daca vrei poti!

am inchis usile sufletului cu grija sa nu scartaie vreo geana
si bajbaind pe-ntuneric am pornit spre casa
nimeni nu mi-a spus ca tot drumul o sa caut sa ma agat de ceva
dar nu avem decat dorinta, restul ramasese undeva in urma
cineva spunea ca numai omul prost se poate plictisi pe-ntuneric
asa ca am inceput sa desenez pe cerul gurii buzele-petale
apoi ti-am desenat fiecare petec strabatut de cate ori ieseam noaptea la arat
si trupul tau se aprindea lumanare in noapte
am spintecat linia ochilor ca sa pun culoare si prima rasuflare a facut sa tremure visul

visele dau navala, avalansa scanteietoare,
se strecoara, furnici rosietice in mars triumfal, catre varful degetelor
sudoarea cuvintelor tasneste gaurind pielea
si milioanele rosietice se prind in carnea literelor
scriindu-se poveste
aerul plin de feromoni vibreaza
gamaliile rosietice umplu spatiul si timpul
acoperindu-ma cu scriitura tacuta
toate cartile viselor mele asteapta sa fie citite
dar geana de lumina spulbera toata bucuria parjolind retina
voi fi iar noapte, ma voi scrie iar in tomuri si uitarea va spulbera imparatia furnicilor rosietice

de cate ori inchid ochii
treptele sufletului coboara pana dincolo de noptile memoriei
si ori de cate ori am timp plec sa ma-ntalnesc,
si-asa, ochi in ochi, rasuflare indoita
povestit toate cate ni le mai amintim fara remuscari sau regret
eu ii spun toate cate nu le-am facut
el imi spune ce gust aveau primele carti furate de raftul bibliotecii
mai descalceam aroma unor amintiri
si de multe ori adormeam fara sa ne mai despartim umbrele

gol

nimic de ascuns, nimic de aratat
motivul goliciunii mele umbla la vedere, nu se mai piteste
dupa cuvinte ratacite sau uitate
asa cum se intampla acum multe sute de mii de litere
cand din zbaterea mocnitei curiozitati
se ridica aburul intrebarilor
puse sau nespuse

viata ma plimba in lant, animal de companie, inutila mascota
si-mi arunca din cand in cand cate o felie de cer
spuzita cu vise sau arsa de vipie
lacrimile au gust ciudat
de cuvant nespus
iar paginile salbaticite
smulg farame din carnea vorbelor

primavara cand toate verbele inmuguresc
imi pipai cuvintele arse de ger
si-as vrea sa opresc seva ce supureaza
prin toate ranile tacerii
eu, canal deversor
plin de regretele lumii
ma pietrific in sarea uitarii

candva, securea va musca din carnea moarta
lacrimi de piatra se vor desprinde
literele se vor desface
si miezul cuvintelor se va arata
povestindu-mi ratacirile

statistica

in seara asta au navalit peste mine intrebarile
asa cum numai curiozitate mai cade-n spatele omului naucindu-l
si am intrebat in van care este numele blogului
ce va supravietui creatorului
si numele nu era pe buzele nimanui
iar blogul striga in pustiu ca nimeni nu mai vine
sa se boteze in cuvintele lui limpezi si nici iertarea nu si-o mai cauta
uitarea arde si parjoleste totul in cale
iar cuvintele se desfac in particule elementare
si iau calea exilului...

"la o nu stiu care masa
prin nu stiu ce taina deasa
literele se aduna
si stau toate impreuna
rostind adevaruri mute
printre vrute si nevrute"

astazi se implinesc o sute de zile de cand nu m-a mai atins nimeni
paginile virtuale sunt duse de vantul turbat dintr-un capat in altul al nemuriri
iar trairile prinse in vitrina zilelor asteapta dezghetul...
s-a demostrat ca in lipsa de surferilor liberi
internetul sufera de alzheimer

..din pacate nimeni nu poate garanta reluarea activitatilor zilnice
readucand prosperitatea si bunastarea www-ului
din vremurile de odinioara

homeopat

degetele mele zgârie zăpada
palmele mă ceartă
buzele mă dor
noaptea cerne-n suflet
a singurătate
carnea se sfâşie
când bobocii mor

pe vremea aceea pastilele intonau marşul sclavilor
sfărâmându-se pe pragul limpede al orelor
pentru a li se pierde urma
în realitatea mea albă

luntrea mă aştepta în colţul ochiului la oră fixă
pitită printre ramurile sălciilor de dimineaţă
iar apoi răsturnând uimirile noţii
printre bolovanii suspinelor

