în prizonierat

naşterea m-a aruncat 

într-o temniţă de carne

fără speranţă de evadare

şi fără ziduri groase şi reci

carnea ochilor apasă

disipând lumina brută

transformând eternitatea

într-o noapte neîntreruptă

raiul nu-i decât lumina

care intră în celulă

celor ce îşi poartă carnea

fără ai găsi vreo vină

iadul este noaptea-adâncă

zămislită în adâncuri

ce-ţi apasă suferinţa

şi striveşte, e doar stâncă

dăruit să-mi port povara

prin deşertul de cenuşă

eu speranţă, carnea lanţul

adăstând lângă o uşă

purgatoriul este drumul

ce mă poartă spre pământ

căci sfârşitul e speranţa

pentru un nou început