dialog inexistent

ce mai citeşti?
nu ştiu încă, doar ce-am terminat...
ce anume?
bătrânul care citea romane de dragoste
tu îţi baţi joc de mine?
nu, de ce?
păi cine mai citeşte azi romane de dragoste?
habar nu am, dar cu siguranţă că lumea încă mai suspină
lăcrimând la o dragoste frumos ticluită
da, bine spus ticluită
dragostea nu e ca vitrina colorată de Paşte sau de Crăciun
dragostea e locul în care fugi de lume
trânteşti uşa, tragi draperiile
şi-acolo, în întunericul acela cald şi ud
te laşi doborât, în genunchi, şi fără să vrei
aranjezi ciucurii spaimelor
şi nodurile vieţii
şi asta ai scos-o acum pe loc, sau e...
nu, nu-i clocită şi răsucită
e ca ultimul abur
mai mult dedus sub puţinele lui grame
necântărite şi negândite
deci dragostea e...
ce mai contează: ridică-ţi pleoapa,
deschide uşa
lasă lumina să te spele
şi-aruncă-te-n suliţi
moartea nu doare
decât dacă o urăşti, şi ea ştie
te simte...

la umbra marelui Don

balada...

i se spunea scurt Don Bazil
şi era de loc din curtea garii din Mizil
toate trenurile treceau printre picioarele lui
pentru că se căţăra pe podul de lemn
şi toată ziua stătea şi se uita
mirat nevoie mare
şi poate puţin şui

fluiera după locomotive
excitant de negre şi de fierbinţi
într-un du-te vino de bielă-manivelă
pline de aerele ce le şuierau printre dinţi
dar lui îi plăceau mai ales osiile
date cu roşu strălucitor
şi tampoanele
ce clănţăneau uşor

chiar şi când a crescut binişor
se urca tot pe podul de lemn cariat
şi urmărea vagoanele ce-aşteptau cuminţi rândul la triat
şi pentru că era din fire curios
se lăsa pe marginea podului
urmărind câte ceva
atârnat cu capul în jos
de n-ar fi fost atât de curajos

picior drept, pod, alunecat
aerul bătut fără folos,
şi de picat a picat gravitaţional în cap
lumea s-a sfârşit cu un bang-bing fioros
şi repede s-a-ntors cu pielea pe dos
dac-ar fi vrut putea să moară
dar n-a vrut, ce folos
şi s-a tras către o comă la loc umbros

când s-a trezit, a numărat anii morţi lângă pat
a închis ochii, s-a liniştit şi-a oftat
şi a dormit dus încă trei zile şi două nopţi
cu miros de pansamente şi de ardei copţi
infirmiera făcea şi-aducea la pat o salată
era o nebunie, dulce, sprinţara şi ochioasă fată
păcat că până s-a deşteptat pe deplin
fata a fost mutată, aşa că dragostea o s-o lăsăm baltă

a ieşit din spital cu castron de metal lipit sub piele
când ploua auzea plâns de streşini grele
darabană trasă pe un portativ
când mai iute-derviş, când mai lent şi lasciv
şi nu că ar fi scornit ceva inedit
dar parcă bunătatea ideilor
condensa aşa ca aburul ţuicii
strâns pe răcitor

la fiece lucru găsea gânditor un răspuns
străpuns, pătruns, demn, drept ce mergea ca uns
se scobea în urechi, scuipa printre dinţi
şi cuvintele ieşeau, fraza după frază, aliniate cuminţi
lumea se minuna, asculta şi tăcea
repetând în surdină, cuvântele ce cădeau ghilotină
despicând tăceri umbrite şi şoapte amăgite
toate purtând marca „Don Bazil”
omul fără de minte încă de când era copil

îi plăcea să i se spună că e sfătos
şi chiar de nu făcea umbră
se-apleca bătut de soartă ca un copac pe locu-i umbros
Don Bazil, Don Bazil strigau copii închişi la azil
astăzi pe unde-o să umbli cu mintea pierdută
pe cine-o să aperi rebelă redută?
voi lua lumea asta rătăcit ou de cuc
şi oi vedea către ce cuib apuc...

