ca o şoaptă

linişte

cât de dulce şi ameţitoare eşti

aş vrea să intru-în tine ca într-o noapte

grea de atâta ninsoare

şi urmele să mi le acoperi

cu sărutul tău înfiorat

de cele mai multe ori

îmi era frică să dau ochii cu tine

să-mi privesc mâinile inepte

şi palmele transpirate

dar acum am înţeles

şi am ănvăţat să te gust

să te sorb cu patimă gingaşă

de fluture ameţit de lumină

Potopul s-a sfârşit

când a reuşit să te cureţe de toată cacofonia

apele s-au despărţit ca să te primească ca pe-o regină

şi deşertul s-a aruncat la picioarele tale

sărutund umbra spicelor de rouă

numai Luna mai are curaj să te-nsoţească

atunci când mă cauţi

ca să mă strângi la piept

dinspre

cu cât mai multă lume-n jur avem

cu-atât mai singuri şi mai neajutoraţi

departe de tot ceea ce-ar fi trebuit

să-nfăptuim

m-am întâlnit şi mi-a fost milă

şi-un sfat mi-am dat: ia-te de mână

şi poartăţi paşi prin deşertul de lumină

şi-arsura singurătăţii va curăţa orbirea ta

să mori răstignit între doi tâlhari

e chiar dovada ultimei singurătăţi

şi realizezi că pentru a te regăsi

tu trebuie ca să te pierzi

 "Eli, Eli, lama sabachthani?

nu este nici întrebare şi nici constatare

e doar justificarea

sfârşitului singurătăţii

mi-e dor de mine, de linişte şi-înţelepciune

aş vrea să mă strecor la sânul celui ce am fost

să pot să-l înţeleg pe cel care voi fi

şi-astfel prezentului să-i dau un rost

să nu vorbim de iarnă

mai bine lasă-mi sufletul să dogorească

să pârjolească câteva cuvinte-n jur

decât să piară-n plasa neputinţei

sub apăsarea altei glaciaţiuni

mă învelesc în frigul orelor târzii

şi luna-mi este martor în tăcere

cuvintele plecate-n pribegie

au rătăcit şi au căzut pe lungul drum

din ceaţa putredă ce mă-nconjoară

se-aude-n şoaptă, o poveste

căci am avut şi totul am pierdut

nimic din ce s-a rupt nu se înnoadă

de ce nu am mai votat

de ce nu am mai votat

sunt ani buni de când frica urcă prin toate capilarele

obturându-mi puțina lumină ce mai pâlpâie sub streașina zilei

oare ce se alege de această ultimă votare

ce va decide vocația juraților?

eu nu știu să aleg cu capul

alegerile mele sunt făcute cu inima

și cu cele șase simțuri din dotare

politic am dat-o în bară

și am fost contra curentului de foarte multe ori

dar mirosul și gustul nu mă înşeală

la fel cum pipăitul și auzul

îmi dau de veste

când trebuie să mă bucur

sau doar să rezist

văzul e cel care le dă cu tifla celorlalte

dar nici el nu se ridică la puterea celui de-al șaselea simț

şi simțul umorului e copil pe lângă flerul ce-mi bântuie nopțile de nesomn

atunci când sunt preaplin de cuvânt şi încep să dau pe afară

eu nu pot să mă votez: pe mine, mă,

din două motive

țin prea mult la mine 

țin prea mult la ceilalți 

dar poate că acest text nu va fi înscris în concurs

pentru că mă prezintă așa cum sunt

gol și indecent de sărac

fără de cuvinte

poate la următorul concurs...

poate că lumea e prea mică pentru mine

încerc să uit şi să mă fac uitat căci multul a ajuns puţin şi inutil

alungă Doamne toată nerăbdarea şi toarnă-mi liniştea în sân ca să mă-adun

să strâng în pumn tăcerea o pânză de păianjen

şi neştiut în lume să mă pierd

cuvintele-mi dispar în moara morţii

şi pulberea o-împrăştii peste cel ce-am fost

pierdute-s urmele ce le-am lăsat prin lume

iar numele se sparge în cioburi fără rost

departe sunt de tot ce-am fost până mai ieri

şi viitorul l-am împrăştiat cu tot cu vise

trăiesc un azi cât o eternitate

şi locul meu e-o umbră pe pervaz...

