întâlnirea

poate ca niciodată uniunea nu a fost mai desăvârşită

ca atunci când ne-am întâlnit: marea şi fluviul 

stăpână şi sclav, dominat şi dominantă

totul îndulcit cu puterea acceptării

poate că povestea trebuie doar trăită

pătrunderea şi întrepătrunderea

cedarea unui eu către un altul

până la dispersie

împletirea fluidelor

într-o moarte şi-o-nviere

continuum supus eternului carpe diem

maree

ea nu se grăbeşte, ea ştie să aştepte

petrecându-se sub răsuflarea lunii ostenite

şoptind ademenitoare: sunt aici

moartea ca un pescăruş rănit

cu ochi sticlos cu galben cioc şi tainică durere

se strânge-n aripi suspinând şi-n somnul ei mă cere

mă liniştesc val după val cu răsuflări molcome

în somnu-i multimilenar scânceşte-ncet şi geme

singurătatea este grea când cerul n-o cuprinde

eu îmi trec secolele prin ea când valul mă desprinde

la pieptul meu multe poveşti s-au strâns plângând de milă

am adunat corăbii, drepţi, cărări acum pierdute

atingeri, moarte, visuri, vieţi,

furtuni ce-au spart trecutul

nisipul vieţii sparge-n dinţi

şi-a a scrâşnet sună timpul

ambivalenta marilor

plaja e locul unde ma intalnesc cu himerele mele,

le stapanesc fara patima,

ma las lor cu ochi senini si luminosi

val dupa val, noapte de noapte

zilele infloresc ca un zambet agatat in coltul cerului

noptile cern melancolice ploi de stele

ploi usoare, stropi de roua

viata despicata-n doua

jumatate rug de sare

si jumatate uitare

lacrima cernuta

durere ceruta

intalnirea dintre mari

poate ca nimic nu e atat de greu

ca asteptarea, ca speranta intalnirii

pentru ca, o mare nu poate intalni alta mare

decat in doua conditii

prin moarte

sau prin accidentul cotropirii

cand toate barierele cad potopite

si una dintre ele

renunta la identitate…

aruncarea in prezent

mi-ai murit cuvintele

napadite de blesteme

tot pustiul n-ar ajunge

golul sa-l acopere

penele cu care-am scris

incropit-au aripi grele

ridicatu-m-au la soare

ori moartea cata a jale

numai dincolo de mine

linistea mai toarce-a moarte

stelele-au plecat de-acasa

torcand caier de uitare

eliberare…

noaptea

muzica se strecoară-n pântece pregătind culcuş

viselor ce vor deveni realitatea

unde curbele se topesc ȋn lacrimi răvăşite

şi gâfâie sacadat, cadenţat, pe măsură

viaţa-şi caută cărarea

jerbă de lumini şi tumult

moartea-n gânduri bate ritmul

adevărul lasciv toarce

visele cu-a lor minciună

prin genuni ne poartă-n lesă şi ne tace

toţi copii Domnului dansează

noaptea, când pisicile sunt negre

poezia are formă liberă,

fluidă aş putea spune

se naşte, trăieşte, dispare, revine

departe de constrângeri

de noi, de nefasta putere,

de seducţia şi influenţa celor care

oricine vrea să pună stăpânire pe ea

să nu uite că poezia caută calea minimei rezistenţe

lăsând vremelnice urme,

secată albie

a nestăpânitelor  temeri

penitenţa ca opţiune, liber aleasă

în timp ce a impune înseamnă tortură

mi-am ales singur închisoarea

zidindu-mă între cuvinte

realitatea, uşă falsă fără chei

dincolo de care lumea,

zbucium inutil

voi respira liniştea cuvintelor

voi sorbi din urma fiecărei zile

şi-mi voi reaminti mereu

că sunt prizonierul unei închisori de lux

doar eu, o tăcere

coliziune

până cînd va mai răbda Luna să ne privească

alungând nebunia ce-ar face-o să se prăvălească

meteoritul îşi vede de drumul său

fără să se abată la stânga sau la dreapta

dar sunt momente

când ceva

acolo

în adânc

prinde să vibreze

freamăt care-i scurtcircuitează

logica şi raţiunea orbitei

aruncându-l în braţele primei planete

aceasta-i dragostea?

arderea de tot?

şi atunci, eu,

eu când o să te strâng în braţe?

nimic pe dinăuntru nimic pe dinafară

scufundă-mă-n tăcere şi toate cuvintele se vor scrie pe buzele mele

umple-mi neprihănirea ascultării şi vei vedea răsărind toate tăcerile

sparge-mă şi cioburile mele vor răni ziua furându-i culoarea ochilor

ce mai contează o cupă plină de uitare...

de dimineaţă

soarele mi s-a adresat cu dumneavoastră

s-a oprit puţin, mă privea din fereastră

a plecat grăbit trăgând văl des de ceaţă

m-aş întoarce în pat dar deja-i dimineaţă

poate ca verdele nu-i verde-ntr-ajuns

să-l tragi fir subţire să faci fus după fus

să ţeşi o grădină cu verdele-n sus

e iarnă şi-acest anotimp încă nu se dă dus

ce a mai fost?

vă spun că nu are rost...

uşa cine mi-o deschide?