şi a fost...

roşie se lasă pleoapa peste albul ce-nspăimântă
moartea-şi suflecă sutana îndeamnând viaţa la trântă

într-un fel, căzusem la pat
mă dureau toate zilele ce umblau jur-înprejur
trâgând de mine şi sfădindu-mă
pentru moliciune
şi-abandon în braţele boalei
(dar ele nu ştiau că mă lăsasem la vatră)

pe ce puneam mâna se scrumea
spulberându-se fără pic de suflare
iar apa ţâşnea abur din pământ
jelindu-şi părăsirea

mă târam după câte o frază
dar cuvintele se-ntorceau şi mă scuipau
apoi se-ascundeau prin mulţimea paginilor
fără să se mai uite înapoi

ochii s-au albit
file ce n-au trăit împlinirea cernelei
şi-au plecat să mă caute
pe lumea cealaltă, pe dinăuntru

degetele mele alunecă
pe o margine, filă ce se înfioară
şi literele cutremurate
mă poartă pe scuturi

jertfa a fost primită?
cărţile mi-au dat iertarea?
nu ştiu, dar măcar nu se mai feresc din calea mea

e cooool

cool


toată lumea se-nvârte în jurul sexului
ca un prezervativ făcut poştă şi vulcanizat
reşapat până ajunge la grosimea obrazului
ori chiar mai departe

când cineva n-are ce mânca
se găsesc destui să-i umple gura, îndesat
iar dacă altcineva flutură o părere
primeşte până la loc comanda

cuvintele pula, pizdă, fut fiecare cu familia lui de artefacte
se împart la colţ de strada sau de gură, pachete date de pomană
tronează la mare cinste asemeni sfintelor moaşte
şi se iau pe nemâncate ca anafura

mondenitatea înseamnă să stai gură cască
primind totul cu bucurie
şi oferind la rândul tău, totul
fără discriminare şi fără pudoare

sfârşitul lumii trebuia să vină pe 21 mai
numai că s-a-mpiedicat de ridicol
şi cu genunchii zdreliţi
s-a târât până la camera de gardă...a bordelului

nimeni şi nimic nu mai aude altceva decât sex
vine foametea? taci şi-nghite
până la regurgitare
şi din voma plină de consoane se vor naşte alte pule, pizde şi futaiuri...

despre mecanica cerească şi chimia suferinţei

în seara asta nimic nu prevestea toate câte se vor întâmpla
şi a fost seară, apoi a venit noaptea (fără omul negru de la ora zece)
şi luna a plecat să se-ntâlnească cu unul pe centură
fără să spună; m-am trezit cu ferestrele vraişte
şi cu patul gol…

în noaptea asta totul este întors pe dos
(cu josu-n sus sau cu susu-n jos)
aşa că mi-am dezbrăcat în silă toate cele
şi m-am strecurat în aşternut gol. numai piele
sufletul rămăsese la geam să fumeze-o ţigară
iar inima rătăcea de nebună pe-afară

pulsul alerga între două sincope
dându-mi lecţii de jogging, slabe marote
“eu mă strecor în corpi cavernoşi
ca să-mi spăl şi să-mi usc jeanşii jegoşi”
se-auzea, adiere, în trista camera mea

te-ai dezbrăcat sfioasă de toate cele
vise, cuvinte şi gesturi grele
te-ai oglindit sfioasă în luciul de sticlă
păcate uitate sprinceana-şi ridică
te-ai strecurat lângă mine în pat
tu ai oftat, eu am oftat şi totul s-a terminat

somnu-a venit cu un gust cleios
de piele crăpată la soare de sub care se ridic-o duhoare
de suflet greţos…ştiu că nu e frumos
dar decât o cană de ceai de pelin
mai bine o moarte grea, să rupă, să surpe duhoarea cea rea
şi somnul gol, fără suflet şi fără păcat să cadă-n cuvântul uitat

fără…

nu-ţi las decât două variante
să-njuri sau să plângi
cea de-a treia, creionul
o iau cu mine
departe
acolo unde drumurile
se ridică rouă
odată cu praful lunii

vizita bătrânei Doamne

bună seara!
şi camera a-nceput să miroasă a imortele şi a moarte
s-a aşezat pe marginea patului, puţin indecisă
a tuşit discret în batistă
şi-a tăcut
un timp numai
apoi am început să vorbim despre vreme
despre vremuri şi despre noi oamenii de sub ele
am trecut să te văd,
erai în drum
şi-am zis că poate ai câteva minute libere
am lăsat tastatura să răsufle
m-am întors către ea
şi ne-am tăcut, ochi în ochi
preţ de câteva morţi
trebuie să mă pregătesc?
nu fi copil
niciodată n-am intrat aşa brusc
să iau ce-mi trebuie
ţi-am spus că eram în trecere
şi şti bine că nu ocolesc pe nimeni
toţi îmi sunteţi dragi
o cafea?
mai târziu, data viitoare
atunci o să avem timp de toate
şi-o să le savurăm pe-ndelete
la o cafea

