noaptea la poli

tu, lumină venită de neunde

eu, gheață făcându-mi loc prin viață

și între noi doar marea răvășită

tu lumină lină, vino de-mi alină

spaima de înec, zilele ce trec

marea agitată și uitarea toată

și-apoi îți mai cer să mă sui la cer

să mă întregesc să mă regăsesc

nimic nu pare a prevesti schimbarea

numai că nimicul acesta se ridică hulpav

trăgându-te în adâncurile uitării

zăpăcind cerurile cu tuș vâscos

târând lumea într-un a fost

clipa în care te-ai topit

se numește noapte, sau moarte

sau cum vrei să-i spui plutirii, uitării, căderii

când punctele de reper îmi intră-n carne

dăltuind altă formă, stârnind a mea foame

marea îmi răvășește cărările

gheața spintecă aerul cerându-și dreptul la viată

iar neundele pleznește într-o revărsare de lumină lină