în pauza dintre visele albe
pielea mi se umplea de o scriere ciudată
sângele ieşea la poartă şi rămânea aşa împietrit în trupul unei litere
de fiecare dată, săpunul trecea nepăsător
eliberându-mă de angoasa necunoaşterii iar apa pleca liniştită
ducând vorbele până la marea cea mare
rugând-o să-ncerce ea să dezlege misterioasa scriere

viaţa mai trece din când în când pe la pat
citeste ultimele observaţii, clatină nemulţumită din cap
şi iese repede, până s-apuc eu să-i cer ceva
astăzi ne-au dat liber la visare
dar cartea mea nu se scrie la ordin
aşa că mă agăţ de albul din jur
şi mă pregătesc să viscolesc puţin

de iarnă

pe pleoapa stângă mi-ai pictat o stea,
e frig cumplit sau poate că doar moartea-n palma ta s-a cuibărit
mi-e noaptea grea iar steaua, cu mersu-i gârbovit
încet plecat-a către pleoapa dreaptă
şi tremură uitată noaptea toată

man, may I kiss you?
nu ştiu de ce mi-e noaptea lungă şi pustie
iar vocea ei în ceaţă se topeşte
o lacrimă se zbate şi nu ştie
că poate-i steaua care rătăceşte

răul ca o iarnă grea
mă ascunde-n munţi de stele
tot albastrul meu s-a dus
spulberat în joc de iele

cu noaptea-n cap

astăzi voiam să scriu despre zăpadă
dar în colțul ochiului plouam...
așa că m-am lăsat păgubaș, departe de durerea ei,
zăpada se peticea printre zgrunțurii negri
ce se agățau de albul ei ofilit, omizi păroase, rapace

dacă tot nu am ieșit să-i ogoiesc spaimele
mi-am făcut o cafea cu gust de zăpadă murdară
și nici visarea nu a mai putut schimba ceva
pentru că fiecare sorbitura zgâria
alungându-mă într-o realitate mediocră

pe la prânz, cerul s-a lăsat pe vine,
lehuză așteptându-și ceasul
și dintr-o dată l-am simțit că se ușurează
i se rupsese apa și printre picăturile despletite
încercam să văd umbra unui zâmbet

ciorba cu gust de lacrimă și cearceafuri ude
se strângea noduri ce se lipeau cu gust de melasă
agățându-se de crengile mărului
obiecte masticate dintr-o istorie strecurată
printre buze umede

spre seară a gemut șuierat, s-a lăsat pe-o parte
și din burta lui se revărsau roiuri, roiuri, bucuriile albe
acum, dacă las scrisul și ies în curte
pot să mă agăț de pleoapa cerului, țurțure viu
și stând așa o să aștept să mă scurg la prima adiere mai caldă



să mori țurțure și să te petreci apă...să călătorești sevă...
și s-apari boboc, să-nflorești iar într-o iarnă...

canal colector

întrebarea sfărâmă straturi de-ntuneric
şi rădăcinile ei macină pompând seva neliniştii
către miriadele mugurilor

lumea îşi caută fagaş să-şi verse neliniştile
şi-atunci degetele mele pipaie realitatea scrisă-n braille
puncte neliştite crescând la sân tumora eliberatoare

moartea căprioarea s-a scris pe cerul gurii cu toată dogoarea şi arsura
în timp ce repetabila povară mă poartă prin viaţă desculţ
departe de simplitatea unui sărut şi de nevinovata uitare

jocul convenientelor

mainile mele joaca o piesa de teatru, oferind mangaieri
inainte de a repeta inutil “to be or not to be”
facandu-se ca varsa lacrimi amare pe umarul sub care se ascunde-un san
se pregatesc sa adulmece drumul Golgotei dar pana la urma renunta si ascund piroanele
strecurandu-se la adapostul buzunarelor
unde se simt in siguranta