printre modele…

primul venit, primul servit…


m-am întemeiat pe-o floare de lotus
mi-am lipit zâmbetul unsuros
şi-am lăsat să mă revărs agale peste baierele fiinţei
cu toată goliciunea măririi
(de sine)

am plecat în deşert
gândint că şoaptele sacre mă vor căuta
turnându-mi în urechi nerostitul
dar toată strădania mea
s-a spulberat la prima răscolire

am căzut în patima căutării
cercetându-mă
din păcate,
niciunde n-am găsit:
smirnă, aur şi tămâie

şi-atunci
îndoiala îmi cuprinde fruntea-nfierbântată sângerându-mă cu spinii ei
iar neputinţele râd pironindu-mi palmele cu semnul inutilului
în coasta, s-a strecurat abandonul muşcându-mi inima-nfiorată
şi-acolo sus, în vârful privirii, doar eu şi vântul mai stăm

"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"

Doamne, Tu care le şti pe toate
şi desluşeşti totul prin norii neputinţei mele
întreabă-mă dacă mi-e bine
şi dacă-mi este dor

cred că timpurile mele pleacă
măcinate aripi fără stol
cerurile se desprind a ploaie
plâng minutele şi cred că nu le e uşor

mă gândesc că toată încercarea
dată mi-e s-o port aspră cunună
sufletul mă ţintuit pe-o parte
cugetul se-nfige-n altă mână

poarta-nchisă-ascunde nepromisul
şi promisu-i ţintuit în stâlpul porţii
aşchii smulge drumu-n trupul morţii
şi în colb picură şi se stinge visul

poate că îmi este dor şi doare
poate că-ntrebarea moare-n mine
cred că desluşeşti toate câte le-ascund
şi mai cred că şti şi vezi în mine

semne...

Doamne, de fiecare dată când mă gândesc la Tine
un cerc de foc îmi încinge fruntea iar palmele mă mănâncă a pagubă
suflu rar ca sub o apăsare grea
şi parcă cerul plânge odată cu mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, sub privirile mele nunta se preface-n vin
aducând desfătare şi bucurie mesenilor
iar apa se trage-n fântâni
şi nu vrea să mă mai spele
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, mâinile mele ard şi trupuri scrumite mă urmează
sufletele îşi scutură sandelele de praf
şi continua să predice în pustie
toate Fericirile ce le rostuiesc în vorbe
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, femeile se pleacă şi-mi sărută picioarele cu lacrimile lor
şi eu le-ajut să treacă hopuri
iar lacrimile bolilor se opresc în gât
scuipate cu un ignet ostenit
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne, prietenii mă cheamă la mormântul lor
şi de cele mai multe ori plecăm împreună
lumea se uită la noi, cade a metanie
şi-ncearcă să-mi tragă disperată aerul ce-l suflu
nu-Ţi bate capul copile!

Tată, capul meu e o tufă de spini
ce striveşte măreţia golaşă a Căpăţânei
din carnea palmelor mele cresc piroane şi altele din picioare
lumea se spală pe mâini şi se leapădă de mine
nu-Ţi bate capul copile!

Doamne Dumnezeul meu, cui mă părăseşti?
- unui asfinţit rătăcit printre ruine
unei nopţi cât plecarea de mare şi unui Răsărit la porţile templului
Tată, spune-Mi T rog, ce să fac dacă-mi-e frică?
nu-Ţi bate capul copile!

grădinarul

soarele şi-a deschis ochii pe el
în acea dimineaţă a fost primul care a scuturat roua de pe cuvinte
şi soarele, beat de fericire, i-a spus:
-de azi, tu eşti grădinarul meu!
tu vei scutura ţurţurii de pe pleoapa cărţilor
tu vei plivi grădina de toate târâtoarele metafore
şi vei avea grijă de rimele mele

