despre iubire la superlativ

fasii de cer strident se-agata-n gene si somnul cerne, cerne

ne imbracam in cuvinte frumoase si decente fara a friza nonconformismul rapace

ce ne rapeste in duh si ne despoaie cand ne trece pragul

lasandu-ne asemeni lui Adam mirat de goliciunea

ce-i izvoraste dintre pleoape ostenite

cuvintele ne despart ca liniile intr-un nod de cale ferata

lasandu-ne vagoane sparte, ostenite, prafuite

din care lacrimi se preling si uneori ranite sentimente

dar totul se caseaza si uitarea cerne

nevoi primare, ganduri schiopatande

alai de suferinte si bandajate rani

suntem invinsii din razboiul crud al vietii

tarandu-ne intre un front si o uitare

iubesc dar in acelasi timp ma tem, de ranile ce stau in umbra si asteapta