- Deci…
- Da. Nu de data
asta. Nu.
- Asta era în…?
- Prin 70 cred…
eram… încă eram bine.
- Şi nu te
gândeai la…
- Nu. Sinuciderea
este un act de curaj. Şi eu n-am fost întotdeauna un curajos. Am avut şi
momente de panică, de laşitate, de milă.
- Milă?
- Da. Îmi era
milă de mine. Ştiam că mai am timp. Era păcat să-mi fur o parte din viaţă.
- Şi dacă ar fi
să-ţi rezumi viaţala o fotografie reprezentativă, care ar fi aceasta?
- Cred că…
- Da?
- Nu ştiu dacă ai
urmărit evoluţia artistului Erwitt… are pe undeva o fotografie reprezentativă…
- Numai una?
- Pentru viaţa mea,
da.
- Şi anume?
- Paris,
dimineaţă de septembrie, cheiul Senei, Amelie, felinarul, Tin – Tin şi eu… iar
în prim plan, o banca şi eu bătrân uitându-mă la ceea ce a fost tinereţea mea.
- De ce oare
toată lumea vrea să pară altfel decât este în realitate? Scena pe care mi-o
descrii parcă-i scoasă din Modiano cu a lui Cafeneaua tinereţii pierdute
transpusă pe o bucată muzicală gen Una mattina de Ludovico Einaudi.
- De ce nu? Dacă
noi nu ne îngrijim de imaginea noastră cine crezi că o va face? Dacă nu îţi
sapi mormântul în viaţă fiind, să nu te miri că ajungi la groapa de gunoi sau
într-o groapă comună în cel mai bun caz.
- Deci nimic nu
trebuie lăsat la voia întâmplării?
- Nu. Şi cu atât
mai mult moartea.
- Moartea. Văd că
te obsedează cu adevărat.
- Da. E o
prioritate. Încă de când m-am născut. Am fost omul cu întrebări ciudate.
- Nici nu mă
aşteptam la altceva.
- Aşa spunea şi
Amelie.
- Spunea. Ştiu că
doare.
- Doare al
naibii. Dar pe de altă parte şi durerea asta face parte din viaţă. Fără durere
nu poţi să înţelegi fericirea. Sau chiar dacă o înţelegi nu poţi să o înghiţi
pe toată. E un hap prea mare. Te îneci cu ea.
- Dar nu şi cu
moartea.
- Nu. Moartea e
ceva firesc. Nu-i un dar ca fericirea. Fără fericire poţi să trăieşti, dar fără
moarte nu.
- Şi când ai
încercat prima oară să o faci? Vreau să spun, în mod conştient.
- Niciodată. Un
om conştient nu vede sfârşitul călătoriei. Îl trăieşte. Numai un inconştient,
un visător îşi vede sfârşitul. Şi prima oară când mă vedeam la final a fost
când am întâlnit-o pe Amelie. Îmi spuneam că un om normal nu poate suportă
atâta fericire. Era atât de multă încât dădea pe afară, te sufoca, te lăsa lat.
- Şi atunci ţi-ai
dorit moartea?
- Nu. Am trăit-o.
Am experimentat-o.
- Vrei să spui că
iubirea este o moarte?
- O moarte
uşoară. Da.
- Cred că este
cea mai macabră definiţie a iubirii.
- Asta e ceea ce
crezi. Asta e ceea ce am trăit. Asta este diferenţa dintre noi.
- Putem să le
luăm pe rând?
- Cu ce vrei să
începem?
- Cu viaţa. Ce
este viaţa?
- Viaţa este o
poartă. O poartă de ieşire, de abandon, de exil. Odată ieşiţi în lume începem
să uităm. Şi cu cât înaintăm mai mult cu atât uitarea devine mai groasă.