şi grădina se lăuda cu florile sale
căci toate porneau din preacurata rădăcină
şi grădinarul smulgea toate buruienile, şi toate sălbăticiile
ce-şi voiau un loc sub soare

pământul a-nceput să crape, să se prăfuiască
şi toată lumea nu vorbea decât de tufa ce-şi purta metaforele
departe de sălbăticia limbii

grădinarul îşi vedea de treaba lui
şi pământul murea sub inutilitate, ca o pecete arsă

eu pentru cine mai apar? se întreabă într-un târziu soarele mângâind pârjolirea versului...

fantezie de mai

norul meu cu tălpi murdare
cuibăritu-s-a-n inimă
de-ar fi cătat în oglindă
mi-aduna chipul din tină

mut rămasem mai spre seară
când pe un fir de rozmarin...
liniştea cu stele-n coarne
gărgăriţă fără pete, urcă lin şi pe-ndelete

noapte bună, somn uşor
spiriduşi şi zâne dragi
să-ţi adune visele,
să-ţi ţeasă poemele

e târziu,
hai la culcare spun minutele-ostenite
şi trăgând de limba mare
huruie că-s ruginite

ochii mi se ascund sub pleoape
şi-n urechi tăcerea toarce
noaptea pentru-a mă cuprinde
pe la colţuri se desface

până-n zori voi plânge-n voie
înmuind noroi şi ură
şi cu roua dimineţii
mi-oi clăti doi ochi şi-o gură

despre...

scrisoare...

mă bucur să ştiu că-ţi e bine
pentru că oricum nu ştiu să spun ceva frumos
şi mai ales, crede-mă
am obosit să-mi ascund tăcerile
după voalul neruşinat al prostiei şi după inutilul vorbelor

voiam să-ţi spun c-am eşuat
între pagini ce se-aleargă
şi nu mă lasă să le urmăresc rândurile
iar când le ating
se albesc, tresar şi dispar între coperţi, departe

pe aici plouă cu zile
şi anii băltesc, fără litere, morţi
unii-s curaţi oglindindu-mă
şi-n alţii mă caut şi nu mă regăsesc

dacă o să iasă soarele
o să-i pun mustaţă şi buline roşii în obraji
o să-i dau trompeta mea de tablă
o să-l trec în revistă
şi onorul o să-l primesc

mă bucur că mi-ai ascultat tăcerea
şi tocul scârțâind a vârf de noapte
cenuşă plâng ca să adun surplusul
o literă mai tremură şi moare
frunză uscată măcinată-n vânt

n-am vreme...

-ţi-am spus cum a murit...
-nu
-şi nu vrei să...
-nu
-binee...
-ma bucur

eu n-o să-ţi povestesc cum a murit speranţa
nici măcar camera n-o s-o descriu
că nu te intereseaza mizeria în care s-a sfârşit
patul schilod,
salteaua ruptă din care câlţii ieşeau în fiecare seară la sfadă
şi lumânarea ce creştea lângă paharul cu fitil
şi aer trist

nici măcar n-o să amintesc mirosul dulce
leşinăcios şi putred de la escarele urâte şi de la igrasie
şi nici de coaja trecutelor tencuieli
moarte fără pic de culoare
trecutul umblă dezlegat prin tunele
aşteptând o vorbă bună

eu nu ştiu vorbe frumoase
limba mea taie ori de câte ori o trec peste buzele arse
iar degetele
lasă urme adânci, sângerânde
cum numai varanul
şi ura mai lasă

cred că e târziu
şi-n cochilia mea picură noaptea
mă duc să-i lipesc pleoapele
şi-apoi să-nchid gura
că parcă miroase a mort
şi-a teamă...

targets

ţinte de atins

să nu mai fac umbră pământului degeaba
pentru că distrug trecerea norilor
printre pleoapele lăsate

să nu mai răsuflu
pentru că încălzirea globală miroase a iad
şi frigul din mine mă dă de gol

să nu mai ating pământul
deoarece conform ultimelor statistici
deşertificarea este un proces tot mai rapid

să nu mai scriu
pentru căp literele, cuvintele şi metoforele
agonizează cu metastaze multiple

dacă se poate să nu mai exist
pentru că oricum la o mare de şase miliarde de valuri
ce mai contează evapo-transpiraţia unui suflet?