în colţul camerei o uşă-nchisă

şi camera se-ascunde-n colţ de casă

la colţ de stradă-i casa ce se întreabă

dacă mai e de stat sau dacă pleacă

la colţul străzii care dă pe-afară

e un copac scheletic  plin de ciori

indiferent de timp ele-s pe sfadă

că însăşi iarna pare scoasă din răbdări

luna s-a-năţat la ceruri

îmbrăcată-n clar de stele

lângă ea pitică, albă

rătăcită, parcă-i ruptă,

din şiragul de mărgele

numără să-şi treacă timpul

câte-n stele căzătoare

cine oare-o să mai moară?

se întreabă-n cercuri luna

nu ştiu îi răspunse alene

că nu-s stea, sunt o planetă

când dragostea e rug şi amăgire

cuvintele sunt vreascuri umede ce fumegă în van

despre...bucate

dacă o zi îşi dă duhul pe pragul nopţii

e semn ca prânzul a lipsit din program iar cina era prin vecini

o supă de zăpadă cu ţurţuri lungi şi beţi

acrită cu-o tăcere şi fără de pesmeţi

rasolul unei zile lipsită de cuvinte

căci e o lipsă-acută

e criză

şi-n vitrine

e-un gol care nu minte

desertul?

o dulceaţă, minciună-mbujorată

final apoteotic

şi un pahar cu apă

zidirea in tăcere

eu sunt malul drept, tu eşti malul stâng

şi între noi şuvoiul neclar ce se cheamă viaţă

partea ta e rotundă şi caldă

vatră şi inimă

partea mea se pierde

într-o ceaţă de vis şi uitare

dacă n-ar fi fost şuvoiul să ne lege

fără poduri şi alte artificii

stau şi mă întreb când şi unde ne-am fi întâlnit

pentru ca fără albia ce-l poartă

ce rost ar mai avea malurile?

sau poate că viaţa

ne-a dat posibilitatea să fim noi

despărţindu-ne

transvazare

puritatea umană stă în trup

spiritul nu e decât o simplă reţea codificată

rotirea poate fi controlată dar nu oprită

zborul poate fi imaginat

dar nu e trăit decât prin mişcare

lasă-mă să-mi dansez viaţa

şi promit că voi permite

scurgerea trupului

într-o formă gândită

voi arunca în aer toate barierele

lăsând libere

vasele comunicante

de ce eu?

e vorba doar de aparenţă

astăzi, mai mult ca oricând, vei mima

indiferent ce ţi se va cere: un orgasm, un dinte, un ochi

eşti datori să oferi la schimb

dinte pentru dinte

ochi pentru ochi

şi un orgasm garnisit cu tot ce trebuie

tragi pe nas

numeri până la trei

şi porneşti către ceea ce ai plătit

nu uita ca trebuie să mimezi

perfecţiunea

oraş respingător

te-au năclăit cu bale şi scursuri

zidindu-te în plombe şi în gropi mizere

zăpezile cu cenuşiul lor murdar

îţi ară riduri în tăceri şi în uitare

nimicul lor ţi-e pecete în carne

şi soarele-şi fereşte razele de-a ta cangrenă

pereţii tăi se macină în purulentă iarnă

şi-n vară lepra şi-o ascund

oraş frumos cu răsuflarea-n valuri

şi vise strânse pe-un catarg uscat

trecutul se chirceşte printre pietre

iar viitorul e o agonie de abandonat

tot mai lipsiţi de simţ elementar

iarna asta suferă de degenerescenţă

zăpezile ei şi-au pierdut culoarea din obraji

şi nici ţurţurii nu se simt prea bine

uitaţi printre grade şi galoane

dacă nopţile ar geme

la minus câteva grade de libertate

poate că viaţa mea ar fi o grindă încastrată

dar nici zilele nu pot face un şpagat clar

între ceaţă şi o zonă mocirloasă

où sont les neiges d'antan?

ar urma firul logic al nedumeririlor seci

dar convoiul se-ncăpăţânează

şi mă conduce către o primăvară cernită

nici ele, cele patru doamne

nu mai au curajul să iasă la poarta azilului

să vadă ce mai e prin lume

that’s me

sunt santajabil

nu-mi cereţi să-mi descopăr urmele-n ţărână

doar ca să vă arăt câte tăceri am străbătut

viaţa mă lua în braţe-n zori de zi

şi moartea-n pat loc îmi făcea

amant legat prin jurământ

asemeni doctorilor fără de arginţi

locul în care

neantul şi-a ridicat pleoapa grea, a oftat

şi m-a lăsat să mă strecor în lume

gol, fără de cuvinte

şi făr’ de-nceput

fiecare îşi duce crucea

căutând locul

din care a fost smulsă cândva

rădăcina

eu am văzut şi ştiu

eu am trăit locul în care

 visul germinează

eu pot să vă îndrum

dar ce folos

mâna se întoarce-n sine

cuvintele îşi mestecă tăcerile

şi văd durerea

care creşte

limpezind cerul

a primăvară

visele îşi iau zborul