Adevărata lume rămâne undeva în urmă. Şi toată viaţa rătăcim încercând să o
găsim. Unii mai norocoşi o pot vedea lămurit şi clar,alţii o văd pierdută-n
ceaţă. Iar alţii nu văd nimic altceva decât pustiul. Cei mai mulţi nu văd şi nu
simt nimic. Au mintea şi inima împietrite. Sunt oameni care îşi poartă
lanţurile, sunt oameni care şi le rup şi se retrag în plină glorie. Lasă viaţa să
fie trăită de ceilalţi. Pleacă. Ei sunt cei ce găsesc calea…
- Deci moartea
este?
- Moartea este
aceeaşi poartă. E locul de intrare. Cine o găseşte şi o trăieşte lasă totul în
urmă. Se redescoperă, se regăseşte, se reîntregeşte. Ştiu că îţi este greu să
înţelegi de aceea nici nu insist. Toată lumea, sau nu chiar toată, dar marea
majoritate vede Moartea ca pe-o uscătură pusă pe cosit de-a valma, fără
discernământ, numai fiere şi ură. Greşit. Moartea este bucuria regăsirii, a
aducerii aminte, Moartea este începutul adevăratei călătorii.
- Viaţa, Moartea,
am înţeles. Dar despre iubire? Ce poţi să-mi spui despre iubire?
- Ce ai vrea să
auzi?
- Adevărul.
- Adevărul doare.
- Ştiu, dar tu
spuneai că durerea face parte din bagaj.
- Da. Este
endorfina care ne trezeşte la realitate. Fără ea am rătăci prin nori pufoşi de
visare. Reveria este o invenţie omenească. Făcută să te ajute.
- Şi în sfârşit
ajungem la Amelie.
- De ce în
sfârşit? Ea este începutul. Fără ea golul nu ar avea graniţe. Ar fi doar o
manifestare a haosului. Haosul naşte golul sau golul naşte haosul?
- Conform
cercetătorilor, mai întâi a fost găină. Pentru că oul conţine nişte proteine pe
care numai corpul găinii le poate produce. Deci ceea ce trebuia, a fost
demonstrat.
- Atunci, Amelie
este germenele care a pus stavilă haosului, este big-bangul din care m-am
născut, este axa de rotaţie a Pământului atâta timp cât eu sunt Pământ.
Să vezi şinele de tren curgând haotic prin spaţiu fără nici o determinare
este o stare de normalitate. Să vezi trecerea zdrenţuită a orelor căutând cu
disperare o ordine în care să se instaleze aduce a bun simţ. Dar să vezi totul
aranjandu-se fără pic de efort în linii paralele pândind curgerea minutelor
între un şuierat şi altul e o adevărată poezie. Ori în dimineaţa aceea de
primăvară, Parisul parcă înnebunise. Verdele mugurilor se scurgea în aer,
mirosurile florale desenau elemente arhitectonice stranii pe cerul copt de
aşteptare, iar oamenii valsau abia măturând pavajul. Gara nu mai era locul de
tortură al despărţirilor. Era locul în care viaţa se năştea şuierând spontan.
Iar eu, fost biet student inutil de sărac, despărţeam timpul trecut de prezent.
Nu cred că aş putea spune ce căutam în acel moment în gară pe peron. Spaţiul şi
timpul conspirau împreună. Ştiu că mai aveam puţin şi mă prăbuşeam pe prima
bancă liberă. Numai că la capătul peronului nouă, lumina condensa într-o formă
materială. Nimic nu prevestea explozia ce avea să urmeze. Ştiu doar că eram la
câţiva metri şi deodată lumina s-a întors şi m-a fulgerat cu nevinovata întrebare:
- Aveţi idee ce întârziere poate să aibă trenul?
Prostia, beţia, moartea, suferinţa s-au precipitat instantaneu sufocandu-mă
cu singurul răspuns penibil pe care îl puteam găsi:
- Are vreun tren
întârziere?
- Domnule…
- Antoine.
Antoine mă numesc domnişoară.
- Bună Antoine,
eu sunt Amelie.
- Bună Amelie.
Pot să te invit la o cafea? Doar o cafea că nu am mai mulţi bani…
- Şi dacă vreau
mai mult?
- Cere şi ţi se
va da!
- Citezi?
- Blufez. E
singura parte în care excelez.