am ajuns să zic

da, toată lumea se laudă cu memoria
fiecare îşi arată lungimea, lăţimea şi adâncimea ei
numai a mea e bicisnică,
ucigător de mică, scofâlcită şi inutilă
am s-o reneg!
mai bine fără decât cu stârpitura aia
uite: icsulică poate să reţină paragrafe şi citate întregi
sau fetele astea ale căror degete mangâie griful cât pentru trei partituri
sau doctorii care trebuie să ţină minte toate numele adunatelor pastile şi boli
pe când eu, nimic
mă rog, un nimic cu moţ
poate o culoare, o aromă cu iz de amintire
gustul amar al cuvântului
şi privirea furişată
Sfânta Lecitina
m-a uitat în braţele sfrijitului ăsta neamţ
furându-mi rând după rând şi pagină după pagină
toate cărţile citite
toate culorile amăgitor de vii
în carnea guaşei lor
mea culpa ar trebui să ţipe
târându-se în genunchi până la sângerare
şi trăgând toate lucrurile uitate
furate,
ascunse

pedeapsă:
în fiecare zi, cărămidă peste cărămidă
voi astupa fiecare fereastră, voi zidi fiecare uşă
voi sparge fiecare bec
până când întunericul mă va învălui depărtându-mă de ea
ca un uter primordial, ca o moarte fără uitare

Codex alimentarius

Ce-mi place,
Dati oamenilor posibilitatea sa se manance de vii
Si o vor face
Homo homini lupus
Nu-I decat samanta raului ce zace in om
Si nu-I trebuie mult ca sa-ncolteasca
Doar mangaierea biciului sfichiuind la urechi
Si-un branci
In rest, omul stie ce trebuie facut si o va face,
Pentru ca in orice situatie se descurca de minune, e artist
Dar cred ca voiam sa povestesc ceva…
Unde-s gandurile mele?
Au plecat?
Cineva mi-a luat sufletul si gandurile?
Despre ce vorbeam?
Rautate?
Dar nimeni, chiar nimeni nu stie ce-I aceea rautate
Ceva se rasuceste sub teasta
Ca si cum un tirbuson ar musca din carne
Incercand sa extraga…
Incercand…

Nota:
Experimentul s-a sfarsit,
Subiectul a inceput sa sufere un complex degenerative
Smulgandu-si cu unghiile
Bucati de piele, carne si os si pana si creierul
Si-l smulgea ducandu-l la gura
A murit devorandu-se
Asa ca ne vedem obligati sa continuam cu alte si alte subiecte

hai la magazin

spune-mi că mă iubeşti
sau mai bine nu,
hai să spunem ca eu scriu şi tu eşti criticul meu drag
şi amândoi intrăm în ring,
ne ştergem mucii cu mănuşile de dantelă veche
ne tragem de brăcinari, facem plecăciuni
transpirăm de doi lei, un mic şi-o bere
şi ne scobim în nas sau mai bine nu, ca tot avem manuşile acelea elegante
hai mai bine să ne arătăm bicepşii şi tricepşi şi triceratopşii
să smulgem o lacrimă de fată bătrână
că doar asta-I viaţa
o stafidă suptă şi mozolită de oricare
vrea nu vrea ea tot şi-o ia
hai să ieşim
gloria s-o împărţim
sus la magazin,
ne-ncălzim puţin
baie de mulţime şi aşa ne-om ţine
eu pe tine, tu pe mine
să ne tipărim şi să ne unim
la bine şi la rău
până când
las că te ştiu eu…

orgoliile ne vor despărţi.

din trei locuri dragi

"aş fi trecut oricum "
drumul meu duce crucea şi cuiele
mă lasă puţin în urmă dar ştie că-l ajung mereu
de obicei pe-nserat
când cad pleoapele şi mă acoperă

"asta-i tot"
creşterea şi descreşterea imperiului, brusc,
fără iubire, fără emulgatori
fără ecou
ca o brazdă netrasă

"mă bucur să aud" noaptea
când se lasă istovită alături şuierând
asta înseamnă că nu sunt singur
când mâinile astea
tremură a plâns

mi-a fost dor
atât scrie pe frunza crudului
venă şerpuind prin spatele ochiului
rătăcit prin iarbă
a somn

prietenie

cea mai curată şi dezinteresată plăcere...
Minciuna.
mai mereu eram împreună:
ne jucam, râdeam, glumeam şi ne-ncercam puterile
care doare mai tare...
şi dacă la-nceput pierdeam
am început să mă perfecţionez
să evoluez
întrecând orice aşteptare