urechile carteaza cerul nespuselor
si undele radio ale inimii intra intr-o interferenta ciudata aplatizandu-se
pana la starea de coma
acolo unde nici dragoste si nici viata (asa cum le cunoastem) nu mai e
si unde dragoste nu e, nimic nu e
dar parca nici moartea nu mai vrea sa se incurce

buzele s-au ofilit, agatate intr-un rictus stenic
candva infloreau pe cupolele raiului
in cinci petale de cires, rastalmacind zorile cu aroma unui regret
si cautau sa rupa toate malurile, revarsandu-ma dintre amagirile noptii
sus, sus, sus pe coama-n sus unde visele s-au dus
eu cu buze inghetate, pe ghizdul fantaniilor, spaima amintirilor

şi fi-va timpul

degetele mele, copaci călători, pribegesc căutându-şi locul
pe cupola sânului tău s-ar înrădăcina până când ultima boabă de rouă
s-ar desprinde dintre pleoape ostenite
stârnind norii regretelor şi vijelia desfrunzirii
dar nu e timpul

palmele mele, nori călători pe cuprinsul pulpelor
ar cauta să aline arşiţa cu părelnică umbra lor
împiedicând prăvălirea, surparea şi trecerea în uitare
trezind la viaţă focul sfintelor nelegiuri
dar nu e timpul

buzele mele zăvorâ-vor spaimele în freamătul cărnii
să nu se mai ştie, să nu se mai audă
şi tot vaietul să-mi otrăvească aşteptarile
până când moartea mă va linişti,
dar nu e timpul...

triptic…

ascultă, primăvara bate-n geam
şi seva-i pregătită să erupă
mă ţine gerul morţii bine-n ham
şi-n ţurţuri sufletu-i copil de trupă

în mână-ţi sunt săgeată-n aşteptare
şi-n noapte coardă ce vibrează-n van
azvârle-mă în cerul ce te doare
şi-om povesti ca în divanul persan.

***

ne-am întâlnit în staţie la 96
se aşezase pe bancă mângâindu-şi sprincenele a plâns
ostenit să tot aştepte deschiderea circulaţiei feroviare
pentru că pe gerul asta nici o arcă nu mai coboară pe Dunăre

Doamne, de ce te-ai grăbit să termini lumea
că doar nu-ţi ţipau sindicatele la poartă că vor spor de muncă grea
iar păşunatul nu adunase atâtea suflete încât să răstoarne zidirea
şi să pună temelie pilda fiului rătăcitor?

apoi măi copile, dacă începi o lucrare şi nu o termini
se cheamă că n-ai făcut mai nimic
şi de fapt, important e să prezinţi planul de ansamblu
şi ideile principale…pentru că restul e muncă…

***

afară ninge, viscolul răstălmăcind şi spulberând tăcerea
în timp ce sufletul priveşte chinul de-nceput
o cana de vin fiert spune povestea pământului
ce se ascunde-n ceţuri învelit

e frig ca-ntr-un cavou desţelenit
când rădăcinile se răzvrătesc şi îşi cer dreptul
alungă soarele din cerul oţelit…

(am să o las aşa neterminată, precum un peşte-n copca îngheţată…)

semintele rabdarii s-au cuibarit la san
intrebandu-ma despre omul de zapada ce ar trebui sa creasca
dincolo de usa zidita cu vise

ce se intampla dupa ce stelele cad in cosul morarului
si pietrele macina taceri?

chiriaş...în casa morţii

pentru că mi s-au terminat cuvintele şi n-am mai plătit chiria
moartea m-a dat afară din casă
aruncându-mă-n viaţă

cine-ar fi crezut că drumul suferă de bătrâneţe
şi că sub frunzele pălite
se-ascund ghimpi ce muşcă-n carne cu furie de oţel

de obicei, când gătea îmi spunea să plec
să nu văd cum aşterne-n tava toate amintirile tocate mărunt
şi cum mă împănează cu regrete şi frustrări proaspete

gustul de lacrimă şlefuită
mă soarbe-n adânc, mă sleieşte
lumina o sparge în gene zăbrele şi-apoi către nalt mă aruncă

dac-ai fi fost de-adevărat te-aş fi zidit în taina pleoapei
dar unde mai găseşti un suflet zdrenţuit
sfâşiindu-se între două bătăi de aripă