stare de fapt

singur, atât de singur, că până şi respiraţia e o furtună dezlănţuită

mugind peste întinsul amintirilor nesăbuite ce nu au aşteptat

căderea serii,

ştiind că perioadele de acalmie dor mai puţin

departele de-aproape doare la fel

şi numai prăpastia ştie dar nu poate spune

câte durere a strâns în adâncuri

şi cu toate că cele două maluri se surpă încontinuu

tot nu reuşesc să se strângă în braţe

dincolo de mine e doar tăcere

în faţa mea e o mare de cuvinte

numai eu, biată limbă de nisip mă strădui

să le despart apropiindu-le

grădinile raiului – azi alungarea

nu. nu a venit nimeni cu citaţie de la cremenal

a fost suficientă o piatră în sanda

şi s-a umplut grădina de sânge,

iar cuvintele ţâşneau, trecând pe sub garoul bunului simţ

copacul care face ciori şi-a lepădat sămânţa în grădinile fericite

şi această a prins, întinzându-se ca după un somn lung

a lăstărit, a-îmbobocit şi a rodit sămânţă otrăvită

care s-a lipit de suflete, înstrăinându-le

lipindu-le  plasturii tăcerilor peste rana buzelor

şi atât a fost.

locul s-a pustiit, sufletele pribegesc

limpezindu-şi cerurile cu amintiri

şi un surâs stingher anină în colţul buzelor

am fost frumoşi, nebuni şi inocenţi

noi sclavii cuvântului

rostit fără false pudori

iertată fie-ne inconştienţă

când trenul se întreabă

pornise demult şi fiecare zi părea tot mai lungă şi mai anevoioasă

încât se întreba de unde o să aibă atâta putere ca să ajungă

dar mai înainte de toate trebuia să ştie unde

căci de când lumea, nimeni nu a plecat la drum în cunoştinţă de cauză

şi mai ales, nimeni nu s-a întors ca să povestească

să ne spună cum arată depoul

locul unde ne retragem pentru curăţenie şi reparaţie

zvonuri există, dar cine mai crede în ele?

obosise ca să spun aşa,

sufletul nu mai privea cu nesaţ pe fereastră

şi nefolosite, ferestrele s-au întunecat

filtrând idei, simţăminte, emoţii

mergea în virtutea inerţiei

solitar printre alte linii

pe care trenuri treceau în viteză

arătând lumii gâfâitul şuierat şi cumva forţat

ca şi când ar vrea să sublinieze faptul că se mişcau cu un scop

către o destinaţie bine determinată

din loc în loc, garnituri stând la o şuetă în plin câmp

sau pur şi simplu ruginind într-un abandon total

eu, în ce staţie trebuie să opresc?

şi după ce orar?

dar oare unde-i gara?

mi-e dor de mine însumi

check-in, gate number twenty five, running like crazy, enjoy

passport, money to buy a visa stamp, work paper filled, and waiting rows

yes sir, no men, of course, for sure, I am your brother

mă uit în jur şi nu dau de mine, cred că m-am rătăcit în viaţa asta

iphon-ul nu-i un gadget, e însuşi viaţa ta, conexiunea la realitate, la spaţiu şi timp

şi atâta timp cât îl foloseşti înseamnă că trăieşti

dar pentru foarte mulţi dintre voi eu nu mai sunt în viaţă

cuvintele mi s-au uscat pe buze

gândurile mele duse de vânt nimeresc tot în deşerturi

şi nici sărutul nu mai are parcă acelaşi gust

când eram mic mă îmbrăţişăm singur, sau măcar genunchii aduşi la gură

apoi am început să uit de mine deoarece altele erau priorităţile

iar acum stau şi mă întreb de când ? până când?

