in afara legii

cu de la sine putere, au decis si au scos viata in afara legii
deoarece in laboratoare s-a descoperit ca se poate trai doar cu un simulacru
si-astfel au decis ca:
putem consuma fripturi de carton cu aroma de carne,
atunci cand vinul pastreaza urma acuarelelor
iar pozitiile si durata sedintelor de sex colectiv se stabilesc mai bine prin legi
ca sa nu existe abateri de la norma
tu ai voie sa respiri poluare ca sa nu le afecteze astmul lasciv
ai dreptul sa-mbratisezi cu privirea orice copac atata timp cat nu-i ranesti eticheta
iar pe iarba verde de acasa are voie sa calce numai decanul de varsta
viata asta incredibil de uscata
se sprijina pe umerii sirurilor de marionete
care mai protesteaza uneori
cerandu-si dreptul la coarda elastic
cu care pot parasi acest pod
loc ploios al suspinelor

sfasierea simularii

o colivie de aur, o stampila si cenusiu turnat din belsug
tot arsenalul necesar pentru castigarea bataliei si pentru a introna triumful mediocritatii
pe termen lung…obositor de lung…
in timp, coilivia rugineste sub spoiala de aurolac
stampila aplicata-n frunte este de fapt urma fierului inrosit
iar cenusiul de camuflaj a intrat in piele, in carne, in sange, otravind ultima idee
contaminand toate visele
toti cei care accepta experimentul si intra in joc
cad victime mediocritatii
pentru ca aceasta stare simulata zi de zi
sfarseste prin a deveni stare de fapt si mod de viata

cersetorul de elita

mi-am luat sufletul din cui (asa jerpelit cum e)
valiza cu vorbe goale
basca sub care pot sa tac
si am iesit din casa.
strada isi vede de trotuarul ei
si nu are timp de mine
asa ca las lumina sa arda
petele, urmele si rasuflarile
piata de vorbe e pustie
tarabele si-au inchis copertile
iar foile albe ratacesc
dupa o pata de cerneala
umbre trec grabite
coaja vorbelor suna sec
iar tacerea
sufla a paguba
viata asta grabita
pleaca mai departe
numarandu-si minutele
ratacite

***

îi simţi?
îi văd cum dau târcoale
se-adună râme lângă catafalc
tăcerea mă îmbracă, mă coboară
în luntrea ce mă cheamă fără glas

hoţul de cuvinte

aştept să ning,
îţi sună cunoscut?
dar vorbele îmi plouă încontinuu
din sufletul păstrat într-un cuvânt
noroiul se prelinge stins
un hohot mut
de plâns

aştept să pleci, aştept s-adormi,
cu-a-tale vorbe să mă înveşmânt
că-n sărăcia mea de verbe ştirbe
am loc doar de uitat mormânt

împodobit-am casa cu a tale vorbe
şi deschideam oricui să vadă că-i frumos
în poartă ai oprit şi m-ai certat
spunând că hoţului de nu îi tai o mână
năravul iar l-o duce la păcat
căci răutatea-n suflet i-e stăpână

voi mai ploua o amintire două

e multă ploaie-n jur ca la potop
şi punţile de-atâta aşteptare-au putrezit
suntem ca două maluri ce se caută în vad
şi ne surpăm cu-adâncă disperare

cuvintele s-au dus luate de puhoi
şi doar tăcerile mai bat domol în scoc
lumina ochilor se cerne flăcăruie
şi răsuflarea zace în noroi

trăiam cândva o spaimă şi-o arsură
şi-arsura s-a topit ca ceara-n lumânări
mai e doar spaima ce încuie poarta
şi ploaia ce ne-alungă-n depărtări

de-atâta ploaie înfloreşte mucegaiul
şi igrasia îmi vopseşte faţa-n gri
mi-s putrede tăcerile de-o ploaie
şi drumu-l rătăcesc din zi în zi

pestele (manea)

e criză şi mi-s nervii la pământ
nimic nu am şi n-am nimic mai sfânt decât pe mine
şi mă doare şi aş vrea
mai mult, mai bun, mai altceva în viaţa mea

vă dau sângele meu
la ce bun, el oricum ne aparţine
un ochi, o splină un plămân, vă dau din ce am eu mai bun
rahat, tu eşti doar sclav, şi libertatea-i doar un simulacru
nimicul te cladeşte, uitată bere în pahar, eşti acru

am să fiu peşte şi vă dau cu flit
cuvintele m-ascultă, pentru ele sunt stăpân, tătic,
le stabilesc sectoare şi le scot la produs
din lumea asta eu oricum sunt dus

„şi-au ieşit cuvintele, legănându-şi rimele
dându-şi aere de doamne, sparte-n versuri, roase-n carii
cu pomezile căzute, lângă felinare mute
nimeni nu le mai doreşte
c-astăzi Banul porunceşte

peşte mort cu rima ruginită
gândurile încă te frământă
şi-au plătit luntraşul să te treacă
peste viaţa asta ca o apă

cinci pâini şi doi peşti

îmi lăsasem capul pe piatră şi toate gândurile
curgeau săpând canale, şanţuri şi uitări în carnea rece
eram pe muntele căpăţânii şi soarele ardea nemilos toate vorbele

foamea scutură lacrima pârjolită
iar setea trage seceta din vârful rădăcinilor
moarte

vorbele se târăsc anemice
încercând să-şi obţină liniştea şi formele pierdute
prin sms-uri şi abrevieri bolnave

lăsaţi verbele să vină la mine aş fi vrut să strig
dar privirile curg într-o lălăială sterilă
târând foile albe

poemele ostenite caută scăpare
iar tastatura freamătă a schimbare şi a tipăritură
oh deşertăciune a deşertăciunilor şopteşte inima purtându-şi bătăile

am luat tăcerile şi uitările
şi-am început să le frâng şi să le împart în versuri,
în strofe şi-n rime, săturându-mă cu toată această singurătate

copilul îngropat în mine

noaptea, când cerul se-nfăşoară şi mă strânge
îl văd, cum îşi duce genunchii juliţi la gură
şi plânge cu întrebări şi tăceri

povestea lui e inutil de banală şi comună
asemeni griului zăpezii ce aleargă pe trotuare în căutarea plutirii
e povestea unei curiozităţi ce zgârmă în praful uitării

