intors de la țâță, multe roiuri se agatau de cate o frunte

cautand sa-si faca loc pe dedesupt,

sau de cate un suflet in adancul caruia sa praseasca

rime si otravuri fine, trantori, musterii, regine

fara success. inutil process de aderare

dupa care plecau in cautare

…

acum ca tot sunt in lume, astept, fara sa ma cred mai bun (cu toate ca stiu ca-s destept)

mi-am lasat urdinis sub pleoapa cea stramba

sufletul atarnat, cauş şui, pe o rima-ntr-o dunga

inima cu toate patru gurile deschise

asteapta cu-nfrigurare

roirile promise

alungat...

toate-au putrezit sub tine, urla vantul suparat

si-mi fulger tacerile, revarsandu-mi ploile

spune-mi s-a intamplat sa ramana nemiscat, tintuit pe cer senin, norul?

cine oare te-a-nvatat si de ce l-ai ascultat?

nimeni nu mi-a povestit, nimeni nu a apucat sa-mi spuna ca-i un pacat

sa stai tintuit in cer…prins in ac ca un mister

ce te-a-ndemnat sa ramai, plecare sa ti-o amai? 

ce a fost in mintea ta de nu te-ai dus undeva?

n-am putere sa vaslesc, eu pot doar sa potopesc

in ploi sa ma potolesc si viata sa mi-o jelesc?

fara vant sa ma goneasca si soare sa ma slabeasca cin’sa-mi ia durerile 

sa-mi aline dorurile...

asa plangea un nor pe cer, uitat in lumea lui, stingher

ploaia-l spala de-ndoiala

ia cu sine bolile si toate durerile, apa vietii i-o aduna

si o cerne pe-nserat pe pamantul insetat ce-i asteapta sangele

sa-nmoaie semintele, sa zgarie crengile, durerea sa-mboboceasca si viata sa infloreasca

de-ar sti cata suparare strans-am cat am stat in lume

n-ar mai spune cate spune…

ca o boare

undeva departe de mine

asteptarea

ratacind printre cutele sufletului

teama

intre cele doua carari

prapastia adanca si nelegiuita

a viselor

dincolo de mine se-asterne taramul intrebarilor

si daca ai viata inainte te poti astepta se-l strabati in totalitate

cu toate ca pana si-n ultima clipa

piciorul ti se va afunda in carnea unei intrebari

de ce tocmai mie?

se cununa robul Sufletul Mortii cu roaba Moartea Sufletului

si impreuna vor dainui pana cand pribegia ratiunii

prin tinutul intrebarilor se va sfarsi

istovitorul chin

punand capat ultimei rasuflari

necontrolat

Salbaticia unui suflet meloman

Bunul simt spune ca nu e bine sa-ncepi cu daca

Dar in acelasi timp bunul simt omoara bucuria navalnicei salbaticii

Intre o sonata de Chopin si muzica lunii interpretata la valuri

Distanta se pierde printre voaluri si dantele

Niciodata Wagner nu va putea concura

Cu muzicalitatea tunetelor unei furtuni dezlantuite

Tonurile fiind asemeni

Doar vibratoul facand diferenta

ȋn cerc

dacă viaţa nu este un cerc, atunci drumul către casă trebuie să fie lung

mai lung decât ultima zi a unui condamnat

ce-şi pune toate spaimele pe scaunul de domnie al morţii

creşterea şi descreşterea unui drum nu depind de maree sau de forţe telurice

care nici nu au timp şi nici nu vor să bage de seamă temerile drumului

ele ȋşi văd de luna lor iar restul, ducă-se

dacă toate drumurile sunt marcate de vorbe azvârlite, ȋnfipte ȋn carnea unei zile

poate că nu-ţi va fi prea greu să mă găseşti şi să mă aduni dintre amintiri

spărturi şlefuite pe o plajă pustie

eu ştiu că noaptea toate pisicile sunt negre

dar dacă asculţi liniştea nu se poate să nu desluşeşti

furişarea fantomatică a spaimelor printre mormintele uitatelor cuvinte…

doar timpul

eram la mii de ani lumină

compunând puzzle-ul ultimei frontiere

fără nici cea mai mică tresărire

privirile trasează linii de forţă

mâinile ȋntârzie a mângâiere pe marginea secolelor

şi lasă arhitectura viitorului să mă cuprindă

arheologia cuvintelor ȋşi extinde perimetrul

şi scoate la iveală noi şi noi urme monosilabice

erodate de curgerea tăcerilor

fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt!

am pătruns ordinea şi-am devenit parte ȋn ȋntregul ei

răsar din trupul ordinii,

cu toate cuvintele mele

intr-o dulce sagetare

daca fruntea mi se-nclina sub a somnului povara

pacea, tihna si lumina ma imbraca-n giulgiu scump

cine ar fi crezut in maretia creatiei

in bucuria ei de a se darui ochiului

si-n tainica ei asteptare…

drumul izvorand din adancul ochilor

curge suvoi purtandu-ma pe-ntinsul miriadelor

departe de fiintarea trecutului omenesc

marea de lumina palpita

tresarindu-si sanul feciorelnic

infiorat de asteptare

poate ca au mai fost si alti ochi

poate ca si alte maini au descantat lumina

dar cui I s-a mai oferit cu atata placere?

dragostea depaseste limitele infinitului

lumina mi se cuibareste la san ostenita

abandonare plina de farmec si candoare

si mi s-au dat trei...

diferenta dintre o viata reala si cea imaginara este de circa doua ore

un interval in care sunt adunate evenimente de-a valma

nerespectand aliniamentul careurilor de fuga

in adancul vietii mele magii-mi inchinara daruri,

fiecare cate unul, fiecare din ce are:

cupa plina cu durere, picatura de placere si o grea eternitate

acuzat de lacomie

luat-am darurile toate, ferind lumea de alegeri

de caderi si de pacate

cu durere bea-voi cupa zilelor ce ma urmeaza

bucuria o las lumii roua inpodobind lumina

presarand eternitate peste viata ce-nceteaza

deci alunga-voi frica ce-si face loc in mine

ghetar ce lasa-n urma carcase de minciuna

si-oi rasari in urma-i purtandu-ma in brate