înainte vreme, iarna însemna ore şi ore de bulgăreală şi sanie

pe când acum se rezumă numai la mocirlă, troiene neridicate şi frig,

singurătate şi priviri deznădăjduite prin fereastra oarbă

primăvara se destrămau gerurile şi se arătau ghioceii

dar eu nu băgam de seamă pentru că rătăceam printre cuvinte

legănându-mă de un şnuruleţ împletit cu alb şi cu mult roşu

astăzi cumpărăm sentimente şi simboluri 

ca să vorbească ele în locul nostru, doborâţi fiind de stresul inutil

al unui mâine ce şi-a pierdut parfumul primelor narcise

niciodată vara nu era îndeajuns

şi multe băi rămâneau nefăcute din cauza unui gaj sau a unui joc de cărţi

răsfirat pe o plajă tot mai pustie la ceas de seară când buzele aveau gust de arsură şi de mai încă

poate că toamna, poate că mâine

sau poate că nu

etalon sau standard?

sa nu-mi spui dimensiunile patului lui Procust

lasa-ma sa-mi tihneasca somnul

indiferent care sint limitele acceptate

sau impuse

dintr-un trecut oarecare plin de masti pagane

imi zambeste o viata simpla, era frumoasa

si viata chiar era viata

dar cate amintiri mai sunt intelese si acceptate

visele nu au ceas desteptator si nici program

ele vin cand vor, unde vor si cate vor

visele nu au oprelisti

dar nici darnice din cale afara nu sunt

sunt oameni, care lupta pentru o farama de libertate

care isi ascund independenta in spatele unor pagini

si se bucura cand norul saruta firul de iarba

lasandu-si ofranda zorilor senine

incompatibilitate

dincolo de tacere este o intindere vasta, stearpa dupa cum arata

in care fiecare isi cauta erorile si neimplinirile

si mana mea cu amprente indescifrabile

spala o alta tacere si impreuna spala culorile zilei

despartiti artificial de o limba ca un limb de pamant virgin

cautam porumbei voiajori care sa converteasca lumina

in mesaje scrise intr-o limba universal

in care galbenul de sanziene descrie nerostirea verii

vorbim linii paralele, inimile noastre sunt doua supernove

atat de indepartate incat luminile lor nu se regasesc

si asteptam cu infrigurare big-bangul

ce ne va aduna in matricea unei singure iubiri

important is what you can do, not what you expect

să nu priveşti peste umăr

şi am fost plângere şi-am fost iertare

şi tot trecutul mi l-am scufundat să nu am cale de întors

în mine ar trebui să crească-altă sămânţă

de n-aş fi sterp, lipsit de apărare

adapă-te cu roua lacrimilor ce au fost

că altele nu sunt ca să mai curgă

secat izvorul, pustiită viaţă

şi sufletul în tot mi s-a supus

încet pornim către o altă zare

eu Don Quijote, sufletul o Rosinantă

aş vrea să-mi sprijin temerile toate

dar Sancho Panza a scăpat în moarte

departe, mă alung cât mai departe,

de viaţă râul ăsta mă desparte

poveste scurta (1)