"în adâncul sufletului se cască prăpastia spaimelor noastre
acolo, pe buza ei s-a oprit şi a ascultau ecoul zilelor lăsate să cadă
şi pentru că tăcerea creştea străină de aşteptarea lui
s-a decis să caute rădăcininile
dincolo de cadere, dincolo de plutire, dincolo...
acolo unde zgomotele se sparg în tăcere

cutremure de tot felul s-au agăţat de marginile prăpăstiei
îndoielile au măcinat tăria sufletului rătăcit
şi ploaia de stele a tras cortina peste liniştea din adânc

prăpastia nu mai e prăpastie
spaimele s-au maturizat aşteptând alte vremuri
numai ochii lui mă caută noapte de noapte

necunoscut

undeva, eu, singura gaură neagră din universul uman
înhaţ totul cu nedisimulată lăcomie

visele sunt cei mai incredibili viruşi care se plimba încă în libertate
sunt bolnav, incurabil şi contagios la cel mai incredibil nivel
visele mele nu mai au loc şi dau pe afară
se lipesc de faţa omului cu toate nuanţele lor de gri
şi macină ca o igrasie strălucirea din priviri
o reverberaţie se zbate în fereastră:
eu nu stau de vorbă cu jigodiile
aşa răsună toaca sufletului
ca o cutie de rezonanţă
nimicul rezonează la nimic
şi pustiul suflă a pustiu
miros a jigodie

aş vrea să spun când plec şi unde
dar vorbele cad, zid neterminat
şi mă cuprinde a plângere
cu toate cărămizile
nesfărâmate

bonzai

viaţă,
m-ai luat din ochiul, din gura, din sufletul meu
ai aruncat sălbăticiunea şi mi-ai arătat vasul lăcuit cu fundul drept şi mic
cât o sanda din lemn de cireş rătăcită prin faldurile albului kimono
toate poveştile cu filigram de argint şi dantele de aur
le-ai topit şi mi-ai învelit rădăcinile
şi închipuirea aripilor
visele n-au ce căuta mai sus de lumina ochilor
iar cenuşiul trebuie să fie culoarea verdelui
dorinţele mele cu noduri în gât
caută pragul luminii
pierdute. sunt un
pitic bătrân, hidos şi plin de moarte
ce-aşteaptă trăznetul
cu toate că în criptă
nici aerul nu mai are miros
m-ai turnat în ceară
spunându-mi şoptit, preţul
visului de a sta
uitat
într-o vitrină aurită

pactul cu diavolul nu s-a mai semnat

inceputul am sa te las sa-l croiesti dupa chipul si asemanarea intamplarii
asa ca eu ma grabesc catre sfarsit cu venele doldora de sange
rostogolindu-ma printre zile cu rasaritul la antet

baiete, vino cu mine si-ti voi da tot ceea ce visul poate naste
asa mi-a zis si l-am crezut, era convingator
si un fin manipulator,
era un bun conlocuitor
pentru ca am uitat sa va spun ca se instalase fara jena
pe partea stanga in urechea interna
bine, bine, dar ce trebuie sa fac ?
te tai la verbe,
eu suflu-n adanc
satanice treceri: intrari si iesiri din mormant
cuvintele toate schimba-s-or la fata
nemuritor in idei pentru marunta viata
rimele toate, vulcanice focuri
zvarlite in ceruri, vor face sa fiarba
apa in scocuri
purtat in ovatii, caderi in extaz
tu viu printre morti dormind tu esti treaz

povestea, nu mai incepe cu a fost sau poate ca mai este
pentru ca scaunul m-a zvarlit pe sub mese
nu stiu ce Dumnezeu s-a intamplat
dar pactul cu diavolul nu s-a mai semnat
verbele deschise s-au cicatrizat printre cheaguri
rimele plutesc, lampioane efemeride
zumzaind pe la geamuri
pana si-a ros de ciuda penita
iar pergamentul scris fara semnatura
si-a pus rogojina-n cap si-a luat-o pe aratura

incercari

ai vazut vreun batran care sa spuna ca viata are mirosul mizeriei?
am incercat sa aflu cat de adanca e uitarea
si verbele cad retezandu-mi sirul vorbelor
am incercat sa invat ce e iubirea
dar usile se-nchid batute de vant
am incercat sa aflu cat costa un make-up
dar lacrimile spala urma pretului

plictiseala

luasem alfabetul ca pe-un set de cuburi straine
si-l insiram prin firul rosu al vorbelor
sa-mi treaca de urat:
amintiri,
balbe,
cacofonica viata,
dumicat ultimei rasuflari,
etcetera
despre restul vorbelor numai de bine
si un ultim amanunt in Final
lasa candela
sa arda mai mult decat vorbe moarte intre dinti

scapat din lumea mea

curgerea, uneori, nu are nimic spectaculos
este doar o trecere dintr-o limba vorbita intr-o limba moarta
sau ca sa spun altfel este drumul uitarii
fara poticneli

intr-o lume cenusie, culorile mor inainte de a se naste
si semnele exclamarii sunt simple borne macinate de vreme
intreaba-ma ce mai stiu din toate timpurile mele
si voi privi dezorientat si pustiu

viata nu are reguli bine stabilite
tot asa dupa cum flashul blitului se zbate-n gol
rasturnand calupuri de-ntuneric
si iertare stafidita

drumul ma poarta dintr-o curiozitate in alta
fante pline de priviri goale, sticloase
degetele ar vrea sa pipaie aerul
dar frigul patruns pana-n strafunduri tace

intr-o mare inutila
valuri anemice mor legate de ipotetice miscari
si totusi curg printre malurile maloase
cat mai departe de realitate

Ultimul dans

Doamnă cu vălul cernit,
Învaţă-mă să dansez blues.
Şi te voi dărui cu diamante, noapte.
C-o mână-ţi cuprind mijlocul eternitate
Şi tu cu mână rece mă cuprinzi
Paşii se pierd, oglinda nu mai ştie
De mă reflectă, mai poţi tu să mă aprinzi?
Mişcare sacadată şi-o lacrimă-ngheţată
Aştern pe umăru-ţi ce n-a vazut lumina, dalbă fată
Ritmul se tânguie torcându-şi paşi de pâslă
Te-am rătăcit pe râul vieţii,
Plută fără vâslă.
Sper să îţi placă vinul roşu, ieftin şi trezit
Ce-mi tulbură venele, visele-n asfinţit.
Deschide-te, în pocal umple-te
Astăzi voi bea, în sănătatea ta.
Şi vălul pictat
Doamne de l-ar lua.

Pădurea de mangrove

Trăiam la limita imposibilului.
La fiecare flux trupul meu înflorea
Ascunzând emoţii printre petalele ofilite.