Poate că cerul nu are o singură nuanţă de albastru
aşa cum nici pământul nu are o singură nuanţă de negru dar pentru mine toate
acestea erau amănunte irelevante. Pentru mine, viaţa era un sistem planetar
învârtindu-se în jurul ei. Amelie, era axis mundi, era începutul şi sfârşitul,
era tot şi nimic. Era doar o ploaie de sunet şi lumina. În rest nu era decât
linişte şi moarte. Şi cafeaua a devenit viaţă cotidiană. Ori de câte ori
trebuia să ne despărţim cădeam într-o melasă întunecată şi oricât de mult aş fi
încercat să scap nu era cu putinţă. Eram Pământul bucuros că are o orbită
stabilă, oscilând în jurul soarelui său. Prima lună am fost campat pe colinele
Purgatoriului. Apoi s-a mutat la mine şi primăvara continuă făcea să
înflorească fiecare oră în boboci plini de caldă aşteptare. Nu cred că a fost
cuvânt nebăgat în seamă, răsuflare netocmita şi idee netălmăcită. Toate
filmele, cărţile, articolele şi sunetele treceau prin cămăruţa noastră. Şi
nimic nu era întreg până nu avea okeyul nostru. Inventam cuvinte ca să vedem
cum sună aerul. Ne sărutam ca să fim siguri că nu am trecut pragul nebuniei şi
mai ales nu ne săturam unul de altul. Ne consumam în îmbucături mici ca să fim
siguri că ne ajungem până la limita omenescului trăibil. Eram siamezi,
simbiotici şi identici. Ajunsesem să călcăm în acelaşi timp, să respirăm
acelaşi aer şi să avem aceleaşi vise. Lumea se ţesea din trăirile noastre.
Tomurile se năşteau sau mureau la simplă noastră tresărire. Sunetele năşteau
trupe în vogă şi nu invers, iar noi eram cei ce le dădeau voie în lume. Ile
Saint Louis. Locul în care veşnicia cobora în Paris ca să mănânce o îngheţată
de mango. Simplul fapt că eram ancoraţi în buricul târgului dar la sute de ani
depărtare ne dădea o stare de bine şi suficienţă. Poate că nu ai să crezi dar
dimineţile noastre începeau pe cheiul Senei departe de tot zbuciumul, iar seara
trecea pe la noi să ne salute. Quai de Bourbon, locul tinereţilor mele
incredibile. Locul în care universul încăpea într-un studio. La etajul şase soarele
îşi făcea culcuş printre aşternuturile răscolite şi mai mereu fără vlagă. Poate
că viaţa nu ne cerea socoteală. Dimineaţa o lăsam ascunsă cu faţă-n cearceafuri
şi plecam pe jos către Pompidou. Drumul mă calma şi mă aducea cu picioarele pe
pământ, iar la muncă uităm până şi să respir. Centrul cerea sudoare şi abandon.
Biblioteca era toată viaţa mea. Eu trebuia să verific fiecare detaliu şi să îmi
imaginez cum ar arăta la final. Acesta a fost şi motivul pentru care serile
noastre se adunau în jurul unui pahar de vin şi a unor discuţii interminabile.
Centrul creştea odată cu mine şi eu creşteam odată cu ea. Ea era tot ceea ce
îşi putea dori orice om, orice bărbat. Prin ea mă regăseam şi renăşteam în
fiecare dimineaţă.
- Bine, dar tu nu
ţi-ai pus niciodată întrebarea cine este, cine poate fi Amelie?
- Man, un om
fericit nu se întreabă de ce se mai moare. El radiază fericire crezând că lumii
îi e de ajuns acest lucru.
- Şi când a
plecat prima dată?