în adâncul sufletului ştia că nu va putea strânge banii destul de repede, dar cum să-i spui inimii să-şi vadă de treaba ei? De câte ori avea timp intra în magazinul de candelabre şi se uita în colţul unde aştepta cuminte candelabrul lui. Nu era un candelabru, era un pui de candelabru, dar cu puţin noroc ar fi încăput în cămăruţa pe care o împărţeau el cu soţia şi cei cinci copii. Ştia că nu avea curent tras la casă dar ce mai conta, cu câteva lumânărele bijuteriile de cristal aveau să scânteie în mii şi mii de culori ca şi când ar fi avut becuri. Simţea că îl lasă curajul aşa că deschise uşa magazinului. Stăpânul şedea tolănit într-un fotoliu lăbărţat iar băieţii din magazin ştergeau ţurţurii de praf. Totul scânteia în mii de culori. Înaintă cu grijă până în colţul unde obişnuia să vadă bucuria sufletului său. Cele trei becuri aruncau în jur miriade de steluţe în mii şi mii de culori. Era un vis pe care nu şi-l putea permite. Abia dacă strânsese rupându- şi de la gură a zecea parte din preţul ucigător de mare. Se întoarse uşor şi păşi dincolo de uşa de sticlă. Mai întoarse odată capul după care se afundă în hărmălaia obişnuită a străzii, fără să mai bage de seamă zoaiele şi mizeria de pe jos. Acum în faţa ochilor nu mai avea decât candelabrul său de poveste. Ajunse acasă rupt de foame şi de spate. Puse pe masă cele patru bancnote motolite şi ieşi în curte să se spele. Una din fete se strecură pe lângă uşa şi se aplecă să ridice cana cu apă. Îl ajută să se spele pe faţă şi pe gât apoi se aplecă şi îi turna apă ajutându-l să se cureţe pe picioare. Când termină cu ablutiunile îşi ridică ochii mulţumind fetei. Aceasta îi zări strălucirea din colţul ochilor şi îl întreba tăcut dacă fusese să-l vadă. La fel de tăcut el dădu din cap lăsând să izvorască miriada de lumini multicolore. Apoi noapte îi învălui inghiontindu-i să între în casă. Strânşi în jurul mesei joase toţi aşteptau. Tablaua cu orez şi legume fierte se goli cu mult înainte că foamea celor mulţi să se potolească. Câteva căni cu apă vor umple repede locul pustiu şi neîndestulat. Cu toate că nimeni nu întreba, toţi ştiau cu precizie zilele când el trecea pe la magazin. Devenise o obişnuinţă să-i vadă ochii luminaţi de un foc lăuntric şi să ştie. Iată însă că zicala veche e tot vie atunci când spune că nu aduce ziua ce aduce ceasul. Şi da, pentru că în acea zi cerul parcă îşi trăsese voal de plumb să nu lase să scape nici o rază senină. Omul nostru ajunse în faţa magazinului. Îşi şterse pantofii scorojiţi şi peticiţi după care intră. Mergea ca prin vis fără să se uite în jur. Ajunse la colţul lui fără să bage de seamă cioburile pe care călca. Ajunse sub candelabru şi îşi ridică sfios ochii. Noaptea pustiirii dacă ar fi căzut peste el şi nu s-ar fi umplut atât de repede de negreala morţii. Privea şi nu-i venea să creadă. Candelabrul lui nu mai era acolo. Un altul îi luase locul. Simţi că i se înmoaie picioarele. Se lasă pe vine ca şi când s-ar fi legat la şireturi şi ochii i se umplură de lacrimi. Dar chiar lângă piciorul stâng se găsea un ciucurel de cristal mai subţire ca un deget de copil. Îl luă privindu-l prin ceaţa lacrimilor. Apoi îşi făcu curaj şi se ridică. Se întoarse şi plecă spre uşă. În calea lui un băietan de magazin lustruia tija unui lampadar.

-              Ce s-a întâmplat cu micul candelabru din colţul camerei? Cine l-a luat?

-              Nu l-a luat nimeni. S-a rupt inelul de agăţat şi a căzut făcându-se praf. Nici măcar corpul de metal nu a scăpat întreg. S-a turtit şi nu a mai putut fi recuperat sau folosit.

-              Şi? L-aţi aruncat?

-              Cred că da. Patronul l-a luat şi l-a dus în spate.

-              Crezi că…

-              Poţi să te duci să-l iei din spate de la lada de gunoi. Asta dacă patronal nu e pe acolo cumva.

Omul nostru îşi lua inima în dinţi şi dădu ocol celor câteva case până ajunse pe străduţa lăturalnică din spatele magazinului. Chiar la uşa din spate lângă coşul de gumoi stătea patronal scuturandu-şi mâinile şi pantalonii ca şi când ar fi cărat ceva. Se apropie de coşul de gunoi încercând să caute cu coadă ochiului.

-              Ce cauţi pe aici? Ori vrei să iei ceva?

-              Am aflat că aţi aruncat candelabrul acela mic la gunoi după ce s-a rupt inelul de prindere.

-              Da şi?

-              Păi voiam să văd dacă e adevărat.

Patronul se apleca şi lua corpul turtit din coşul de gunoi.

-              Despre ăsta e vorba?

-              Da. Oare e de aruncat sau…

-              Păi, acum dacă întrebi de el, cred că e de vânzare.

-              Şi cât costă?

