si te voi numi

iubire

ca sa-mi amintesc ritualul de a ma pleca tie fara teama

stiind ca la sanul tau nu-i zbucium

sau zbatere desarta

si pentru ca lumea sa nu banuie puterea ce ti-e data

te voi numi uitare

caci numai in uitare poate fi unire deplina

inimi batand la unison ca doi carcei inlantuiti

si pentru ca toate astea sa nu piara

te voi numi renastere

pentru ca iubirea nu dispare

ea strapunge uitarea si inmugureste-n boboci

multumind gerului si cerului

pentru izbanda viului

si pentru ca cineva

trebuie sa duca mai departe povestea

ma voi numi glas ce deapana

puterea numelor

asupra celor numite

banuite

sau povestite

si de viata-acoperite

la vreme de seara

inainte s-apara

uitarea

un om şi-o umbră

buze ce-aţi simţit sărutul şi suava lui arsură

împietrite ca de ceară purtaţi bobul de otravă

ochi ce-aţi descântat iubirea şi-n lumini o înveleaţi

cu sticliri de piatră seacă astăzi o întâmpinaţi

neagră fâlfâie tăcerea rotocoale pe cer dând

vorbelor secat izvorul pe vecie-i amuţind

omul cade în ţărână umbra-i în văzduh se-nalţă

iar uitarea-I ţese voaluri şi-n mătăsuri o îmbracă

calea de dincolo de cale

cine a asemuit viata omului cu un punct pe calea timpului

nu a gresit prea mult numai ca punctul acela

inchide-n el suma tuturor cailor

posibile si imposibile

ce-au fost

sau ce ar fi putut sa fie

rasuceste-ma si lipește-ma parte peste parte

sa-ti umbresc cararea sa-ti potolesc jalea

dinspre nefiinta catre nestiinta

calea timpului ma-mbraca

eu luntraș

ea stransa-n barca

zidim maluri fara valuri

albe hauri negre gauri

punct ce deapana cararea

cale ce umbreste zarea

drum de apa drum de piatra

drum de foc si drum de aer

drum ce bantuie uitarea

dor ce împletește calea

punct și drum

transfer

opacitatea zilelor ce se scurg printre blocuri de gheaţă

mi-a afectat vederea, dizolvând contururi şi culori

într-un continuu inestetic

cu ochii în mână am coborât în stradă

să-i dau la schimb

din palmă lumea se vede altfel

grăbită se ştie,

ignorantă se vede

şi mai ales surdă la ofertele vieţii

dar poate că ochii mei nu sunt bolnavi

sunt doar obosiţi

şi inutil de goi

fără puncte de sprijin

fără amintiri

fără viitor

un trecut estompat

un prezent inexistent

şi un viitor care încă nu ştie ce vrea

dezolant tablou pentru ochii în cădere ce mimează zborul

cel care nu ştie

în fiecare oglindă se ascunde chipul celui care nu ştie
şi îl zăresc cu coada ochiului când trec
mă urmăreşte, eu mă fac că nu ştiu nimic
de fiecare dată acelaşi chip crispat
puţin mirat şi mai ales pierdut
el e cel care nu ştie
el nu ştie să răspundă la întrebări simple
sau la efuziuni de simpatie
nu a învăţat încă să mulţumească
şi se pierde în explicatii inutil de lungi şi plictisitoare
şi m-aş opri să-l întreb ce se întâmplă
dar mă tem că dacă vom aştepta
ţeserea pânzelor
nu va mai rămane cine să afle răspunsul
în numele lui
vă mulţumesc pentru tot