iarna soarele cu dinţi

lină e câmpia deşertului sub suflul dimineţii

noaptea se cerne sub rafalele vântului turbat de furie

şi dimineaţa răsare dintre genele zorilor osteniţi

dacă tu eşti ziua plină de aşteptări fierbinţi

mie nu-mi rămâne să fiu decât noaptea fremătătoare

 şi între noi se aşterne frigul îmbobocirii

ce frăgezeşte petalele aşteptării

noaptea lasă urme de rouă pe întinsul câmpiei

dimineaţa îşi oglindeşte neliniştea în căuşul opalescent

iar ziua îmbujorată deapănă fuioare scânteietoare

ce se strecoară alene printre amintiri

adună-mă în frigul dimineţii tale

şi iartă-mi spaima de-a dispare-n zori

căci soarele de iarnă mă îmbată

cu dulci uitări din zori de zi

console dezactivate

strada se întreabă cât o să mai suporte singurătatea paşilor furişaţi

şi teama lăptoasă care se strânge ca o sudoare pe fruntea ei

aerul primelor dimineţi se pierde cumva în adâncul amintirilor

trăite la alte standarde legiferate de tăceri

frică, teamă, spaimă totul amestecat într-un amorf hipnotic

cuvinte furişate, priviri agăţate, sunete captate

totul arătând spaima cultivată cu grijă

astfel încât sămânţa laşităţii să dea roadă bogată

lumea a uitat cum să comunice fără intermediari

şi omul este mai gol decât o conservă ruginită

în momentul în care l-ai deposedat de tabletă şi telefon

şi l-ai alungat din faţa ultimului calculator

iarna soarele cu dinţi

lină e câmpia deşertului sub suflul dimineţii

noaptea se cerne sub rafalele vântului turbat de furie

şi dimineaţa răsare dintre genele zorilor osteniţi

dacă tu eşti ziua plină de aşteptări fierbinţi

mie nu-mi rămâne să fiu decât noaptea fremătătoare

 şi între noi se aşterne frigul îmbobocirii

ce frăgezeşte petalele aşteptării

noaptea lasă urme de rouă pe întinsul câmpiei

dimineaţa îşi oglindeşte neliniştea în căuşul opalescent

iar ziua îmbujorată deapănă fuioare scânteietoare

ce se strecoară alene printre amintiri

adună-mă în frigul dimineţii tale

şi iartă-mi spaima de-a dispare-n zori

căci soarele de iarnă mă îmbată

cu dulci uitări din zori de zi

săgeata

maturitatea îmi deschide cartea vieții

ca să citesc aceleași lucruri ca oricare om

caci trupul se deschide a visare

și neputințele cu taine îl îmbie

lăsate-s ale tinereții mari avânturi

cuprind cu ochiul minţii alte căi

sub pielea ce nu freamătă ca-n alte dăţi

se-ntinde marea calmă a uitării

unde-înainte nu vedeam decât sălbăticie

acum peisajul este domolit în pante dulci

o forma îşi arată culmea erodată

agale rătăcind printre năluci

ţine-mă, strânge-mă în braţe

şi lasă-mă să cred că-s iar copil

de ce te pregăteşti să mă alungi

şi braţele ţi-s crengi uscate in pădure

morţii mă dai ca pe un blid ciobit

fără să mă preţăluieşti mai bine

cu moartea m-am jucat de multe ori

pe preş în curte sau pe bănci prin parc

dar n-am intrat cu ea în discotecă

şi vieţii eu i-am fost părtaş

joc, joacă, jucării

când am ajuns în faţa porţii mi s-au dat să înghit pastila uitării şi siropul regretului

