n-am vreme...

-ţi-am spus cum a murit...
-nu
-şi nu vrei să...
-nu
-binee...
-ma bucur

eu n-o să-ţi povestesc cum a murit speranţa
nici măcar camera n-o s-o descriu
că nu te intereseaza mizeria în care s-a sfârşit
patul schilod,
salteaua ruptă din care câlţii ieşeau în fiecare seară la sfadă
şi lumânarea ce creştea lângă paharul cu fitil
şi aer trist

nici măcar n-o să amintesc mirosul dulce
leşinăcios şi putred de la escarele urâte şi de la igrasie
şi nici de coaja trecutelor tencuieli
moarte fără pic de culoare
trecutul umblă dezlegat prin tunele
aşteptând o vorbă bună

eu nu ştiu vorbe frumoase
limba mea taie ori de câte ori o trec peste buzele arse
iar degetele
lasă urme adânci, sângerânde
cum numai varanul
şi ura mai lasă

cred că e târziu
şi-n cochilia mea picură noaptea
mă duc să-i lipesc pleoapele
şi-apoi să-nchid gura
că parcă miroase a mort
şi-a teamă...