chinuitor

bariere peste bariere

sociale, mintale, sexuale, dogmatice

ridicate pe temelia spaimelor noastre

și înălțate cu toate neputințele

găsite la îndemână

între mine și tine

este o distanță

atât de mare

încât

pasul

se întreabă

ce rost mai are

ne aruncam cuvintele

punți sonore peste tăceri adânci

pline de ochi voraci

uite drumul Raiului netezit și far’de spini

o dulce făgăduință sufletul să ți-l alini

drumul vieții-i plin de cioburi

de la vise năruite

și dorințele născânde

cad dorindu-se-împlinite

bariere

din strafundul memoriei s-a ridicat spaima noptilor fara luna

fara caldura, fara cuvinte si fara curajul de a cere

focul nascut si pastrat a adus lumina

sfaramand o prima bariera

si omul a putut vedea umbrele trasand conturul lor

cuvintele au venit sa umple contururile aparute

si lumea s-a umplut de cuvinte ce intrupau idei si concepte

din care nasteau alte cuvinte

si astfel omul se inconjura de noi arme

care ucideau fara a lasa urme

pentru a se elibera de spaime cuvintele s-au sfatuit

si s-au strans in legi pentru a stavili sangele ce se strangea in jurul lor

si alte bariere s-au ridicat, si altele au cazut

tacerile pluteau stinghere

ridicandu-se ca fumul altarelor

pana cand din taina lor s-a nascut ritualul

si bariere noi s-au ridicat

spulberand indoieli

si ridicand ruguri in noapte

si a fost lunga noapte fierbinte si a venit iar dimineata

plina de culoare, plina de seva, plina de nou

ridicand barierele bunului simt

si al bigotismului

deşertificare

încălzirea globală a căzut ca o ghilotină

despărţind posibilul de probabil
într-o continuă mirare reală

atunci când esti centrul lumii şi zidurile ridicate

te împiedică să zăreşti orizontul
ori dărâmi zidurile din temelie
ori dacă nu singurul lucru pe care îl mai poţi face
e să te retragi către interior
abandonând tot ceea ce ţi-ar putea îngreuna mersul
numai că smogul exterior te urmareşte
estompând contururi
şi diluând până la limita suportabilităţii
legăturile cu viul
fericit ce-l ce străbate pustiurile
însoţindu-se pe sine
întru regăsire
căci spectrul inutilităţii
va abandona urmărirea sinelui
prin pustiul de cenuşă

dar vine o vreme, ostenită de atâta amar de umblet
când te aşezi la umbra zidurilor, le tragi peste tine ca o pătură
lăsând pustiurile să răsufle

ziua in care

cerul satul de atata asteptare

a-nceput sa-si franga mainile

cum numai batranii in spatele usilor

departe de curiozitatea celorlalti mai fac

caci asteptarea atarna greu si doare

 

cerul, dupa cum spuneam

a-nceput sa planga

incet, mai intai o bura

apoi suvoi de cuvinte

in alte limbi rostite

si lumea ridica iar ochii

intrebandu-se mirata

oare ce sa-ntampla ?

 

toamna cerul plange mai tot timpul

degeaba se sterge cu frunze la ochi

pana nu se termina si ultimul suspin

nu se opreste din plans poezii

 

 

de unde vin ploile?