Sângele-mi colora dimineţile,
Orajii tremurau, prelingând lacrimile,
Iar voalurile îţi ascundeau sideful înserării

Rădăcinile musteau aduceri aminte,
Verdele se modela căutându-te, soare
Din ramuri îmi răsăreai. Viaţă sălbatică.

cei trei paznici

Ei dragii mei, asta seara vom porni in cea mai nazdravana si greu de crezut calatorie. Da, asa este. Vom merge pe acolo pe unde omului ii este frica sa calce, pentru ca este cea mai gingasa si sensibila parte a trupului: sufletul omului. Caci atunci cand Dumnezeu a zidit omul si a suflat asupra lui ca sa-i dea viata, tot acel abur Dumnezeisc a strabatul lutul moale trezindu-l la viata si s-a cuibarit adanc in trupul omului pentru a fi cat mai greu de gasit de sagetile otravite ale vorbelor si de taisul crud al gandurilor.
Dar sa lasam vorba goala si sa plecam la drum lung ca in poveste ca din noapte mult mai este. Se spune ca demult, tare demult, pe cand lumea mai era pe cum o facuse Domnul, era un baietan care deschisese ochii singur pe lume si de cand se stia nu avea alt sprijin decat soarele diminetii si pasarile cerului, dar el era multumit si cu atat. Si umbla baietanul nostru prin lume si isi castiga hrana si straiele ajutand ba pe unul ba pe altul, la unul doua trei zile, la altul cu lunile si pe unde trecea si punea el mana sporul casei crestea si toate erau din belsug iar lumea era multumita. Dar nu toata lumea avea nevoie de ajutorul lui si multi il alungau din poarta ca pe un cersetor. Dar el nu se supara si pleca mai departe cautandu-si locul unde sa slujeasca si sa ajute.
Caci chiar daca este greu de crezut, cea mai mare bucurie a lui era sa ajute. De ce? Nu stiu, poate pentru ca iubea prea mult lumea si dorea tuturor numai bine. Si dupa cum va spuneam umbla flacaul nostru prin lume si vorbele umblau cand inainte cand in urma lui si de multe ori ramanea in cate un sat pana cand reusea sa multumeasca pe toata lumea si nu ramanea nimeni fara ajutor. Dar intr-o buna zi, pe cand trecea printr-o padure, vede intr-un luminis o casuta spoita cu rozul rasaritului cam stramtorata si cam napadita de lastaris si copaci. Cum vazu flacaul nostru una ca asta, lasa traista jos si fara a mai intreba pe nimeni scoase securea de la brau si incepu a curata a dobora la lastarii si copacii care sufocau casuta. Apoi dupa ce lasa locul ca-n palma de radeau florile la soare imprejurul casei se sui pe casa si incepu sa indrepte ce era de indreptat la acoperis. Trecuse de pranz cand isi aduse aminte de nesabuinta lui si dupa ce termina cobora cu grija de pe casa si ciocani cu sfiala la usa. Mai ciocani odata si daca vazu ca nu primeste nici un raspuns deschise usa incetisor, cu teama. Inauntru nimeni. “Pesemne ca stapanul o fi prinprejur dupa treburi. Mai bine sa dau o mana de ajutor sa se bucure deplin cand s-a intoarce” isi zise flacaul. Incepu a deretica prin odaie, aprinse focul, aduse apa proaspata si curata de la izvorul ce bolborosea in padure si din desisul padurii vazu ca se apropie de casa doua capre cu ugerele pline. Vazand ca trag langa casa, semn ca sunt de acolo, lua un vas mulse caprele caci vedea ca le chinuie preaplinul ugerelor si puse laptele la fiert. Pe cand acesta era aproape gata puse si ceaunul pe foc si tranti o mamaliga domneasca pe care o lasa apoi sa dospeasca bine pentru a nu se incruzii si isi aduse aminte de ciupercile pe care le avea in traista, culese din drum si unde nu tocmi o mancarica din ele de sa o mananci cu ochii numai. Cand totul fu gata, asternu masa si iesi pe prispa casei asteptand sa soseasca stapanul. Si fiindca tot se plictisea stand, rupse o frunza si incepu a doini de rasuna padurea. Pe cand canta el mai cu foc iata ca la marginea luminisului aparu o batranica adusa de ani si de povara ce o avea in spate. Indata sari in picioare flacaul si se repezi de o ajuta pe batrana luandu-i povara. Aceasta ridica privirea si ii multumi pentru ajutor dar cand intoarsde privirea mai sa nu recunoasca locul. Totul era luminat, casa radea in soare iar toate lemnele taiate si aranjate frumos langa casa. Si cum se uita la casa vazu si acoperisul dres ba inca si cuibul de barza din varf era dres si indreptat. Ajunsa langa casa, vazu caprele mulse si adapate ca stateau tolanite in lumina calda a soarelui si nu mai putu de bucurie. Vru sa multumeasca flacaului pentru ajutorul dat dar acesta disparuse in spatele casei cu povara batranei. Dupa ce lasa povara o pofti pe batrana sa se spele si sa pofteasca in casa caci pranzul o asteapta. Cand ajunse in casa si vazu toata ordinea si ingrijirea data mai sa lesine de bucurie. Sa lasa pe lavita si intorcandu-se spre flacaul nostru zise:
 Vai de pacatele si de batranetele mele voinice. Cum am sa-ti platesc eu tot binele si ajutorul ca n-am nici un banut cat de mic. Poate vei dori sa-ti dau o capra drept plata?
 Daca ai dori sa ma inviti la masa si sa ma omenesti as fi mai mult decat multumit matusa draga, cat despre plata, stai linistita ca nu asta doresc.
 Cum? Nu ai sa-mi ceri nimic si nu ai sa-mi iei nimic drept plata a muncii tale?
 Cine poate sa se bucure la necazul si saracia unei biete batrane. Ba inca imi pare rau ca nu te pot ajuta eu mai mult.
 Apoi sa ma ierti da tare te-as intreba flacaule, cum de ai ajuns tocmai prin pustietatile astea?
 Matusica draga, de cand ma stiu, tot singur pe lume sunt. Parinti n-am, casa n-am si de cand sunt tot cu traista-n spate si securea la brau umblu si pe unde pot ajut lumea.
 Si n-ai obosit? Nu-ti doresti sa te opresti din drum, sa te asezi undeva? Sa ai o casa, o bucata de pamant?
 Eu nu cunosc vorbe ca: nu pot, nu sunt in stare, greu de facut, imposibil, nu poate fi vorba, nu merge, fara speranta, infrangere, intoarcere. Cat despre casa si pamant, ce sa fac cu ele? Caci casa numai cu un suflet este ca ziua fara noapte si ca soarele fara luna. Cand mi-o veni sorocul, o sa caut sa ma asez si eu intr-un loc. Caci manuri am, picioare am si cu ajutorul lui Dumnezeu mi-oi croi eu casa pe masura. Si de ca sa n-o spun pe cea dreapta: inca nu s-a gasit fata care sa-mi fure inima.
