ajută-mă să înţeleg

Dumnezeu nu are veşminte

aerul îl îmbracă şi-l dezbracă de toate îndoielile, de toate temerile noastre

arătându-ni-l aşa cum El însuşi se ştie, plin de măreţie şi de necuprins

ne place să credem că îmbrăcând pe cineva îi putem ascunde

defectele sau măreţia

aşa cum facem cu trupurile noastre schiloade

şi pentru că omul nu poate cuprinde necuprinsul

am inventat numerele, simbolurile şi limitele

nu ştiu ce e în sufletul unei albine

dar ştiu că ele duc toată umanitatea în spate

fără să crâcnească

cine înţelege graiul animalelor

ne poate spune ceea ce nu vrem să aflăm:

ne acoperim goliciunea trupului că am uitat cum să umplem

golul ce ne macină la interior

celui ce duminica

tu vei fi poetul a spus sfânta Duminică legându-şi basmaua strâns

să nu cumva să-i joace vântul prin păr a primăvară

şi de fiecare dată aşteptam cu nerăbdare să vină duminica

să mă apuc şi eu de treabă

dar, ca un făcut, ziua mea zăcea,

bolind fără tragere de inimă

luni mă înghionteau tot felul de gânduri, dar nu cedam

marţi simţeam sărutul ca o apăsare dar mă abţineam

miercuri, cerul îmi făcea cu ochiul, şi florile se uitau galeş

si se făcea joi dăscălindu-mă cu ipocrizie despre cel de lângă mine

vinerea îşi pleca ochii smerită şi nu cerea mai nimic

iar sambăta alungam din suflet toată aşteptarea ca să fiu curat

şi iar venea duminica pustie şi aşteptam cu sufletul la gură

dar minunea, ca orice minune, întârzia să apară

am scris toate acestea în cunoştinţă de cauză

am aruncat mesajul într-un titul

şi l-am infundat cu un dop

ca măcar povestea mea să rămână

după ce eu nu voi fi scris nici o poemă duminicală

urletul

undeva departe de mine, Spartacus, Adagio

lângă mine o mare de linişte

şi la padoc o eclipsă totală de viaţă

freamătă şi bate din picior

cerul sfâşiat urlă de durere

pietre de foc îi ard măruntaiele norilor

lac rimile se ard la mâini incercând să oprească

prăpădul iscat de frumoasele stele căzătoare

dacă aş fi zburat aş fi căzut ca Icar

sfărâmându-mă cu toate visele alături

dar stele cad, piatră în mijlocul drumului

obligând la ocol şi adăstare

ciudat, cum s-au scurs atâţia ani

fără să-mi insemne prezentul trecut

cu evenimente şi amintiri

lăsându-mă curat ca în momentul arderii de tot

undeva în adânc clocotesc

toate neliniştile şi spaimele şi durerea nemişcării

şi când vântul va roade coaja ce mă apără

urletul copt va revărsa, pârjolind tăcerea

fereastra de la stradă

templele nu au ferestre şi cerul se retrage dintre  coloanele

lăsând celulei tot întunericul şi toată spaima torţelor

dar casele, da, ele au nevoie ca să despartă

 un afară incert de un înăuntru calm

şi viaţa, când m-a zidit a spus: tu vei fi fereastră

şi am rămas fereastră indiferent de anotimp

de stare şi de vremuri

oemenii treceau pe stradă şi priveau prin mine

oamenii din casă priveau afară

dar din păcate

nici unii nici alţii nu vedeau dincolo

m-am deschis cu efort şi cu rezultat nul

m-am luminat înfrângându-mi întunecimile

am ridicat transparenţa la nivel de politică de stat

şi dacă am realizat totalitatea eşecului

m-am întunecat la faţă

alungând răsăritul şi asfinţitul din viaţă

dar lumea trecea în continuare grăbită fără să vadă

şi atunci m-am zidit în uitare

învăţând tăcerea pe litere

să nu mă cauţi

aici nu mai locuieşte nimeni

priviţi templul acesta, acum e gol,

şi până şi umbrele mă ocolesc

cândva eram plin de viaţă, soarele mi se scurgea printre degete

creionându-mi ochii, buzele, neliniştile şi întrebările

dar zilele zburau rupând aşchii de suflet

împutinându-mă până la dispariţie

o pădure de portocali

sufletul meu tânjea după primenire

aşa că am aruncat toate seminţele îndoielii

şi din toată sărăcia şi uscăciunea

a înflorit o pădure de portocali

cine tânjeşte după curăţenie şi puritate

să caute sprijin chiar şi într-un pumn de îndoieli

selfie

sunt în viaţă. aşa sună o minciună inocentă

sau o mare scuză pentru cel ce e stăpân doar pe nişte procese fizico-chimice

cum poţi să fii în viaţă doar pentru că respiri, înghiţi şi elimini?