- A fost… dar
poate că ştii, poate că ai trăit izbucnirea necontrolată a naturii… mergi
liniştit pe stradă, apoi o şoaptă de vânt se strecoară printre picioarele tale,
simţi cerul care-şi trage obrăzarul, vezi crengile aplecându-se fără temei,
apoi primii stropi de ploaie ce te izbesc cu furie, după care cerul se
întunecă, vântul îşi iese din minţi şi norii îţi scuipă toate nespusele în
bucăţi de gheaţă ce-ţi săgetează obrazul şi spatele… cam aşa a fost şi cu noi…
nimicul stăruia să ne despartă, aşa că nu trebuia un motiv deosebit. Orice
aşchie intrată sub unghie era suficientă. Şi aşchia a fost un tricou…
- Antoine? Ai
idee unde este tricoul meu cu Abba?
- Tricoul tău?
- Da, tricoul meu
negru cu tabloul formaţiei.
- Dar eu credeam
că este al
- Nu. Nu este al
nostru. Este numai al meu. Şi nici nu voiam să-l umpli de balele tale…
- De ce?
- Crezi că eu nu
ştiu că ori de câte ori rămâi singur te uiţi după picioarele ce-ţi trec prin
faţă ochilor
- Amelie?
- Ajunge. Ce,
crezi că-s proastă? Crezi că nu văd?
- Să vezi ce?
- Că te
plictisesc…
Şi a ieşit trăndind uşa. Niciodată nu simţisem atâta ura în tonul ei. Eram
terifiat. Căzut în prostaţie am pierdut noţiunea timpului. Mâncăm fără să simt,
dormeam fără să ştiu, umblam fără să văd şi auzeam dar nu înţelegeam nimic.
Cuvintele erau bile de chewing gum, lipicioase şi amorfe, fără personalitate şi
duritate silabică. Credeam că mai jos nu se poate ajunge, dar îmi demostram
contrariul, trăind cele mai netrăibile perioade. Dacă în Metamorfoze, Kafka
încearcă să-şi imagineze cum ar fi viaţa unui om găzduit în corpul unui gândac,
eu o trăiam. Şi partea cea mai dureroasă e că viaţă mă strivea de fiecare dată
când mă vedea. Viaţa mea se întindea ca burtă unui gândac de bucătărie zdrobit.
Munca mea atârna de un fir de păianjen. Şi viitorul meu se zbătea ca o muscă
într-un borcan cu miere. Cât timp a trecut? Nu am ştiut nici atunci şi nici
după. Gândeşte-te că nimereşti într-o dimineaţă ceţoasă. Panica trage semnalul
de alarmă dar nu te opreşti. Continui să mergi. Fără să vezi, fără să auzi.
Rătăcitor printr-o pernă cu vată. Dar ceaţa dispare brusc sau se termină
inconsistenţa ei şi realizezi că nu eşti obosit dar nici nu ştii ce distanţă ai
parcurs. Poate că dacă ai avea putere, te-ai întoarce ca să ştii pe viitor, dar
nu o faci. Continui să mergi. Şi aşa s-a întâmplat şi cu noi. Într-o dimineaţă,
şi spun dimineaţă pentru că geamurile încă nu se spălaseră pe ochi şi de afară
se filtra o lumina chioară. A deschis uşa descumpănită dar totodată radiind de
fericire. Se bucura că mă găsea în chinurile iadului dar în acelaşi timp nu
înţelegea cum de suportam aerul închis şi mirosul de abandon. A fugit până la
geam şi l-a deschis cu o singură mâna, trăgând aer curat în piept. Abia atunci
am observat coşul. Pe umărul stâng avea o geantă de rafie ca un coş de plajă în
care se simţea o prezenţă. S-a repezit la mine şi m-a alungat în baie. Cabina
de duş a icnit surprinsă de atâta violenţă. A pus duşul pe mine fără a ţine
cont de proteste. Hainele mele se umpleau de apă, lăcrimând fără motiv. Am
asistat neputiincios la acel botez păgân şi una după alta hainele mele cădeau
victime. Eram gol şi ea era lângă mine. Mă proteja matern alungându-mă la capătul
zbuciumului. Nu mai ştiu dacă mă săpunea, mă ogoia, mă liniştea sau mă întărâta
dar mult timp nu am ieşit din baie. Ne topeam şi ne recreeam într-o muncă
sisifică, regăsindu-ne. Momentele magice nu au nevoie nici de explicaţii,nici
de lamentări şi nici de reproşuri sau întrebări. Viaţa noastră a continuat ca o
lipitură de montaj. Eram într-un alt fel de film. Am ieşit din baie străvezii
dar radiind fericire. Lumea recăzuse din surghiun, drept în garsoniera noastră.