 Tare mi-e teama ca nici n-ai s-o gasesti. Dupa cum te vad, tot hoinar o sa ramai.
 Cum va vrea domnul matusa, mai zise si se ridica adunand strachinile din care mancasera iar restul de mamaliga il imparti celor doua capre si pasarilor cerului.
Dupa aceea isi lua traista si securea, saruta dreapta batranei si multumi de gazduire dupa care dadu sa plece. Batrana il opri in prag si cautand in spatele hornului scoase un ciob de nestemata rosie la culoare pe i-l dadu flacaului.
 Tine ciobul acesta si nu-l scate pana vei iesi din padure. Daca te vei uita prin el vei putea vedea inima si sufletul oamenilor. La unii vei vedea ca un boboc gata sa sparga si aceia sa stii ca se vor bucura de ajutorul tau iar la altii vei vedea ca un spin sau sau ca o piatra roasa de vant. Sa te feresti de ei caci cu tot binele facut bucurie nu vei avea.
Flacaul lua ciobul si-l baga in san multumind, dupa care pleca tinand cararea. Vezi bine ca el nimerise la casa Sfintei Luni dar nici el nu se pricepu si nici ea nu dorise sa-i desluseasca acest lucru. Merse voinicul nostru ce merse si iata ca dupa doua nopti dormite pe muschiul moale si matasos al padurii, ajunse iar la un luminis unde era o casuta spoita cu albastrul cerului dar cam lasata pe-o rana de ziceai ca acum se surpa. Ca sa nu mai faca greseala de data trecuta ciocani la usa dar nimeni nu raspunse. Intra si gasi aceeasi viata simpla dar curata ca si la prima casa. Iesi afara si se apuca sa tocmeasca cele de trebuinta dupa care opintindu-se cum puti inlocui talpa casei cu alta noua, mai framanta si niste lut cu apa si lipi colturile care se cam crapasera dupa care intra in casa. Aduse apa proaspata, facu focul in vatra si puse ceaunul pentru mamaliga pe foc tocmind o mancarica din ciupercile adunate si aduna si o strachinuta cu fragi si zmeura care erau din belsug in spatele casei. Cand termina tot ceea ce era de facut iesi afara si se apuca de ingrijit marul care crestea langa casa si care cam suferea de ingrijire atenta. Pe cand se uita la coroana rotata iata ca apare din umbra padurii o batrana care semana cu cealalta dar care era totusi altfel. Baietanul o ajuta sa duca traista in care avea tot felul de buruieni si ierburi de leac dupa care adusa apa buna si proaspata pantru a se curata si dupa aceea intrara in casa. Cand vazu batrana toate cate le tocmise flacaul se aseza pe lavita si incepu sa se vaite.
 Da ce s-a intamplat matusica?
 Of, pacatele mele, cum am sa rasplatesc binele facut ca n-am nici un sfant in toata casa mea.
 Dar cine a cerut plata, matusa? Ba inca imi pare rau ca n-am putut sa te ajut mai mult. Dar daca s-ar putea m-as multumi cu un blid da mancare si cu o binecuvantare caci in rest are Dumnezeu grija sa le potriveasca pe toate.
 O copilul meu, cum de poti fi atat de darnic cu munca bratelor tale?
Ii povesti voinicul nostru toate cate le traise de cand se stia, cum umblase cu traista prin lume si ce mare bucurie avea ori de cate ori reusea sa ajute pe cineva.
 Daca toata lumea ar fi ca tine voinicule, ce bine ar fi.
 Asa ceva nu se poate matusa, caci de la inceputul lumii nu a mai existat cineva care sa aiba mintea, inima, mainile, gura mea. Nimeni dintre cei ce au trait inaintea mea, nimeni dintre cei ce traiesc acum si nimeni dintre cei ce vor trai maine nu poate sa se miste, sa mearga, sa vorbeasca si sa gandeasca exact ca si mine. Poate ca asa a dorit Dumnezeu sa fie.
 Asa este. Fiecare este unic si nimeni nu se regaseste in altul pe deplin.
Dupa ce mancara si mai povestica cate in stele, baiatul nostru isi lua ziua buna, isi lua traista in spate si dadu sa iasa pe usa. Batrana il opri si scoase din cenusar o bucata de nestemata albastra si i-o intinse spunand:
 De cate ori vei dori vei pune piatra la ochi si vei putea vedcea cugetul oamenilor. Daca vedea ceva ca cerul senin al diminetilor sa stii ca omul acela e curat la cuget dar daca vei zari ca norii pe cer sa pleci degraba caci nu-i de saga cu acel om. Caci cum spune o vorba veche: “intelepciunea este in fata omului priceput dar ochii nebunului o cauta la capatul lumii”. Mergi sanatos si Dumnezeu sa te ajute in toate cele.
Multumi flacaul nostru pentru gazduire si pentru dar, isi lua ziua buna si pleca tinand cararea din padure. Merse el ce merse si dupa doua nopti ajunse la o alta casuta muiata toata in galbenul de aur al soarelui. Batu la usa si ii deschise o batrana ca si celelalte doua.
 Sarut mana matusica.
 Buna sa-ti fie inima voinice. Da ce vant te abate prin pustietatile astea?
 Ei matusa, colind si eu lumea si de cateva zile ma tot chinui sa strabat padurea asta. Dar n-ai nevoie de o mana de voinic sa te ajute la una sau alta inainte de a pleca mai departe?
 Ba, daca te-ai indura pentru vreo trei zile sa-mi fi de ajutor tare ti-as multumi.
 Cum sa nu matusa, numai sa-mi spui despre ce este vorba ca sa stiu ce am de facut.
 Dragul matusii, as vrea sa plec pentru vreo trei zile sa-mi vad suratele pe la care ai trecut cred si tare ma necajesc caci nu stiu pe cine sa las in loc sa-mi grijeasca de gospodarie si de animalele mele dragi.
 Cum sa nu matusa. Bucuros daca pot sa fac un cat de mic bine. Ce treaba am de facut?
 Apoi copile, in fiecare dimineata trebuie sa tocmesti cazanoaiele de afara la foc potrivit, sa pui ce trebuie in ele si cand a fi gata fiertura sa o rastorni in gropnita de langa casa. Dupa care nu trebuie decatr sa bati toaca agatata in grinda casei si sa intri repede in casa caci animalele mele nu te-or cunoaste si sa nu patesti ceva. Spre seara trebuie sa faci o fiertura din buruienile pe care le am in spatele hornului si sa o duci la usa beciului din spatele casei. O lasi in fata usi si pleci. Sa nu care cumva sa deschizi usa ca mare pacat iti faci. Ce zici? Te-ncumeti?
 Da matusa, cum sa nu?
 Atunci intra in casa sa te omenesc cu ceva de-ale gurii apoi eu plec cat nu e prea tarziu.
