Luni
ei se pare ca lunea și-a
făcut loc cu coatele...
se povesteste ca odata, demult, pe cand zilele
saptamanii umblau slobode prin lume fara sa le pese de nici o randuiala, Lunea era
cea mai frumoasa si rasfatata. Si din atata dragoste i se cam redicase nasul la
ceruri de nu mai se putea uita la orisicare. Si ca sa puie capac la toate ea
voia tot ce era mai bun si dupa ce le mirosea sau ipaia le arunca far de trebuinta. Vazand toate aceste stari, si
destramarea care incepuse intre cele sapte surate, Bunul odata dete cu toiagul
de se cutremurara boltile ceriului si toate cele cu suflare si far'de suflare
se stransera sa asculte poruncile... ce-o iesit la judecata nu va mai spui decat
ca de atunci, Lunea umbla tot cu nasu'n pamant cautand o farama de bucurie
sa-si prinda-n san si mai ascuns ca toata lumea se fereste din calea
ei..."
stiu ca voi stiti a povesti mai bine asa ca va las
si pe 'mneavoastra...
***
Joi
Daca cineva crede ca
toate zilele saptamanii sunt la fel eu ii spun ca se inseala. Demult, tare
demult, pe cand zilele saptamanii umblau slobode prin lume si-si dadeau
intalnire care, cand si unde se nimerea cea mai urgisita dintre ele era ziua de
Joi. Mai mereu i se intampla sa alerge pana dincolo de hotarele lumii si ale
timpului dupa care o ora ratacita sau prea curioasa. Nu-si gasea linistrea si
pacea pana cand nu le punea iar pe toate in ordine si oricine ar fi chemat-o ea
nu indraznea sa nu-I raspunda. Si azi asa, maine asa pana cand ajunsese biata
de ea mai stravezie ca o umbra si mai usoara ca un vis de dimineata. Si
vazandu-i necazul in care se zbate fara izbava, Mosul s-a gandit el ce s-a
gandit apoi a adunat toate zilele la un loc si le-a legat cu taina mare sa
steie toate la un loc sis a preamble numai impreuna fara sa strice ordinea si
randuiala. Ziua de joi s-a trezit drept in mijlocul celorlalte si parca acum
viata era mai frumoasa si mai cu tragere de inima pentru ca opintelile de-nceput
se opreau in fata ei iar bucuriile de catre sfarsit se intrezareau ca o
binecuvantare. Poate ca din cauza asta i
se mai spune si Joia Inaltimilor pentru ca primele ore urca trecand din
poarta-n poarta pana la poarta ei iar mai apoi coboara la vale catre nopticica
Sfintei Duminici cea ogoitoare de suferinte si nevoi.
***
Despre…
Demult, tare demult,
pe cand sufletele oamenilor erau la vedere traia un baiat al carui suflet era
atat de neastamparat incat lumea se dadea la o parte pe unde trecea el. Si nu
numai ca era neastamparat dar pe unde trecea era tot o mare de culori si
freamat. Dar cu toate astea copilul nostru era nemultumit pentru ca el isi
dorea mereu altceva, fara sa stie ce anume, fara nici o inchipuire a ceea ce
isi dorea. Asa ca se hotara sa caute pe cel mai intelept om ca sa-l intrebe cum
putea avea ceea ce isi dorea. Si cat a mers sau pe unde am mers n-as putea sa
va spun tot ce stiu e ca intr-un tarziu a ajuns intr-un loc pe cat de minunat
pe atat de neinteresant, unde un batran cat vremea de batran numara boabele de
nisip trecandu-le dintr-o parte in alta. Baiatul nostru se aseza langa el
asteptand sa termine de numarat ca sa-l poate intreba ceea ce voia sa stie.