Dinspre coşul ei plajă s-a auzit un scâncet subţire, nefiresc în lumina acelei
dimineţi. S-a lovit cu mâna peste frunte şi a început să caute coşul de plajă.
L-a desfăcut cu teamă şi a scos un ghemotoc de blană albă… dar, după cum bine
spune un prieten “niciodată să nu te joci cu copii sau câini…” lui Tin-Tin nu
i-a trebuit mult timp. După ce l-a lăsat jos, a amuşinat lucrurile
insignifiante după care s-a cocoţat pe salteaua noastră şi a început să
scâncească mulţumit, ghemuindu-se în adâncitura genunchiului meu. Piele pe
piele. Căldură lângă căldură. Protejat şi protector. S-a repezit la frigider, a
luat o sticlă de lapte şi a turnat într-un bol, a uns un dumicat de pâine cu
pate şi a pus totul pe un ziar lângă uşa de la baie. Apoi s-a cuibărit în
sufletul meu, ascunzându-şi spatele în scăunelul pe care îl făceam de fiecare
dată dar fără a-i tulbura somnul puiului. Tin-Tin era bucuria noastră şi noi
eram liniştea lui. Studioul putea adăposti trei suflete, cu condiţia să nu
cerem prea mult de la viaţă. Şi Tin-Tin a devenit stăpânul patului,
îngăduindu-ne alături, piele lângă piele, căldură lângă căldură, ea în scăunel,
el în adâncitura genunchiului.
- Deci viaţa nu este numai Tin-Tin
şi-un scăunel la vreme de seară.
- Nu. Din păcate, orice sinusoidă
are suişuri şi coborâşuri.
- Şi a două oară când a plecat?
- Imediat după nuntă. După ce ne-am
despărţit de prieteni am luat-o-n braţe şi am urcat-o până în studio. Tin-Tin
alerga de colo-colo ca bezmeticul. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. I-am
deschis uşa dar nu a vrut să iasă. Simţea că nu trebuie să mă lase singur.
- Şi a plecat pur şi simplu?
- Da. Şi-a smuls rochia de mireasă,
şi-a luat pantalonii şi un pulover de lână şi a ieşit furioasă.
- Fără nici un comentariu?
- Fără un sunet. Dar în ochi i se
putea citi disperarea înfrângerii. Se simţea constrânsă. Credea că-şi pierde
libertatea de mişcare. Ori ea nu suporta recluziunea. Ciudat e că ea a fost cea
care a animat şi a pornit avalanşa. Mie îmi era bine. Munceam, iubeam, trăiam.
Ce-mi puteam dori mai mult? Mie nu-mi trebuia mariaj. Mie îmi era suficient că
eram acceptat. Niciodată nu am întrebat de ce şi-a dorit această căsătorie. Nu
am înţeles dacă a fost un test, o ultimă zvâcnire de normalitate familială sau pur
şi simplu o toană. Dar nici nu am întrebat. Laşitatea este scrisă-n carne. Că
şi bunul simt. Ca să înţelegi ce a însemnat viaţa mea poţi să îţi imaginezi o
gură de metrou inundată. Dar ca să poţi ajunge la viaţă trebuie să iei metroul.