ţările

copilăria mi-am petrecut-o jucând ţările cu Ea
desenam un cer jur-împrejur
şi-aruncam cuţitul
jumătatea mică Ei, jumătatea mare mie
şi bucăţi de noapte şi moarte treceau la mine
împlinindu-mi împărăţia
adolescenţa a însemnat sărutări furate
şi şoapte agăţate
de crengi în noapte
când orele dor
de-ţi vine să spui:
mai bine să mor
tinereţea ţâşnea din mâini tremurate
cuţit împărţind timpul
iar jumătăţile erau tot mai egale
dureros de reale
răni prăduind la drumul mare
la maturitate am uitat de Ea, iar cuţitul înfipt într-un loc ruginea
inima bătea responsabil
clădind viitor durabil
din cărţi de joc
fără full, fără careu, fără noroc
chintă spartă
vârf inutil la mijloc
acum, nopţile se ceartă pe cuţit
ce-aşteaptă să fie iar azvârlit
să-mpartă locuri şi oameni şi timp
jumătăţi inegale
cele ce-mi revin tot mai mici
iară Ei tot mai mult, jumătate din ce în ce mai mare
cineva spunea că nu e bine să joci ţările cu Ea
pentru că-i hapsână şi ia ce şi cât vrea
îţi lasă-o fărâmă de aer e drept
şi-ţi ia şi pământul
te-ngroapă, te uită şi-ţi fură
urma ce-o laşi şi cuţitul cu care-ai jucat
ultima tură

rupere

rupere

genunchii mei sprijină pământul
ţinându-l departe de zbaterea cerului sufocat
timpul îmi curge printre picioare
răsucindu-se şarpe, uitând de păcat...

mâinile mele, aripi retezate
visează să poarte tăcerea departe...
cern aerul cu disperare şi uimire
umbre ce îşi iau crucea în primire

umerii mei, avalanşă greoaie
te strivesc, răscolind trecutul
şi nici măcar ochii pioleţi
nu mai pot rezista presiunii





&

am râs de tine, te-am scuiptat
palme şi pumni în locul dragostei ţi-am dat

&

cine are părinţi să-i ucidă în gând
să nu-i vadă cerşind, un surâs, un cuvânt

&

mi-am împărţit toată gradina în patrate
reinventând albul şi negrul flăcărilor
cu iertările şi blestemele mele

punere în scenă

decoruri, costume, suflete,
totul verificat de ochiul atent al mulţimii
şi-ncadrat în limitele acceptabilului
se usucă în aşteptarea gongului

intrare prin auricul
sângerând calea,
unica,
tu,
pierdută, dusă departe
de toţi şi de toate
te laşi pe spate,
cu răsuflări sacadate
capotul are o mişcare subversivă
de tectonică a plăcilor
sufletul strigă
mintea te caută răscolind evenimente
şi ochii se-agaţă de o lacrimă
uscată viaţă
rătăcitoare revelaţie
năucitoare şi iminentă moarte
toate, prinse-ntr-o horă
mută
pierdere ce flutură
a cortină ruptă

nimicul irumpe ca iarba-n asfalt
nici rătăcit în moarte
nici înalt
cu vorbele strânse
petice-n sac
nimicul ce doare
nimicul uitat

poveste trista

iubirea ca o fugă laşă
şi ca imaginea 3D a unei case
sunt braţe ce te strâng să nu-ţi iei zborul
şi-ar vrea nici răsuflarea să nu-ti lase.

break:
aici trebuia să-ncep povestea celor mai mari iubiri
dar cum vremea poveştilor se termină brusc,
odată cu moartea tuturor viselor mele
o să lăsăm sfârşitul pe altă dată

strivit de viaţa asta nouă
alerg speriat printre secunde-trăiri
bucata fragedă de moarte
priveşte rătăcirea de sub trepte

în dreapta scara lui Iacov
acceptă înserarea
iar partea stângă-a timpului
va prelua afluxul inimii

fug şi ţipetele mele se agaţă de prima noapte
în urmă Edenul cu braţele-amorţite de durere
în faţa necuprinsul ce mă cere
ofrandă
şi între noi pământul liniştit aşteaptă


în momentul în care mi s-a interziu dialogul cu Dumnezeu
am pierdut termenul de referinţă
şi am rămas legat
cu lanţul vorbelor fade,
de lut.