Dumnezeu știa că vor fi oameni care nu vor avea prea multe

și atunci a plămădit cuvintele și le-a oferit primei perechi

mai aproape de buzele femeii și de urechea bărbatului

stabilind prima punte de legătură dintre cele două creații

viața a demonstrat că atunci când tăcerea se întinde acoperind lumea

aburul cuvintelor se ridică la ceruri condensând lacrimi 

dulci ca iubirea, fericirea și bunătatea

dar pentru că cerurile sunt pline de răni 

lacrimile strânse mănunchiuri de nori

se preling spălând aerul pană la fibră

și toată mizeria curge la pământ

formând cuvinte, fraze și chiar blesteme fără descântec

ce se lipesc de haine, intră-n căptușeală și inundă porii deschiși

ajungând la sufletului omului, la mintea piezișă ce tresare speriată

șoptind… parcă am simțit amintirile zbătându-se printre lacune

sau poate doar mi s-a părut…

cuvintele în fluiditatea lor, trec de la stadiul de punte la cel de armă

săgeți împrăștiate în lume ce rănesc fără să urmărească o țintă precisă

pietre ce vor lapida imaginea Ziditorului turnată în carne

noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde

eu, gheață făcându-mi loc prin viață

și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină

spaima de înec, zilele ce trec

marea agitată și uitarea toată

și-apoi îți mai cer să mă sui la cer

să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea

numai că nimicul acesta se ridică hulpav

trăgându-te în adâncurile uitării

zăpăcind cerurile cu tuș vâscos

târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit

se numește noapte, sau moarte

sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii

când punctele de reper îmi intră-n carne

dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările

gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată

iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină 

indiferența cea perfidă și posacă

dacă n-ar fi lumina cu decalogul ei

curcubeiele ar fi gri

și viața s-ar freca de noi

lustruindu-ne cu încăpățânare

adusă de spate, strivită de propria-i greutate

indiferența se strecoară printre noi

lovindu-ne cu bagajele-i voluminoase

cutii goale, rame vechi, pungi inutile

și resturi putrezite de ură

nu știu dacă e mirosul ei sau al sarsanalelor

dar aerul se trage lăsând un gol în jur

și ea își vede de drum

cărându-și inocența ca pe-o copilă

adunată de pe străzi

căzut în viață ca-într-o-încăpere circulară

aștepți să vezi care ușă ți se deschide

apoi le încerci pe rând nerăbdător

și descumpănit te rezemi de zid

moartea are întotdeauna buzele dulci

noaptea

când întunericul se întinde lângă tine-n pat

semilună caldă atingându-ți coapsa

te foiești puțin cautându-ți locul

lași pleoapele să alunece

și urmărești

dâra de lumină ce se topește

abia atunci

răsuflarea ta ostenită

se sprijină de umărul unei clipe

și se prelinge ușor în fotoliul rece

în timp ce amintirile

se strâng cuminți jur împrejur

…

sărută-mi fruntea

sărută-mi buzele

sărută-mi pieptul

sărută-mi restul

miruiește-mă te rog

cu umbra buzelor tale

…

uitarea

sunt centrul acestei lumi, sunt gălbenușul lumii mele

și cresc hrănindu-mă din visele ce mă-înconjoară

ochii nu văd clar și nici măcar nu bănui ce ar putea fi dincolo

urechile captează totul prin filtru recluziunii

gura sărută zidul ce-mi răspunde cu buze umede

visele par a se termina

căci din străfunduri se ridică-încet amenințarea

mi-e foame și o lume-întreagă-aș devora

cuvintele nu țin de foame

și nici de sete

bat cu furie și tot mai amețit

urăsc această coajă, perete ce nu se desface

vreau aer și lumină

vreau viață, sunet vreau

și-n sfera de tăcere putere nu mai am

cine nu-și sparge găoacea nu contează la numărătoare

viața nu-și verifică niciodată rateurile

ea știe rostul pietrelor, a firelor de iarba și a cojilor

aplauzele s-au născut din dorința de a celebra

viața și pe câștigători

who cares

take a pencil and draw a line, this is your life
a simple line, without many intersection point, without curves
without infinite ends
or, if you want
you are a segment, between birth and death

the warm place where we rarely change messages
is not the friendship, it holds the daily life
with ours convenience and cowardice
shut up and swallow
stay in line and follow the one in front of you

on the conveyor called life
each segment has its own way
without intersections or friendship
condemned to solitude
without cross