Aşa că te arunci cu capul înainte şi te afunzi. Lumina se termină ca şi umbrele
de la Auschwitz. Memoria nu te lasă. Vezi cu ochii minţii fiecare detaliu şi te
afunzi tot mai mult, până reuşeşti să pui piciorul pe peron. Acum nu rămâne
decât să aştepţi primul tren, indiferent dacă o să rezişti sau o să-ţi
explodeze plămânii. Viaţa mea se reducea la două guri şi la două nevoi: a mea
şi a lui Tin–Tin. Dimineţile ieşeam la o scurtă plimbare, urcam în studio, îi
lăsăm mâncarea pe o zi întreagă şi litiera lui curată (era mai ceva ca o
pisică, trebuie să-ţi spun cu toate că ştii), plecarea la serviciu, sfârşitul
programului. Alungirea drumului şi ignorarea momentului din faţa uşii de
intrare, lesă Tin–Tin, plimbarea de seară, şi momentul esenţial ce consta în
abandonul total. Eu stând pe chei cu picioarele atârnateîn gol, Tin–Tin
amuşinând toate urmele trecătorilor, apoi oboseala şi cuibărirea lângă mine
fără un scâncet, fără un suspin. Ridicarea la realitate şi revenirea acasă.
Masa de seară pentru amândoi şi scufundarea în uitare: patul. Eu făcând
scăunelul, el cuibărindu-se-n căuşul genunchiului meu. Mecanica diurnă a
corpului mă ajuta să supravieţuiesc. Până într-o seară când inima mea a
îngheţat instantaneu. Eram pe chei. Am simţit când Tin–Tin s-a ridicat şi a
făcut câţiva paşi. Nu l-am urmărit. Îl lăsăm să-şi caute leacul. Îmi era greu
să-i ofer ceea ce îi lipsea. Şi atunci, i-am simţit mâna. Se juca cumva în
părul meu. Căuta să găsească drumul spre inimă, numai că rătăcea cărarea. S-a
scurs lângă mine, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a şoptit scurt:
- Am o surpriză. Trebuie să… vezi
Vorbele pluteau cumva în aer. Am urmat paşii mecanic. Şi Tin–Tin a făcut
acelaşi lucru. Am urcat în studio. Am deschis uşa. Din bucătărie se auzea
viaţă. Tin–Tin a fost fost primul care a zbughit-o pe lângă noi. A intrat în
bucătărie şi din sunete descifram semnele ineditului, al acceptului. Aşa că nu
am fost prea mirat când în uşa bucătăriei a apărut el. Dar nici nu mai
respiram. Momentul rămăsese suspendat, târându-se într-un pliu al timpului.
Concomitenţă este un termen acceptat nu plăcut. Să te bucuri că poţi să vezi şi
să regreţi că vezi ceea ce vezi. Era mariajului nostru începea ca un trio de
răsunet cu actori anonimi. Şi fără un contract prealabil.
- Salut. Eu sunt Arnould. Şi s-a
apropiat întinzându-mi mâna.
- Bună Arnould. Eu sunt Antoine,
soţul lui Amelie.
- Da. Ştiu. Haideţi că tocmai
pregăteam un sos pentru cină noastră. Vrei să desfaci tu sticla de vin te rog?
Poate că moartea nu este asemeni clişeului cu “s-a rupt filmul” dar nici
purgatoriul nu cred că are atât de multe capcane. După mintea mea totul ar
trebui să fie mult mai simplu. Amelie aştepta în hol cu spatele lipit de uşă.
Tin–Tin se tolănise în pat privind la noi curios. El, s-a întors la bucătărie,
iar eu priveam orb fără a percepe realitatea. S-a apropiat, m-a mângâiat pe
spate şi mi-a şoptit strecurandu-şi cuvintele în urechea mea: ştiu că mă
iubeşti , o să încercăm să ne acceptăm, nu-i aşa dragostea mea? M-am apropiat
de masă, am luat sticla de vin, tirbuşonul, am desfundat sticla şi am turnat în
pahare că să-i dau timp vinului să respire. Masa era deja aranjată pentru trei
persoane aşa că nu mi-a rămas decât să mă aşez şi să aştept. Ea a tăiat bagheta
şi a adus o sticlă cu apă după care s-a aşezat şi ea. Arnould a apărut ca un
scamator jonglând cu tigaia în care sfârâia sosul de friptură şi cu platoul cu
fripturile.
- În seară asta am zis că e mai
potrivită o friptură uşoară.
- Mulţumesc.