şi-abia apoi am fost dat afară în frigul vieţii să-mi caut echipa

din păcate, sau poate că aşa se obişnuieşte pe aici

regulile jocului trebuie să le descoperi singur

cel mai uşor am învăţat plânsul

şi rezultatele erau pe măsura efortului

apoi am învăţat târâişul

şi abia apoi silabele

cu tot spectrul cuvântului atârnând deasupra capului

dar din ceaţa primelor amintiri

deduc că orice noutate învăţată însemna uitare

şi o doză de regrete nostalgice

jocul de-a viața este inedit

în care plânsul alternează cu hohotul de râs

indiferent ce partener de joacă

şi din jucător ajungi jucărie

lăsându-ţi visele să îmbrace pielea moartă a bătrâneţii...

decrepitudinea te eliberează de orice efort

şi îţi dă posibilitate să cântăreşti

să determini momentul

când sclavul devine stăpân şi stăpânul animal

şi numai unul ţine cont de regulile jocului

ce e România?

un spațiu? un timp ? o idee ? o poveste ?

poate că nimic din toate acestea sau poate că toate luate la un loc

România este amintirea unei zăpezi curate…

este amintirea unei copilării

este un șir de scrisori

şi mai ales

este o doină mută

ea este jelania ce se împotrivește neantului

şi nu pentru că îi este frică de moarte

ci pentru că nu suportă uitarea

din cauza asta România este o crestătură

în stâlpul porții şi în stâlpul cerdacului

un semn în ciobul de lut

şi-n urzeala vremurilor ce se tot ţes

desfăcându-se pe la margini

România este noblețea simplificată până la linie

este buza care șoptește luceferilor

şi călăuza nopților adânci

România,

indiferent de vremelnicia omenescului

este o stare…

umbră pe un perete

atunci cand vei reusi sa vezi umbra cuvintelor

vei deslusi si drumul catre mine...

nu plânge,

lacrima nu spală negrul de fum depus

şi ochiul care cade pradă urâtului

îşi pierde limpezimea

şi agerimea

suflete nu mai căra viaţa care-ţi e prea grea

lasă-te uşor pe vânt cu aripa de pământ

şi te du tot mai departe

de cuvântul ce desparte

sunaţi trompeţi i c-o ultimă suflare

căci timp e pentru aducere aminte

destul ne-or cerne irosirea şi uitarea

trecându-ne spre lumea de apoi

să nu mă cauţi şi să nu te cauţi

ce am luat e bun luat

şi ce-ţi rămâne

îţi e dat să porţi prin lume

Romania. Închis pentru reamenajare.

gropile ar vrea să plângă dar nu le e îndestul plinătatea

cerurile ar vrea să se lepede dar nu ştiu ce-i abandonul

timpul însuşi ar vrea să se cureţe de fărădelege

dar minutele-i curg întruna

vitrinele trebuiesc golite

şi manechinele aşteaptă la rând

haine pentru noul sezon

măştile nu pot ascunde privirea tâmpă şi goală

iar pălăriile ca şi băştile trebuiesc prinse-n cuie

designerii se grăbesc să nu-i prindă iarna cu vitrinele goale

să sufere lumea de nereprezentare

dar pentru orice eventualitate

produsele sunt verificate:

ţara de provenientă

materialele folosite

modelul

şi ce este mai important

un curriculum fără cusur şi o demisie în alb

ca garanţie a expirării

moartea ca soluţie finală

se strecoară printre noi cu paşi vătuiţi şi ochi jucăuşi

căutându-şi următorul partener de joacă

dar sunt momente când nesătula îşi adună harem la picioare

o sarabandă este jocul ei

iar spaima pune ritmuri în picior

iar carnea grea urmează sufletul în zbor

suntem atât de încordaţi să facem faţă zilei

încât uităm să respirăm în voie

lăsarea de sânge

să nu râzi maică, dar nepăsarea ucide ca şi tumultul

că la viaţa mea am văzut mulţi doborâţi de lingoare

şi dacă nu-i tăiam sub limbă

li se-ncurcau vorbele cu răsuflările şi-ntindeau copita

ori mă chemau de printre nopţi

să-i trag de aplecate

că se lăcomeau la viaţă bată-o-ar să o bată năcazul

şi li se-ncurcau temerile printre vene

sau mă chemau la câte unul ce părea apucat, muşcat de ţeţe

şi până nu-l crestam pe spate

nu i se-nmuiau mădularele lăsându-l limpede şi liniştit

între fustele muierii sau în braţele mă-sii

da cel mai greu era cu lepădaţii

că ăştia cădeau laţi pe unde apucau

şi degeaba îi mângâiau cu oţet pe la tâmple

până nu-i băgam brişca-n venă şi-l mulgeam ca pă păcătos

să fac loc sângelui să se primenească nu să scula dintre duşi

aşa că atâta sfat îţi dau: cată la faţa omului

şi te sfii să bagi cuţâtu

reprimarea ca mod abuziv coercitiv si isteria ca raspuns aluziv demonstrativ

România lui „merge şi aşa” este o Românie tristă, cenuşie, ruptă-n coate, prăfuită, plină de pungi de plastic purtate de ici-colo şi de hârtii aruncate oriunde. Oraşele strâng din dinţi şi aleargă disperate după o toaletă publică care dacă există ori e plină de indiferenţă ori e inchisă ca un club de noapte la ora prânzului. Dar nici să te grăbeşti prea tare nu poţi pentru că rişti să-ţi scrânteşti picioarele printre dărâmături, gropi sau coaste rupte din asfalt. Tot ele se uită mirate la toate câte se întâmplă jur împrejur fără să-şi dea seama că răul lucrează. Aceste oraşe cu ochii scoşi, cu jaluzelele lăsate (să nu se vadă sărăcia şi umilinţa) cu faţadele căzute, înnegrite de plictis sau disperare îşi caută parcurile şi spaţiile verzi pe sub mormane de betoane. Aceste oraşe sunt aplaudate la scenă deschisă pentru cutezanţa de a rezista asaltului consumerism. Această Românie este mereu în căutare de lideri care trebuie să-i spună cum să voteze, cum şi unde să vomeze, când poate să iasă-n stradă şi ce anume trebuie să ceară, e dispusă să linşeze grupe, categorii sau individualităţi pentru că taiatul sub limbă şi lăsarea de sânge se spune că face bine mai ales dacă se face organizat şi îndrumat. Lideri! Un plural minune care acoperă ca o generalizare găunoasă malignul şi benignul sub aceaşi coajă. Ce dacă nu avem lideri, îi fabricăm, pentru că în ţara asta există fabrică pentru orice: de la cuţite, pahare şi farfurii de unică folosinţă până la silicoabe şi botoxuri personalizate. Avem fabrică de căţeluşi şi pisicuţe orfane dar avem şi fabrici de cerşetori care nu reuşesc nici să moară dar nici să trăiască din pomana statului. Avem fabrici de mătuşi bogate şi de păduri tăiate, avem fabrici de şpăgi recurente care sar direct în buzunare nevinate, avem fabrici de otrăvuri, fabrici de intoleranţă şi când se abate câte o năpastă avem fabrici de jelitori oficiali sau de ocazie... fabrici şi uzine... mai nou, adică de vreo douăzecişicinci de ani reciclăm (conform legii conservării energiei) totul... oameni, destine, funcţii, canale de comunicare... la caractere nu se poate realiza incă transferul dar se lucrează intens... dar cel mai bine lucrează fabricile de Doreli, de Gică-contra şi de Mitici ca să păstrăm nealterat spiritul locului stropit amar de vreme cu sudoare comunistă căci lideri au pus şi umăr şi faptă la zidirea şi propăşirea... neamurilor. Aceasta este numai o mică parte din marea poveste care este intr-o continuă derulare.