fuga de singuratate

microbuzul a venit cu intarziere

gol

fara pic de aer

doar transpiratia sutelor se suflete

purtate prin pantecul zilei

asfaltul decrepit

se taraie

cautand sanul alb al iernii

afara puhoi

in mine gunoi

ore putrede mancate de lepra

si o mare bolnava

si pustie

microbuzul sunt eu

asfaltul sunt eu

marea

si toata singuratatea

sunt tot eu

mereu

silabe...

”Furu ike ya                         balta cea veche

kawazu tobikomu                 sunetul unei broaşte

mizu no oto                          sarind în apă“.

 Matsuo Basho 

fulguiri...

lumină clară

ciocul păsării albe

înroşind frunza

întunericul

o pensulă uitată

picături de tuş

lumină tristă

parfumul zâmbetelor 

strânse în album

hotul de cuvinte

numai cel ce nu-si vorbeste limba cade-n pacatul avaritiei

dulce ca mierea e trupul cuvantului

si plin de arome e cerul gurii

atunci cand gandurile se preling in vorbe

insiruite molcom in lungul serii

sunt multe cuvinte violate

si aruncate-n strada fara pic de aparare

iar mai nou, unora li se scot vocalele

pentru a le-nghesui in corsete stambe

si eu mai am caderi

ma trezesc cateodata in fata unui cuvant

ratacit de el si de lume

caruia nu-i mai stiu radacina si sensul

ca sa-i dau viata inapoi

il invit in casa, la masa si-i pregatesc haine noi

ii pregatesc baia rituala a botezului

si dex-ul se bucura de-ntoarcerea fiului ratacitor

dintr-un pantece artificial

alergi, gafai, sangele iti bubuie in timpane

sudoarea sapa albii noi

ridici piciorul cu intepenita spaima          

caci haul pare a fi purgatoriul

clipa se scurge in eternitatea de melasa

plamanul suiera a parasire

din tot ce-ai fost

un numar si o umbra

ce te numesc uitata amintire

si un respiro care-nghite ani

viata-i un maraton continuu

cu puncte de control ce iti bifeaza fisa

de multe ori nu sti ce ai alaturi

caci tumultul te-mpinge, te alunga

consumi si asta trebuie sa iti ajunga

fericiti cei pot sa iasa in décor

privind cu-aviditate imprejurul

dar si mai fericiti cei ce-si ridica ochii

facandu-si timp ca sa priveasca cerul

sub talpa ostenita e pragul de bataie

si aerul se surpa printre dinti

marionetele ramase fara ate

se prind cu disperare de rugile fierbinti

libertatea de creatie naste monstri

caci in curand ne-om ogoi in pantece meschine

invaluiti in zumzet de masini obtuze

ne-om afunda purtand singuratati imune 

fara suflare

e prea multa caldura in cuvinte

canicula de-a dreptul

chiar cu fereastre-n vorbire

aerul vascos se lipeste de cerul gurii  

luna zgrunturoasa

isi taraie burta stearpa

lasand urme baloase

pe cerceveaua noptii

se pare ca nu prea mai ai ce face

respiri si tu ca sa te afli-n treaba

oglinda-si clateste apele

lepadandu-si toate vedeniile

monturile aduna neputinte

ofranda ta asteapt tremurand

printre respiratii sacadate

amintiri cu miros de statut

trupul ti se macina-n gol

umeras ce-aduna taceri uscate

fara  binefacerile plansului

si fara nici o speranta

fulguirii

de o parte si de alta a geamului

sau de partea cealalta

viata asta e un imens culoar

marginit de geamuri reflectorizante

ceilalti te pot vedea fara a fi vazuti

esti doar un soarece intr-un experiment

***

descifrare

fericirea nu are gramatica si reguli

de fapt ea nu-i o limba in adevaratul inteles al cuvantului

e doar o aglomerare de zone luminoase

prinse-n cenusiul zilelor

***

cacofonie

cine-a crezut ca gandurile sunt tacute

se-nseala

nimic nu poate acoperi disconfortul

produs de ele

faptul ca nu dau toate odata buluc

tine de realitate

de fizica elementara a bunului simt

dar asta nu inseamna ca nu-s pregatite

la linia de start

linie pe care nici macar moartea

nu o trece

fara voie

bruta

de ce eu Doamne?