Tăcerea a avut al patrulea scaun la masă. Noroc cu sporovăiala tacâmurilor
şi clipocitul vinului în pahare. Masa a fost curăţată, vasele spălate, duşul a
curs încontinuu pe parcursul celor trei trupuri şi salteaua a gemut sub
greutatea viselor nerostite. Nu ştiu dacă viaţa bate filmul sau filmul câştigă,
dar cu siguranţă că dacă unul dintre noi ar fi scris scenariul Visătorilor lui
Bertolucci cred că ar fi ieşit magistral. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă:
ziua a doua. Tin-Tin nu şi-a părăsit cuibul până nu ne-a văzut pe toţi ridicaţi
din aşternut. Noapte de chin, noapte de frontieră, când mâinile înţepenesc în
poziţii anormale, controlate la sânge, când respiraţiile se lipesc de aşternut
pândind, când întunericul condesează forme noi. Încă din acea primă noapte am
înţeles că “ori acceptăm realitatea triumviratului ori dispărem”. Şi lupta a
fost grea. Cedările ca şi cuceririle nu apar în toate cărţile de istorie. Dar
viaţa continuă şi se perpetuează aşa cum ştie ea mai bine. Mâinile îşi au
potecile lor, picioarele se strecoară pe cărări bineştiute, trupurile au
acelaşi metabolism, visele se despart rătăcind în noapte iar dimineţile se
freacă la ochi, indiferent pe ce parte a patului ai dormit. Şi a fost perioada
cea mai traumatizantă dar şi cea mai revoluţionară a vieții mele. Experimentul
era pe cale să reuşească. Zilele se scurgeau pe drumul spre serviciu şi spre casă,
serile coborau împreună cu noi şi Tin-Tin, iar nopţile se ghemuiau în căuşul
genunchiului meu. Nopţile mele nu erau aceleaşi cu nopţile lui sau ale ei.
Fiecare noapte cu povestea ei, chiar dacă uneori nopţile se întâlneau la un foc
de tabără mistuindu-ne. Dar pot spune ceva ce nu am mai spus până acum: foarte
mulţi oameni se laudă că au venit să admire luminile Parisului. Eu în toată
această perioadă am învăţat culorile cerului parizian. Eu şi Tin–Tin. Nu e
vorba de reţinere, de pudibonderie ieftină sau de echilibristică, nu. Pur şi
simplu nopţile în trei sunt lungi, grele şi ameţitoare. Aşa că de multe opri
preferam să împart noaptea în culori.
- Şi cu toate astea a plecat iar…
- Da. Mai întâi a plecat Arnould.
Într-o dimineaţă şi-a strâns cele câteva lucruri în geanta sport, mi-a strâns
mâna şi a plecat. Fără un cuvânt, fără o privire. Apoi când s-a trezit ea, a
ştiut. Stătea în fund frecându-se la ochi neajutorată. Eu îmi beam cafeaua,
mestecând cu greu croissantul. Parcă aveam gura plină cu argilă. S-a ridicat,
şi-a tras un maieu şi o pereche de jeans, a luat o pereche de sandale şi a
ieşit pe uşă fără nici o explicaţie. Aerul băltea în urma ei şi condensa în
colţul ochilor.
- Şi nici atunci nu te-ai întrebat ce
se întâmplă?
- Ce rost ar fi avut? Frunza este o
interfaţă între copac şi mediul înconjurător. Ea nu-şi pune întrebări. Cel mult
ea poate să plângă sau să se sinucidă, desfrunzindu-se.
- Deci de atunci a început să-ţi dea
târcoale ideea?
- Nu. Se pare că nu mă urmăreşti.
Ideea morţii e scrisă în gene. Numai factorul activator lipsea.
- Şi de atunci ai tot încercat?
- Nu. Niciodată. Eram răspunzător de
viaţa ei şi a lui Tin–Tin. Aşa că nu puteam să mă gândesc la altceva
- Şi-atunci?
- Şi-atunci a fost toamnă iar.