Intrara in casa, mancara dupa care battrana ii arata ierburile din spatele hornului pentru fiertura si un ladoi langa casa din care sa tocmeasca mancarea pentru animale si cele trei cazanoaie mari in care s-o faca. Isi lua ziua buna si dupa ce-i mai aminti inca odata sa nu care cumva sa deschida usa beciului se afunda in desisul padurii.
Trebalui cat trebalui voinicul nostru pe afara, pregati cazanoaiele pentru fiertura animalelor de a doua zi si lemnele de foc, curata gropnita de langa casa si pentru ca tot se insera intra in casa si pregati fiertura din buruieni. Cand termina cu toate acestea lua ceaunul cu fiertura si-l puse in fata usii beciului. De dincolo de usa se auzeau tot felul de gemete si scancete si sughituri si cate si mai cate zgomote ca ti se furnica pielea pe tine. Asculta el ce asculta dupa care se intoarse in casa si se culca. Tot incerca sa adoarma dar forfota si gemetele din beci nu-i dadeau pace. Se suci, se rasuci si pana la urma reusi sa adoarma dar in vis vazu usa de la beci deschizandu-se si o fata fara seaman aparand in usa. Se trezi speriat si incantat de acel vis dar vazu ca nu este decat miezul noptii si se culca la loc, dar somnul nu se mai lipi de el.
Cum miji de ziua iesi afara, aprinse focurile sub cazanoaie, puse apa proaspata si incepu sa toarne din ladoi amestecatura care era acolo dar din ce lua parca nu se termina. Dupa ce termina fiertura o rasturna in gropnita de langa casa si incepu sa bata toaca. Se astepta sa vada adunandu-se cativa godaci si alte salbaticiuni din padure dar nu mica ii fu mirarea cand vazu ca se umple locul de tot felul de jivine si balauri, taratoare si cate si mai cate grozavii, de parca toate visele urate ale lumii se stransesera acolo. Parca incepu a i se strange inima putin dar isi facu curaj si se apropie de cele aratari. Incepu a le curata si a le sterge, a le scoate spinii din piele si picioare si vazu ca nici ele nu se reped la el ci stau cuminti ca niste catelandri sa le grijeasca. Aduse si niste apa proaspata si le curata ca pe niste copilasi dupa care fiecare isi lua zborul pe unde o manau treburile. Nici nu bagase de seama cand trecuse ziua si se ingriji acum si de fiertura. Dupa ce o tremina duse ceaunul la usa beciului si iarasi se auzira tot felul de gemete si scancete. Statu cat statu si asculta cu inima indoita dar teama de vorbele stapanei il facura sa intre in casa. Manca si se culca dar pe la miezul noptii iar se trezi din acelasi vis cu fata frumoasa ce-l astepta in usa beciului. “Fie ce-o fi, trebuie sa vad” isi zise si se culca la loc.
Dimineata pregati mancarea lighioanelor si iar se ingriji de ele cu grija si bagare de seama. Dintre toate, una pe jumatate caine pe jumatate balaur cu coada si aripi se lipi de el si nu mai vru sa plece. Se juca cu el ca si cu un catelandru pana ostenira. Mai aranja prin casa si pe langa cele de trebuinta si pe la amiaza cand se duse sa ia ceaunul gol iarasi auzi toate sunetele acelea din spatele usii. Vru sa deschida lacatul dar vobele batranei ii trasera mana inapoi. Nici noul lui prieten nu-l lasa ci tot tragea de el sa plece. Se suci se invarti dar orisice facea tot la usa beciului ajungea. Cu inima cat un purice si batand sa-i sparga pieptul scoase din san ciobul de nestemata rosie si-l puse la ochi. Ca prin ceata, zari in spatele usii un boboc ce sta sa sparga in floare iar de jur imprejur o viermuiala de spini din care incepeau sa rasara frunzulite. Scoase si ciobul albastru si prin el vazu o forma albastra ca cerul senin al diminetii si o multime de norisori mici care mai inchisi care mai deschisi la culoare. “Poate o fi un suflet cinstit acolo si cine stie cine il chinuie”. “Poate ca si-a ispasit pedeapsa si merita sa fie eliberat?”, “fie ce-o fi!” isi zise flacaul nostru, “mai bine mor decat sa traiesc cu cugetul incarcat”.
Lua securea si cu o miscare reteza inelele groase care tineau lacatul. “Acum asta e, nu mai pot da inapoi” zise si deschise usa putintel. Inauntru o intunecime ca de iad. Mai deschise putintel si odata se simti azvarlit la o parte de usa ce se deschise larg si pe ea incepura sa iasa tot felul de forme ca de abur care mai de care mai urata si mai grozava. Isi dadu seama de greseala facuta dar acum era prea tarziu si se intreba si el cum de incapusera atatea belele in beciul acela neguros. Cand se terminara si apuca sa se ridice flacaul nostru de jos, vazu in pragul usii fata cea frumoasa din vis care statea fara sa se miste ci doar rasufla usurel. Baiatul se apropia si o atinse dar ea statea ca moarta. Atunci fara a sti ce face, se apleca si ii fura o sarutare temuta si grabita de nici el nu stia ce se intampla. Fata incepu sa rasufle mai iute si deschise ochi. Cand vazu usa beciului larg deschisa si pe baietan langa ea odata se inmuie sa daca nu ar fi fost el sa o prinda s-ar fi pravalit la pamant. Sprijinita reusi sa iasa din beci, se aseza pe iarba si incepu sa planga usurel. Orisicat incerca sa afle baiatul cate ceva ea nu scotea nici un sunet ci doar plangea lasand lacrimile mari sa-i spele obrajii. La un timp cand se mai ostoi din plans se intinse usurel si-l saruta cu durere, un sarut lung si trist. Lacrimile se amestecara cu buzele lor lasand toata durerea inchisa in ele.
 Se vede treaba ca asa ne-a fost dat sa ispasim. Caci bine a zis cine a zis ca “in tigaie se dovedeste argintul, in cuptor se dovedeste aurul dar cel care incearca si dovedeste inimile oamenilor este numai Bunul Dumneze”. Faca-se voia lui.