cine are lumina ochilor sa se bucure ca poate privi măreția

cine n-o are sa se bucure ca-n fata lui sade Dumnezeu

cine are sănătatea auzului sa se bucure pentru ca fericirea șoptește

cine n-o are sa se bucure caci dulceata cuvintelor inchipuite nu are seaman

cine are darul vorbirii sa se bucure caci poate descrie fala si nemarginirea

cine nu-l are sa se bucure caci vorbele-i pornesc din inima sagetand cerurile

fericit cel ce-i in plinatatea simtamintelor

caci ale lui fi-vor toate cate misca, susura si ganguresc

dar nici cei lepadati in afara nu trebuie sa le fie teama

caci lor le sunt date spre intelegere marile taine

pentru ca-n fata mi se aruncau toate minciunile

mi-am luat ochii si i-am semanat in noroiul faptelor

sa vada si ei uscaciunea si nerodirea

pentru ca urechile-mi desluseau vaietele lumii

le-am lepadat de la mine cu tot vuietul neputintelor

sa-nvete si ele tacerile rostuite-n samanta

si pentru a stopa izvorul nemultumirilor

mi-am luat limba si-am zvarlit-o-n jarul rostirii

sa-nvete a arde mocnit in noptile lungi de iarna

un singur lucru mi-a mai ramas de facut

sa-mi instrainez inima cu toata navala ei

si sa las pacea stearpa a nevietuirii

sa ma patrunda, igrasie cuibarita-n trupul zidirii 

din vremuri de demult

mai lasa-ma sa aprind focul,

sa spulber rasufland usor cenusa

sa-mi toarca flacarile firul

din caierul povestilor nespuse

sarac e cel ce nu s-a spovedit in fata sobei

si nu s-a-mpartasit cu fumul din tincuse arse

sa susure un bocet cetinii ce moare

lasandu-ne sa ii sorbim incet caldura

in lucruri mici se-ascunde fericirea

in taina amintirilor si in taceri

e-n lacrima ce ti-o ascunde ploaia

in fulguite si uiate adieri

decontare

noaptea e perna cerului pe care-si intinde stelele-ostenite

iar ziua e locul in care lumina coboara sa se spele

aduna-ma roua in stropii plini

si spala lumea toata rautatea adunata

cine-a crezut ca ma poate-nvinge la scandenberg

uita ca in fiecare zi exersez aruncarea inutilului

si ma umplu cu ceea ce am mai scump

aveam cuvinte si aveam si timp

din fraze peticite si-aruncate

scot cele mai frumoase cuvinte-suvite

le petrec, umpland urzeala tacerilor

pana cand carpete poeme ma izoleaza de recele de-afara

re-numire

vijelios, năvalnic, doar zbucium

această viaţă, continuă mişcare, muscând din carnea timpului

câte o zi, halcă ce trebuie mestecată ore întregi

încet, încet, malurile se dau la o parte

orizontul se deschide

carte rebut, plină de pagini albe şi spulberate întrebări

cineva strigă cerându-mi să mă întorc

aşa cum ai întoarce o altă pagină

dar ei nu ştiu cât de greu e să te calci în picioare

în urmă, meandrele se surpă

izolându-mă-n carnea rece

eu, doar o apă moartă

ca o voce de cenușă

hai cu mine

i-a spus tăindu-i aerul

luna se cațără cu greutate până la marginea ferestrei

e prea plină pentru o noapte atât de vulgară

luați-mă cu voi, singurătatea asta taie-n carne vie

și nici marea nu mai acceptă transfuzii inutile

cineva și-a pierdut vocea

a scăpat-o și tot locul s-a umplut cu vocale

ascunde-mă noapte

nu lăsa tăcerea să mă-încalece trufașă

măcar atât poți să faci

el care ne-a arătat adevărata față

a plecat să se joace de-a îngerul dincolo de ochii goi

cine-i va lua locul

va fi doar o voce de cenușă…

ploaie în august

titlurile ultimelor poeme pendulau nehotărâte

intre o moarte inutila și o uitare scorojita

ceva asemenator sangelui uscat

tin minte ca inainte de poezii scriam scrisori

care incepeau invariabil cu Draga

si depanau evenimente