-              Mult. N-ai tu bani nici pentru ăsta…

-              Aşa turtit şi fără cristale?

-              Da. Nu-i  de pomană. Costă.

Omul nostru se îndepărta strângând în mâna bucăţica de crista ca un degeţel de copil. Poate că nu v-a avea bani să cumpere un candelabru niciodată dar micul soare scânteietor din mâna lui îi aducea atâta căldură în suflet…

thank you for everything

iti multumesc pentru ca sunt in viata si pot sa ma rog Tie

si mai ales iti multumesc in numele celor doua maini si doua picioare care inca pot sa se miste

ajutandu-ma sa fac si bune dar si rele dupa cum ma duce capul si ma lasa sufletul

chiar si numele capului ar trebui sa-ti multumesc pentru ca-I intreg si nu se zvarle-n gard

si chiar daca ma misc mai greu din cauza indoielilor si a temerilor

inca mi-e bine.

timpul. alung din minte faptul ca sunt trecator

si las timpul sa curga prin mine, torent care spala fiecare celula

ducandu-ma tot mai aproape de mementul zero

cand eu tot voi fi ramas doar timp trecut

scris pe coltul unor amintiri

ce se destrama

spatiul. cu un ultim efort delimitez trecerea dintre o lume si alta

pasul este unitatea de masura a sufletului care cauta

locul in care sa se aseze. numai ca

paradisul odata pierdut nu mai poate fi gasit

oricat de mult am inconjura locul in speranta ca-l vom regasi

asa ca spatiul nu este altceva decat o delimitare, o sala a pasilor pierduti

viata. o vitrina plina cu aur adastand langa o gramada de gunoi

un puf de papadie ce sparge asfaltul neantului

facandu-si loc printre rasuflari imobile si cerneri de uitare

viata. o furnica strivita de un pas prea grabit ca sa mai observe ce e in jur

si pasul acela esti tu care te framanti si incerci sa intelegi

de ce viata nu-I decat un interludiu menit sa  estompeze culorile ultime

iti multumesc pentru tot viata, chiar daca esti prea departe ca sa mai auzi

viata ca o fata morgana

timpul nu mai are rabdare cu noi, avalansa starnita si de neoprit

dar cu toate acestea tin sa-ti spun un lucru banal

de cate ori vei dori sa-mi spui ceva, eu voi fi pregatit sa te ascult

asa ca nu trebuie sa te pierzi in introduceri pompoase

pentru ca eu atat stiu sa fac

viata se pierde in amintiri inutile

descoperindu-ti pete intunecate pe cerul nostalgiilor

si dupa cum spunea un intelept: singura certitudine este moartea

chiar daca nu stim (sau poate ca-I mai bine) cand si cum

restul e doar vanare de vant in pustiul de cenusa

calauzele si camilele adulmeca urmele acoperite de vanturi intreaga lor viata

numai ca vine un moment cand fiecare depune armele si cedeaza

constient ca vantul ii va spulbera urmele si numele

ceea ce alearga sprintena in fata ta e umbra mortii

in timp ce tu crezi ca urmaresti acea zana numita viata

gânduri de dimineaţă

imaginează-ţi un oraş al anului trei mii şi dacă poţi face un astfel de execiţiu

pentru că de obicei gândirea merge numai pe limite extreme

suprapune forfota şi /sau liniştea existente

peste agitaţia ce există într-un creier oarecare

multiplică rezultatul de o sută de ori şi vei obţine o imagine

a ceea ce înseamnă viaţa mea într-o clipită

sute de cuvinte se bat pentru întâietate

mii de frânturi de gânduri se agaţă de marginile realităţii

şi totul pentru a se pierde asemeni apei în deşert

la primul clipit involuntar.

înşiruirea asta de cuvinte nu reuşeşte să acopere

tot traficul existent sub mantia necuvintelor

cuvintele mele, gândurile mele

nu pot trăi rătăcind în căutarea unui om dispus să le pronunţe

şi asta înseamnă că sunt condamnate

la moarte odată cu mine

sau poate că…

reuşesc să evadeze?