Dupa care se ridica usurel si se prefacu intr-un abur ce se imprastie ratacit de vantul molatec. In urma ei se mai auzi ca un suspin: “Daca doresti sa ma mai vezi trebuie sa ma cauti tocmai la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor”. Baiatul nostru ramase ca pierit si nu mai stia ce sa zica si ce sa creada. Se ridica cu greu si intra in casa. Mii de ganduri se roteau si se buluceau in mintea sa: cine? ce? cum? de unde? de ce? care era vine? unde gresise? de ce nu o ascultase pe batrana? ce nenoroc il impinsese de la spate? si cate si mai cate. Se aseza pe lavita si incepu a ofta si parca, parca i-ar fi venit sa planga. Se culca cu teama, cu neliniste, cu frica, cu spaima, cu tot felul de ganduri si trairi pe care nu le mai avusese pana atunci iar cainele balaur dormi cu el langa pat. Dimineata pregati focurile, facu fiertura si o rasturna in gropnita dupa care incepu sa bata toaca. Se stransera toate lighioanele dar nici ele nu mai erau ca inainte. Le mangaie, le ingriji dar degeaba. Singur catelandrul stratea si se tot gudura pe langa el incercand sa-l mai aline.
Se suci se invarti dar acum nu-si mai gasea locul. Se duse iar la beci uitandu-se doar, doar o mai zari ceva. Se intoarse in casa dar nu-i dadea mana sa faca nimic. Nu putea scapa de vorbele batranei si de suspinele si lacrimile fetei. Dar iata ca spre seara, la marginea luminisului se arata batrana. Nici vesela, nici trista ci doar cu o unda de ingrijorare pe fata. Ajunsa langa casa il vazu pe flacau razemand peretele.
 Ei fatul meu, se vede treaba ca orice lucru isi are fagasul sau. Rau ai facut ca nu m-ai ascultat.
 Sa ma ierti daca se poate, ca nu stiu ce a fost in mintea mea.
 Bag seama ca nu te-ai speriat de animalele mele, zise aratand spre cainele balaur.
 De ele nu matusa, dar s-a strans pielea mine cand am deschi usa beciului si au navalit toate aratarile celea afara. Ce era cu ele?
 Apoi trebuie sa-ti spun toata povestea ca sa te poti lamuri.
“Dupa ce a zidit Dumnezeu lumea si toate cate sunt pe pamant, necuratul a zis ca nu se poate sa fie totul bine si a zamislit si el toate rautatile inchipuite si le-a dat drumul pe pamant sa-l cutreiere si sa faca rau. Daca pana atunci toate mergeau bine si erau in buna randuiala dupa aceea s-au raspandit in lume toate relele: frica, ura, razbunarea, lacomia, mandria, mania, ingamfarea, fudulia, gelozia, boalele rele, indiferenta, nehotararea, indoiala, neglijenta, hotia, lenea, ingrijorarea, incruntarea, amanarea, slabiciunea, indolenta, enervarea, descurajarea, pesimismul si cate si mai cate. Cand a vazut Domnul Dumnezeu toate astea a plesnit din biciul de foc al dreptatii si le-a adunat pe toate relele din lume si le-a inghesuit intr-o borta din strafundul pamantului. Cand a vazut necuratul s-a dus cu prefacatorie in fata Domnului si l-a intrebat de ce s-a suparat si i-a adunat toti copii lui si i-a inchis in strafund de pamant?
Dumnezeu i-a spus atunci necuratului ca ii sloboade copii la lumina zilei dar sa nu care cumva sa apropie de suflet de om ca-i prapad. Dupa ce s-a jurat necuratul ca asa va fi, Dumnezeu a desfacut portile tainitei si pe toate relele celea le-a lasat slobode. Si cum s-au vazut libere s-au cuibarit in sufletele bietelor dobitoace. Dar trecura anii cu sutele si toate relele celea cuibarite in sufletele dobitoacelor nu aveau nici o multumire. Intr-una din zile, una a calcat intelegerea si s-a incolacit pe sufletul unui om. Atat de bine s-a simtit ca si-a chemat toate suratele si le-a povestit ce casa buna a gasit ea. Atunci toate relele au lasat juramantul facut si s-au napustit toate in suflet si-n minte de om. Atat de bine se simteau incat in curand rar mai era un om care sa nu fie atins de vreuna din rele.
Ajungand la urechile Domnului toata suferinta si rautatea care sugruma sufletele oamenilor s-a maniat atat de tare ca toate cate le-a zidit s-au zguduit din temelii. Dupa ce S-a mustrat pentru increderea pe care a avut-o in vorba nedreapta a necuratului a poruncit porunca mare catre toate cetele ingeresti sa porneasca pe pamant si sa-l cutreiere in lung si-n lat ca sa caute si sa adune toate relele si spurcaciunile si sa le zvarle pe toate intr-un beci. Tot atunci dadu porunca sa se caute cea mai curata copila de pe tot cuprinsul pamantului. Dupa ce a fost zidit beciul si inconjurat cu Duhul Sfant ca nici o spurcaciune sa nu mai poata scapa, au inceput cetele de inberi sa strabata pamantul si tot ce gaseau strangeau in desagi pe care le desertau la gura beciului. Dar cu toate acestea multe suflete ramaneau chinuite si sugrumate de stransoarea acestor spurcaciuni.
Cand a vazut necuratul ca-i sunt adunate odraslele s-a infatisat Domnului cerand dreptate. Dumnezeu ii spuse atunci ca dreptatea a avut-o pana cand au calcat juramantul si s-au incolacit pe sufletele oamenilor. Atunci necuratul a intrebat ce vor manca copilasii lui dragi inchisi in beciul acela iar Dumnezeu i-a spus ca vor avea cea mai dulce hrana pe care si-ar fi putut-o dori, suflet curat de fecioara. Vazand ca nu are spor necuratul a plecat dar nu prea departe jurand ca tot isi va scapa odraslele din mana Domnului prin vreun siretlic.
Si iata cu Bunul Dumnezeu a luat-o pe cea mai curata fecioara de pe pamant care nu era alta decat Credinta si a intarit-o cu Duh dupa care i-a spus ca datoria ei este de a imbuna si a indrepta toate relele zamislite de necuratul, iar cand ii va veni sorocul va iesi si va avea de sot pe cel mai bun fecior de pe pamant, pe Entheos, adica Entuziasmul. Asa ca a inchis-o in beci impreuna cu toate spurcaciunile acelea. Si cum au simtit dihaniile celea suflet curat odata s-au napustit toate si au inceput a smulge bucati din sufletul si din trupul fetei. Dar din ce mancau de aia se stafideau si se micsorau caci tot trupul fetei era sfant si fiecare dumicat insemna indreptare. Si toata rautatea se usca si cadea. De aceea odata la luna trebuia sa intru in beci, sa adun toata acea drojdie si zgura pe care o puneam in ladoi si faceam fiertura pentru animalele mele astfel ca nici urma de spurcaciune sa nu mai ramana. Si in fiecare seara trebuia fac fiertura aceea din ierburi de leac, fermecate si aburul fierturii hranea si ingrijea copila, o intarea si o intrupa la loc. Mai erau sapte zile pana cand tot chinul ei ar fi luat sfarsit caci cele rautati se cumintisera in mare parte si se subtiasera.
 Ce-am facut? Ce-am facut?