clipe, arome, gusturi

si culori

neaparat culoarea de cerneala vie

ce traversa randuri si ganduri

chiar si fara cuvinte

cineva ar trebui sa opreasca aparatele

consuma energie si degaja caldura

incitand aerul la revolta

nimeni n-ar putea sa spuna

cum au fost alungate scrisorile

si cum de nici versurile

nu se mai regasesc printre rime

cineva sustinea ca-au albit

ca au orbitele goale

dar cine mai sta sa dezlege

fapte cazute-n desuetudine

ceva asemanator sangelui uscat

crapa sub impresia primelor picaturi

ce penduleaza intre o moarte prin impuscare

si o evaporare trista

sa nu te-întorci pe-același drum

ca de obicei, urc din moarte către viață

îmi iau micul dejun și-mi sorb pe-îndelete cafeaua

după care îmi fac eterna plimbare prin parc

trecând linia de toxicitate a normalității

ne-am întâlnit întâmplător,

m-a oprit și m-a-întrebat dacă soarele mai apune

în același cuib,

pe ultima creangă ce desparte munții

i-am spus

(dar ști cât de greu e sa faci față unei cascade)

fusta ei power-flower se-înfoia făcând pauze de vorbire

bratele ei dirijau curenții telurici ai tăcerii

și tot trupu-i vibra a spunere

tu mergi cu mine a mai zis

întorcându-se grăbită,

vâslind nonșalantă aerul greu

niciodată să nu te întorci pe același drum

și cuvintele s-au prăbușit

în urma noastră.

imuabil

un cuvant la fel de greu ca si uitarea

un cuvant cuibarit intr-o scrisoare, poate ultima,

dar oricum batrana, atat de batrana

ca nici azilul nu-i mai vindeca amintirile

scrisorile au iesit din uz

si-au fost trase pe linie moarta,

calimarilesi-au facut sepuku

rugina s-a aruncat in varful penitelor

iar foile s-au imbolnavit de icter

Enola Gay striga sufletele imprimate-n carnea foilor

propozitii scheletice ratacesc printre gunoaie

frzele se strecoara printre cuvinte

iar ritmul vorbirii

migreaza-n buricele degetelor

poate ca e timp ca sa rad

sau poate ca ar trebui sa plang

dar stiu

ca in curand

voi incepe a scrie iar scrisori

cântec trist

cred că am devenit invizibil

pentru că nu mă mai regăsesc niciunde

se plânge cel din fata mea

scormonind

prin mormanul de cioburi si ochi storsi

ori de cate ori intalnesc pe cineva

ma uit in ochii lui sa ma caut

si nu ma vad

nici oglindit nici ascuns

in spatele ochilor

oglinzile

crapa si ele, nu mai suporta

tacerea ce le macina

iar cioburile nu ma arata

nici apa nu ma baga-n seama

aratandu-ma asa cum sunt

i-am intins ochii mei plini de lacrimi

ia-i si priveste prin ei

poate ca nu-ti vor arata mare lucru

dar macar vei putea privi lumea

cu alti ochi

despre…

confort, incredere si sinceritate

se iau cele trei axe de simetrie ale unui duet

si punctele temporale definite sau care definesc

o relatie de lunga durata

rezultatele, indiferent de oscilatiile

caracteristice fiecarui element

vor fi in oglinda

redefinind

tendinta exponentiala

a sublimarii

înger cu gheare și coadă

am pătruns în camera ta răvășita

răni de țigară strivită, zațuri uitate şi cărți

şi parcă tot mai multă dramă trecută de ciclul primar

dormeai răstignit între cenuşiu şi uitare

căzut într-o agonică penumbră

printre perne ostenite

să mai ţină piept avalanşei

din care tot încercai să te salvezi

în colţul pleoapelor

umbre, lacrimi

eşec

dependenţa

o sudoare purulentă

acoperea partea din moarte

în care te căuta somnul

de inimă rănită

ghearele mele strâng

în răpăit de tobe

pulsul buimac

ce uitase de sine

e bine când totul se termină cu bine

acum pot să mă desprind

cu un plesnet de coadă

întinsă arc