Frunzele se plimbau alene de-a lungul cheiului prefăcându-se doar că se aruncă,
cele mai multe lăsându-se purtate. Carnea lor nu mai protesta. Când am urcat cu
Tin-Tin după plimbare am găsit-o cuibărită-n pat. Părea scoasă din canale. A
fost rândul meu să o duc cu forţa sub duş şi să las apa să curgă peste noi.
Dacă timpul ar putea fi spălat, cred că lumea ar face şi câte şase duşuri pe
zi.
- De ce şase şi nu şapte?
- Pentru că până şi Dumnezeu se
odihneşte.
- Şi această repriză de viaţă a
durat?
- Trei ani indescriptibili.
Biblioteca mea era acum un vis viu, pe care îl trăiam în miros de lectură.
Cărţile mă invitau la dans, storcându-mi până şi ultima fibră. Iar Amelie
devenise o femeie de casă, o soţie model, o amantă ideală şi o depravată
ingenuă. Numai Tin–Tin devenea străveziu şi uşor ca un fulg. Nici un medic nu a
ştiu să-mi spună ce se întâmpla cu el. Până în seara când a cerut puţină
atenţie. Era ceva ciudat. M-am dezbrăcat şi m-am suit pe saltea făcând
scăunelul. S-a învârtit de trei ori că să-şi găsească locul după care s-a
ghemuit tremurând în căuşul genunchiului meu. Cerul şi-a aprins toate stelele
la fereastră dar eu nu putea suferi să le văd. Am adormit suspinând. Moartea
are sânge rece. M-am trezit cu piciorul îngheţat. Tin-Tin se răcise aşa făcut
covrig. Noaptea dacă vrea să plângă, plânge, pentru că nu o vede nimeni. M-am
îmbrăcat, am luat un aşternut şi am învelit covrigul de carne. Am ieşit fără să
spun nimic. Am coborât scările fără să simt, fără să văd, fără să aud. Undeva,
în adâncul spaimelor mele ştiam că asta fusese ultima noapte. Şi Parisul habar
nu avea de toată povestea asta. Culorile cerului mă ştiau dar nici eu nu le
uitasem. Din adânc de oraş răbufneau zgomotele nopţii. Paşii mei se împleticeau
în valuri de tăcere. M-am trezit pe
Cheiul Saint-Bernard în apropierea Grădinii Plantelor, în Jardin de roches et
de pivoines. Şi mărturisesc fără ruşine că Tin–Tin se odihneşte printre cele
mai frumoase tufe de bujori din Paris. Am ajuns cu greu acasă. Eram sfârşit.
Studioul nostru părea devastat. Dar în toată debandada aia un bilet strălucea
atrăgându-ţi atenţia. “Să nu mă cauţi. Te rog uită totul.” Patru şi cu patru
fac o viaţă de om, nicidecum opt.
- Şi nici macat în acest moment greu
nu ai încercat să afli ceva?
- Acum chiar era prea târziu.
- Şi ai continuat aşa?
- Cincisprezece ani. O viaţă de om
dacă pot spune. Au fost zile de arşiţă sahariană. Au fost nopţi polare pline de
cruzime. Dar trebuia să-mi pregătesc un urmaş demn de a continua munca. Chiar
dacă eu dispar, Biblioteca trăieşte. Şi va continuă să trăiască chiar şi după
ce ultiumul om de pe pământ va pleca la culcare. La început a fost cuvântul. Şi
sfârşitul e tot al lui. Adio.
- Ce faci?
- Am avut curajul să trăiesc. Aşa
cum am ştiut şi cum am putut. Şi nu mi-a fost ruşine cu mine. Poate că
aşteptările mele au fost altele, dar am ştiut să le fac faţă.
- Şi acum?
- Acum am obosit. Vreau să dorm. Să
uit. Să fiu uitat.
- Dar nu se poate
- Ba da. Chiar foarte bine. Nu ţi-am
spus că moartea este parte din viaţă?
- Dar ce mă fac eu fără tine?
- Chiar nu mă interesează. Dar o să
te descurci tu cumva… vezi tu… de dată asta… DA… o să am curaj…
-
Postări