 Se vede treaba ca necuratul nu a stat cu mainile in san. Dar are Dumnezeu grija de toate cele.
 Deci dumneata matusa esti…..
 Da, eu sunt Sfanta Vineri iar celelalte doua batrane din padure sunt suratele mele Sfanta Luni si Sfanta Miercuri si rostul nostru era sa grijim beciul si sa-l aparam de tarcoalele necuratului.
 Ei matusa, matusa, atata timp cat soarele nu-si poate schimba mersul sa rasara de unde apune, atata timp cat nu pot sa aduc inapoi ziua de ieri si nici nu pot sa ma intorc in anii copilariei, atata timp cat nu mai pot intoarce vorbele odata scapate dintre buzele mele, voi ingropa ziua de ieri si nu ma voi gandi la cea de maine ci voi trai ziua de azi in toata maretia si splendoarea ei. Voi trai aceasta zi ca si cand ar fi ultima si voi astepta ca dupa ploaie sa apara curcubeul si pentru mine.
 Drept ai grait voinice numai ca zbuciumul tau nu va fi nici usor si nici scurt.
 Daca asa a fost scrisб asa trebuia sa se intample. Caci Dumnezeu le stie si le potriveste pe toate. Dumnezeu nu face lucruri inutile.
 Numai cu Credinta poti avea fericirea pe acest pamant.
 Stiu dar mi-a spus ca daca vreau s-o mai vad trebuie s-o caut la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor.
 Stiu si nu-ti va fi usor s-o gasesti.
 Deci….
 Da, nu pot, n-am voie sa-ti deslusesc mai mult. Singur trebuie sa gasesti calea. Si cu cat vei dobora mai multe rele din cele scapate cu atat va fi mai scurt drumul. Cu cele doua cioburi primite vei vedea sufletele chinuite si va trebui sa te lupti cu relele cuibarite si sa le dovedesti. Acolo unde puterile tale curate nu vor putea izbandi vei avea de ajutor crenguta asta de salcie care va sugruma si va termina orice spurcaciune. Si ca sa nu fi chiar singur in drumurile tale vei avea de calauza si ajutor chiar catelandrul care s-a lipit de tine si care nu-i altul decat Dorinta. Acum mergi cu Dumnezeu si cauta sa tii calea dreapta ca si pana acum.
 Sarut mana matusa, multumesc de tot ajutorul si de toate sfaturile date.
 Inca odata iti spun ca vei avea multe incercari si drumul nu va fi usor dar cu Dorinta si rabdare vei reusi sa nu-ti pierzi Credinta.
Saruta dreapta batranei, isi lua ziua buna si pleca flacaul nostru cautand sa-si stapaneasca suspinele ce-i strangeau gatul. Merse el ce merse caci acum nu mai tinea socoteala zilelelor si ajunse de iesi din padurea fermecata. Ajunse iar prin locuri cu oameni si prin tot locul unde zarea cate o belea sau o holera din cele scapate se lua la tranta cu ea si nu se lasa pana nu o dovedea. Si daca pana atunci oamenii pe care ii ajuta erau multumiti si se bucurau de sporul casei, acum toti oamenii pe unde trecea ramaneau curati si se simteau de parca s-ar fi luptat cu muntii. Caci acum toti vedeau cat de mult inseamna dorinta si entuziasmul.
Ca sa nu le tot scoata din san, flacaul nostru isi puse cele doua cioburi de nestemate, cate unul la fiecare ochi si acestea se lipira ca si cand ar fi fost de acolo. Toti oamenii se minunau vazandu-l pe flacaul cu un ochi de un fel si ce celalat de alt fel dar toti ramaneau uimiti abia dupa ce pleca catre alte zari caci in urma lui ramanea spor si oamenii erau usurati si cu sufletul curat. Treceau zilele si relele si peste tot pe unde il duceau pasii intreba pe oricine vedea despre Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor dar nimeni nu stia a-i spune. Singura bucurie si multumire pe care o avea era ca in urma lui ramaneau locurile curate, fara urma de rele si suparare, si tot omul avea spor si nu era cu patulul gol.
Dar iata ca tot cutreierand prin lume si curatind-o de rele si spurcaciuni a ajuns vorba despre el si la urechile necuratului. Acesta tare s-a mai maniat cand a aflat ca un simplu om a ajuns sa curete lumea si sa-i distruga dragele lui creaturi. Atunci s-a hotarat sa-l piarda ca sa nu se mai auda de el. A luat necuratul infatisarea unui balaur si i-a iesit in cale flacaului nostru dar acesta avand Dorinta alaturi nu s-a sfiit sa-l infrunte. A scos securea pe care o purta la brau si s-a luptat pe viata si pe moarte. Vazand prin cele doua nestemate cata rautate se afla in fata sa a scos atunci crenguta de salcie si aceasta indata a inceput a se rasuci si a se strange impresurand balaurul. Cand a vazut necuratul ca nu-i de gluma cu flacaul si cata putere are asupra lui a plecat blestemandu-l sa nu-si gaseasca odihna toata viata si sa cutreiere pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
Voinicul nostru nu lua in seama vorbele auzite ci pleca mai departe prin lume ajutand orice om sa-si faca rostul si sa-si aline sufletul. Dar iata ca intr-o zi, pe cand se afla la poalele unui munte zari o batranica ce se chinuia cu o legatura de uscaturi. Lasa poteca si se abatu pentru a o ajuta. Aceasta aproape ca nu mai putea sa rasufle sub povara. Flacaul nostru lua povara si fara a mai intreba porni pe urmele batranei. Aceasta lua o poteca ce se straduia sa pastreze coasta muntelui si mersera ei, mersera si trecura prin paduri dese de brazi, lasara padurile in urma si treceau acum prin finete scaldate de lumina molateca a soarelui. Iarba inalta si matasoasa se unduia sub adierea slaba a vantului. Cerul prinse a se schimba si cu tot soarele incepura sa apara nori pufosi si albi. Mergea batrana si tot mergea si parca acum era mai tanara si mai in putere ca la inceput. Si mergea batrana si flacaul dupa ea. Acum poteca se strecura pe langa un perete gol de stanca, neted si lucios ca ghiata. Nu ca i-ar fi fost teama dar uitandu-se in stanga sa vazu haul necuprins si astupat pe ici pe colo de norii pufosi. Tot uitandu-se el la haul ce-l pandea nu baga de seama ca acum era singur. Cand isi indrepta ochi vazu ca batrana nu mai este inaintea lui ci numai Dorinta care se stracura pe poteca ingusta. “Poate ca a luat-o mai repede si am pierdut-o dupa vreun ocolis al potecii. Oricum nu are unde sa fie dacat inainte, caci nici in spate n-am lasat-o si nici in hau nu s-a prabusit”. Si