să nu mai scrii poezie

ne luasem la ceartă din cauza ultimelor cuvinte rămase pe masă

şi poemele neterminate riscau să se destrame

unul trebuia să cedeze…

ţi-am lăsat toată creaţia şi-am luat doar un cuvânt

(poate ultimul)

apoi… n-am mai fost…

lumina desenează umbre pe spatele cuvântului

printre silabe se preling şoapte senine fără urme de nor

şi fiecare literă strânge-n cupa ei esenţa unei tăceri

sau poate toată toamna

rătăcitorului nu-i trebuiesc semne şi marcaje

pentru că drumul său a apucat să se-ntregească muşcându-şi coada

şi-acum cine ar mai şti să lipească marginile unui cuvânt

lăsându-te să-ţi pliezi realitatea pe această bandă fără sfârşit?