Intr-un tarziu (nimeni nu ne spune cat de tarziu) batranul se opri din numarat,
rasfira boabele de nisip si se intoarse intrebator catre copil: ce necazuri
te-au purtat pana aici intreba batranul. Pai as vrea sa am ceea ce nu am si imi
doresc sa gasesc ceea ce-mi doresc spuse copilul si sufletul sau prinse a se
rascoli desenand jur imprejur jerbe de scantei colorate. Batranul il mai privy
o bucata de timp apoi spuse taraganat: sunt oameni ce-si lasa sufletul sa
creasca sa se inalte pana la ceruri aratandu-le maretia si cunoasterea dar vanturile si ploile se reped nemiloase si-l
macina sfaramandu-l, facandu-l miş-faramiş. De frica acestui sfarsit sunt oameni ce-si
chinuie sufletul tinandu-l incatusat, intemnitat incat pana la urma nu le
ramane decat un musuroi fara forma, impietrit si chinui…dar sunt si oameni cu
mintea larga si cu sufletul deschis, vorbele si simtamintele se lipesc de
sufletul lor, peste ele se lipesc alte vorbe si alte simtaminte, si sufletul
creste, rotunjindu-se sub armura vorbelor si simtamintelor…si vestea despre
acele suflete se duce de la un capat la altul si alte vorbe si alte simtaminte
se grabesc intru cresterea si implinirea acestor suflete. Acum numai tu poti
sti ce-ti doresti si unde poti sa gasesti dar numai cine are rabdare sa asculte
poate deslusi cresterea si implinirea stancilor si mai tine minte ca nici o
poveste nu se poate raspandi fara ca vestea sa fie purtata mai departe de vorbe,
ganduri, simtaminte...
Dezlanata si-ncurcata
n-o mai povestesc odata…
***
vantul care sopteste
si ploaia care spala
Se spune ca demult,
mai pe la inceputuri, vantul care umbla hai-hui prin lume se lepadase de
bucuria povestirii si isi facuse prostul obicei de a se invartosa ridicandu-se
pana-n inalturi si de acolo din casa norilor obisnuia sa tune si sa fulgere
impovarand Pamantul si toata suflarea cu spaima ocarelor si vorbelor grele
lasand omenirea fara de povata dreapta si fara de pace. Caci ori de cate ori se
isca aducea numai spaima sfaramand totul in cale, orbind si sufocand lumea cu
nepasarea lui, uitand de dulceata unei rasuflari line si potolite. Si ca sa nu
se plictiseasca de cele mai multe ori se incardasea cu ploaia cea zanateca ce
se arunca in pulberea drumului namolind si noroind totul. Si parca intr-adins
cum prindeau un suflet pe data ii rapuneau ochii si gura umplandu-te de tina
noroita si de tot felul de putregaiuri dornice de-naltare. Si jalea era mare pe
lume dar cine sa mai deschida gura sa strige caci pe data se pravalea la pamant
potopit de apa, tina si putreziciune.
Si povestea spune ca
Mosul, necajit de atata nepasare si rautate, a legat vantul cu mare taina
astfel incat atunci cand se napusteste urland si faramand sa nu mai poate spune
nimic, nici de bine nici de rau. Asa se face ca atunci cand se dezlantuie, el
de fapt isi urla neputinta de-a mai ameninta si de a spune toate cate ar vrea
sa le spuna iar cand se strecoara soptind printre frunze si flori el sa ne
povesteasca atat de multe incat nici sa nu bagi de seama cand a trecut o ora, o
noapte, o zi, o viata…dar numai cine are putere si dorinta poate sa auda toate
cate ni le spune soptit adastand pe umarul nostru…
cat despre prietena
lui ploaia tot Mosul s-a prefacut ca o dezleaga de toate cate trebuia sa faca
si i-a dat porunca sa spele ochiul si sufletul omului. Ochiul pentru ca rareori
omul isi da drumul lacrimilor iar ochiul neplans rar mai vede necuratenia din
jur si sufletul pentru ca un suflet impovarat de griji, necazuri si murdarii de
tot felul nu mai poate sa se inalte liber ceruri bucurandu-se de pace, liniste
si lumina…
Postări