o plantă se chinuie, îşi azvârle rădăcinile cât mai departe

îşi întinde mlădiţele şi frunzele

ea trăieşte cu adevărat

şi produce ceva: oxigen

o pasăre încearcă aerul cu aripa

zboară de colo colo căutând hrană şi adăpost

se agită, dar mai ales cântă, căci asta ştie ea să facă cel mai bine

aducând slavă luminii şi bucurând sufletelor celor ce ascultă

ea nu produce, ea aduce bucurie

o hienă curăţă savana de cadavre păstrând locul curat

şi meritul ei e recunoscut chiar dacă nu şi apreciat

dar o hienă trăieşte, este vie

şi lasă ceva în urmă ei

curăţenia

eu mănânc ce mi se dă

ascult ce mi se spune

cred toate minciunile lor

respir aerul care îmi revine,

privesc detaşat toate gunoaiele din jur

aşteptând cu seninătate eutanasia

şi cu toate acestea

spun nonşalant şi cu zâmbetul pe buze

eu sunt în viaţă

şi mă priveai cu căldură

alarma pusă la o uitare şi un sfert conţinuă să tacă

nu era încă timpul ei, mai avea de aşteptat

până când putea scoate un sunet

dacă te uiţi la mine poţi vedea un om adâncit în visare

un suflet pe care privirea ta îl leagănă şi-l creşte

trecându-l nevătămat prin cercurile nopţii

de fiecare dată când mă trezesc, mă lovesc de privirea ta

ce mă aşteaptă cuminte în colţul ochilor

ca un surâs abia schiţat

numai că, asemeni prinţului din poveste

mie mi-e dat să dorm mai toate surâsurile tale sincere

şi fără să ştiu de ce, căldură îmi face bine, şi mai trăiesc  o zi

în aşteptarea unei nopţi înfrigurate

şi totuşi…

toate cuvintele s-au strâns la poartă sufletului şi aşteaptă

nici unul nu ştie ce, dar aşteptarea electrizează

le simţi fremătând şi… aştepţi şi tu

ceva trebuie să se întâmple

e scris în stele

numai că… stele au plecat de mult

ceea ce vedem nu e decât lumina palidă a ceea ce a fost

şi dacă nu mă credeţi puteţi verifică şi veţi vedea că cerul este gol

nu. cerul nu este gol

poate că nu mai sunt stelele pe care le vedem

dar altele nevăzute le-au luat locul

şi vor lumina peste mii de ani

dar despre ce vorbeam?

despre cuvinte şi despre soarta lor

despre aşteptarea care macină

şi durerea nemişcării

e pur şi muove!

mă rog Dumnezeului din mine

şi asta nu pentru că nu vreau să-L împart pe Dumnezeu cu toată lumea

ci pentru că sunt unii care se cred mai prieteni cu Dumnezeu, mai aproape de El, mai plini de cuvântul Lui

aşa că-mi împart singurătatea şi tăcerea cu Dumnezeul din mine pe care îl ştiu de mic

El mă cunoaşte, mă ascultă şi mă ia în braţe ori de câte ori îmi este greu

Dumnezeul tuturor este o vorba în vânt

Dumnezeul din mine este viu

Dumnezeul tuturor este călcat în picioare de hoarde de fanatici

Dumnezeul din mine îşi lasă capul pe umăr fără teamă şi adoarme ca un prunc legănat

Dumnezeul tuturor este scos din viaţa lor şi alungat în piaţa publică

Dumnezeul din mine priveşte şi nu-I vine să creadă

până unde s-a ajuns

cineva spunea că mai rău de atât nu se poate

dar eu ştiu că răul nu are margini

şi nici sus sau jos

în rău te afunzi o eternitate

şi tot mai rămân locuri prin care nu ai trecut

de aceea mă rog Dumnezeului din mine să-mi netezească  toate spaimele

şi să astupe toate golurile

prin care aş putea cădea în hăul fără de margini al răului

zile în alb şi negru

zilele foarte fierbinţi şi-au pierdut culoarea din obraji

soarele arde retina, lăsând un gol imens în suflet

prin care până şi ecoul se pierde

pârjolit de sete

amintirile palmelor prefiră nisip pe mormântul clipelor

erau vremuri când dorul se oprea la umbra lor

împletind nopţile în funii groase

buzele sărută umbra unui gând abandonat

distanţa se aruncă-n hăul dezordinii

adâncind turbioanele sângelui

carnea se scrumeste scriindu-şi paşii în cenuşă

templul suspină amintindu-şi de reconstrucţia promisă

ofrandă uitată pe tâmpla rugurilor

nopţi sufocante dezvelesc sufletul de firesc

dorul se ridică din căţui certând tăria cerurilor

vise lopeţi bat ritmic valurile vieţii

împingând trupul bolnav către o nouă zi