urca flacaul nostru si poteca se subtia tot mai mult caci numai cu greu mai gasea sprijin picioarelor. Si parca si povara era tot mai grea. Dar flacaul nostru nu se opri ci isi continua drumul calcand cu bagare de seama. Cand deodata vazu cu surprindere ca poteca se sfarseste intr-un povarnis plin de bolovani si grohotis. Ici colo cate un fir de iarba mai strajuia acea pustietate. Se stradui voinicul nostru si urca cu bagare de seama ca sa nu porneasca toate acele pietre si curand ajunse tocmai in varful muntelui care era ca o tipsie plina de verdeata moale si matasoasa a ierbii de smarald si ici colo cate o floare rosie se ascundea sfioasa. Soarele tocmai se pregatea sa se culce si cu ultimile raze lumina ceea ce nimeni nu mai vazuse pana atunci: din pamant se ridica la cer un fuior de fum de tamaie si drept in crestetul cerului se afla o mandrete de manastire toata poleita cu aurul curat al soarelui. Atunci flacaul nostru cazu in genunchi si zise printre lacrimi de bucurie: “cautat-am pe Domnul si m-a auzit si de toate necazurile mele m-a izbavit”. Ca prin minune toate uscaturile pe care le carase in spate se randuira si facura o scara ce ducea tocmai sus la poarta manastirii. Flacaul nostru incepu sa urce se de ce urca era tot mai usor si mai impacat. Ajunse la poarta mnastirii si aceasta se deschise singura iar in curte nu se afla decat madra lui, fata din beci ce era ingenunchiata si ridica rugi Domnului. Atunci se apropie flacaul nostru usurel si se lasa si el in genunchi alaturi. Dupa ce terminara ruga, ca la un semn, amandoi se ridicara si abia atunci fata baga de seama ca nu este singura. Daca nu era flacaul nostru s-o sprijine ar fi cazut ca secerata.
Amandoi plecara si incepura sa coboare treptele usurel si in urma lor acestea se prefaceau in porumbei albi si isi luau zborul ducand pana departe veste gasirii sau a regasirii celor doua suflete daruite. Cand ajunsera iar pe crestetul muntelui in fata lor era chiar batrana pe care o ajutase voinicul nostru. Amandoi cazura in genunchi si baiatul spuse:
 Trecand prin izbanda asupra relelor si prin disperarea neputintei ce ma strangea uneori, trecand prin clipe de iubire si prin chinuri cumplite, prin clipe de bucurie si prin valuri de durere, mi-am aprins intotdeauna flacara credintei in inima cu o rugaciune si ea m-a calauzit prin ceata indoielii ce ma mai impresura cateodata. Numai cu ajutorul Lui am izbandit si am ajuns la acest liman. Cum pot sa multumesc, iubita si preasfanta Maica?
 Ei copii mei, daca voi credeti ca zbuciumul si chinul vostru a luat sfarsit va inselati. Caci daca iti mai aduci aminte, cand te-ai luptat cu necuratul si l-ai alungat acesta te-a blestemat sa nu-ti gasesti odihna toata viata si sa cutreieri pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
 Asa este. Ce se va intampla acum?
 Ceea ce a randuit Dumnezeu bunul, caci nici el nu poate dezlega toate blestemele necuratului. Voi veti locui aici in acest loc uitat de rele dar la fiecare nastere si inviere trebuie sa coborati in lume ca sa aduceti pacea si fericirea oamenilor si sa nu-i lasati sa-i cuprinda si sa-i sfarme cu totul relele baloasele. Si veti fi printre oameni, toti trei: Dorinta, Credinta si Entuziasmul si orisiunde veti gasi fie si o samanta mica de rautate va trebui s-o starpiti ca sa se uite numele ei. Si an de an, pana la judecata Bunului, veti cobora printre oameni si le veti face viata usoara, redandu-se dorinta de a lupta, credinta in cel de sus si in puterea lor si puterea entuziasmului de a dobora toate piedicile. Si nu veti avea odihna pentru ca nici relele nu au odihna si va veti lupta cu ele pana cand toti oameni se vor lecui si vor uita chiar si numele lor.
Atata spuse batrana si pe data se preschimba intr-o mare de lumina si pace si se ridica la cer ducand cu ea si fuiorul de tamaie care tinea manastirea-ntr-un picior ca un abur de usor ce se-ascunde intr-un nor. Si de atunci cei trei traiesc fericiti pe muntele lor inconjurati de norii credintei si dorintei de bine si de fiecare data la nasterea si invierea Bunului si Sfantului ei coboara pe pamant pribegind din loc in loc si pe orisiunde trec lasa lumea curata si vindecata de rele. Si daca cumva intr-o dimineata de iarna veti vedea pe sticla ferestrei cateva lacrimi de gheata sa stiti ca au trecut si pe la voi si au plans de bucurie caci au gasit un camin curat si lipsiti de rele si belele. Si daca uneori in suflet veti simti dorinta de a face bine tot ceea ce faceti si credinta in Dumnezeu si in voi insiva o simtiti crescand, sa stiti ca sufletul vostru a fost vizitat de cei trei paznici ai lumii, paznici care nu fac altceva decat sa lupte cu toate relele din lume ce au napadit si a-au cuibarit in suflete curate. Bucurati-va cand reusiti sa faceti un bine cuiva si dati astfel o mana de ajutor celor trei paznici, caci nu este bucurie si placere mai mare ca atunci cand reusiti sa redati cuiva dorinta, credinta si entuziasmul. Si daca nu s-a sfarsit inca lumea sa stiti ca cei trei paznici mai colinda inca. Si eu incalecat pe dorinta si v-am povestit cu credinta, si daca veti mai dori poate ca ne vom mai intalni. Cand va mai fi o noapte geroasa, la lumina focului din vatra am ma intorc cu traista plina si vom depana firul altei povesti. Pana atunci nu va spun decat noapte buna, somn usor, sa cresti mare puisor.

fulguiri

astazi trompeti-mi suna iarasi desteptarea
si ma trezesc sa vad ca-s mort de prea mult timp
mi-e calda gura de o-injuratura
dar mortii nu am timp sa-i mai ajung

pornita-i defilarea si-n tribune
sunt masti boite ce-si asteapta-onorul
mai moarte decat moartea nu-mi vad ceasul
iar ca nemernic eu mi-am dat obolul

azi ma opresc la doua strofe insipide
si las tacerea sa ma treaca pragul sfant
credeam ca daca sufletu-mi sterge pacate
pot sa-l inalt ca flamura in vant

ce vinzi baiete?
si raspuns nu am avut
ma duc sa mor in aspra-mi vizuina
caci viitorul l-am jucat la banca de-mprumut