mica publicitate - anunț

în ultima viață am pierdut foarte mulți prieteni

sau poate că m-au pierdut ei pe mine

din fundal de aude Kate Bush cu Sail away

eram tânăr, credeam în frumos, în prietenie

dar viața e cel mai dur profesor

care nu te trece fără să repeți lecțiile

în gând, în suflet, la tabla în fața lumii

și cuvintele se reped ca nebunele

sfărâmând porți de cetate, ziduri, prietenii

crenelurile își pictează urmele pe cer

iar negrul are nuanțe mai tăioase, mai clare

după cum cade vopseaua la capăt de rând

și urma la penel la rădăcina cuvântului

adio a murit și a fost scos din dicționar

pentru că tăcerea a plătit să se uite evenimentul

din fundal se aude Kate Bush cu Sensual world

probabil că nici cuvintele nu mai cred în prietenie

din moment ce tot mai multe caută singurătatea

când pleacă sufletul fără a spune unde

cu degetele răschirate

stârnește-n mine ultima suflare

voia să îmi privească moartea-n ochi

și i-am dat toată moartea mea s-o vadă

și-ar fi dorit o zbatere, un zbucium

să îi confirme zvâcnetul  din mușchi

i-am dat un leș pe care să-l atârne

în cuiul zilei care a trecut

departe, zarea unei alte lumi

m-așteaptă să-i trec pragul

înfipt în ochii lui albiți

îl las cu totul spaimei

vene înfundate

pădurea mea cu pleoapele căzute

își plânge dispărutele licoarne

sângele gonește-n cale purtând vise la grămadă

malurile răvășite nu mai pot s-arunce nadă

albe cozi lucind sporadic printre stropii de culoare

locurile greu accesibile sunt pline de leucocite înțepenite

viața se oprește-n loc, vasele cedează la rupere,

când culoarea semaforului se schimba

intrarea în tunel marchează moartea luminii

undeva, întunericul învâscoșat strivește

și nu se mai aud decât bătăi surde

sfărâmați blocada, deschideți porțile

visele se vor scurge drenând tot întunericul

călcat în picioare de herghelii de inorogi

curcubeul se încheagă lent pe marginea patului

pătând albul ostenit

actual Brancusi

e-atata ura si atata dezbinare

ca iar ajungem sa ne batem intre noi

adu-ne Doamne la Masa Tacerii

sa ne cercam, sa vedem de ni-s ochii goi

frate cu frate luam arma in mana

si incordati pandim taceri si somn

Poarta Sarutului ne-o dezveleste Doamne

si pacea sa domneasca intre noi

adanc sapate-n inimi priviri incrancenate

ce ura o revarsa, otrava in cuvant

 ajuta-ne sa o zidim ca treapta in Coloana

sa-aducem infinitul pe pamant

în labirint

blestemul cărților sunt eu, căci jertfa lor o cer mereu

cuvintele se-aduna-n pagini albe

și-aduc pe lume alte cărți

și cărțile dispar mereu

ducându-și doar uitarea-n spate

ritual cerut de jertfa pentru a-mi potoli nesațul

cărțile, june fecioare, mai citite, chiar uzate

din dorința de-împăcare mie îmi sunt aruncate

dar în van a lor speranță

ca vor potoli pârjolul

în taina labirintului cuvintele aleargă despletite

scăpare căutând și îmbunare

dar nu se poate.

fericite cuvintele libere

căci a lor fi-va plângerea și surparea

blestemele mi-au ferecat porțile sufletului

iar cuvintele care îmi scapă

schiloade sunt și greu de a le recunoaște

sunt goale, sunt  uscate, cochilii aruncate în desert

departe de orice cale umblata

neputința roade-n carne și-n ai mei pereții de piatra

viermuiala-i înzecită, aluat apocaliptic

și presimt ca nu-i departe

ziua când voi fi uitat

de cuvinte-intemnițate fi-voi eu eliberat

și-n a lor devălmășie pârjoli-vor totu-n jur

primenind anchilozarea punând nou în locul vechi

la-început a fost cuvântul ce tăria o desparte

și-aduna-vom iar cuvinte

sa tocmim prea sfânta carte

locul in care voi spune ca n-am fost

                                                                          

noaptea e facuta ca sa dormi, sa visezi,

sa te rostogolesti imbratisand si lasandu-te imbratisat

sau chiar sa scancesti cand ceva rau te apasa in somn

numai cel ce stie taina travesarii

nu poate sa doarma

curiozitatea nu-l lasa

il mana de la spate, calator in calea lupilor

departe de mine ispitirea           

si plangerea

dar poate ca ar fi bine sa nu intrebi

pe unde hoinaresc noapte de noapte

pentru sufletul tau

nu-i pregatit  sa-nfrunte

necunoscutul

si poate ca nici ea nu-i bine sa afle

ca i-am fost oaspete nechemat

rasfoindu-i hrisoavele, secretele

si toata nebunia

toate numele erau scrise

fiecare cu alta culoare

cu timpul sau

cu spaimele sale

timpii nostri

separati pe paleta

isi poarta cernelurile

cu mandrie justificata

asa cum cavalerii

prindeau la panas

culorile domnitelor

trebuie sa uit

trebuie sa ma prefac

si mai ales nu trebuie sa afle

ca i-am fost oaspete

neinvitat

asa ca imi imbrac timpul

si tac