De data asta…

-     Deci…

-     Da. Nu de data asta. Nu.

-     Asta era în…?

-     Prin 70 cred… eram… încă eram bine.

-     Şi nu te gândeai la…

-     Nu. Sinuciderea este un act de curaj. Şi eu n-am fost întotdeauna un curajos. Am avut şi momente de panică, de laşitate, de milă.

-     Milă?

-     Da. Îmi era milă de mine. Ştiam că mai am timp. Era păcat să-mi fur o parte din viaţă.

-     Şi dacă ar fi să-ţi rezumi viaţala o fotografie reprezentativă, care ar fi aceasta?

-     Cred că…

-     Da?

-     Nu ştiu dacă ai urmărit evoluţia artistului Erwitt… are pe undeva o fotografie reprezentativă…

-     Numai una?

-     Pentru viaţa mea, da.

-     Şi anume?

-     Paris, dimineaţă de septembrie, cheiul Senei, Amelie, felinarul, Tin – Tin şi eu… iar în prim plan, o banca şi eu bătrân uitându-mă la ceea ce a fost tinereţea mea.

-     De ce oare toată lumea vrea să pară altfel decât este în realitate? Scena pe care mi-o descrii parcă-i scoasă din Modiano cu a lui Cafeneaua tinereţii pierdute transpusă pe o bucată muzicală gen Una mattina de Ludovico Einaudi.

-     De ce nu? Dacă noi nu ne îngrijim de imaginea noastră cine crezi că o va face? Dacă nu îţi sapi mormântul în viaţă fiind, să nu te miri că ajungi la groapa de gunoi sau într-o groapă comună în cel mai bun caz.

-     Deci nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării?

-     Nu. Şi cu atât mai mult moartea.

-     Moartea. Văd că te obsedează cu adevărat.

-     Da. E o prioritate. Încă de când m-am născut. Am fost omul cu întrebări ciudate.

-     Nici nu mă aşteptam la altceva.

-     Aşa spunea şi Amelie.

-     Spunea. Ştiu că doare.

-     Doare al naibii. Dar pe de altă parte şi durerea asta face parte din viaţă. Fără durere nu poţi să înţelegi fericirea. Sau chiar dacă o înţelegi nu poţi să o înghiţi pe toată. E un hap prea mare. Te îneci cu ea.

-     Dar nu şi cu moartea.

-     Nu. Moartea e ceva firesc. Nu-i un dar ca fericirea. Fără fericire poţi să trăieşti, dar fără moarte nu. 

-     Şi când ai încercat prima oară să o faci? Vreau să spun, în mod conştient.

-     Niciodată. Un om conştient nu vede sfârşitul călătoriei. Îl trăieşte. Numai un inconştient, un visător îşi vede sfârşitul. Şi prima oară când mă vedeam la final a fost când am întâlnit-o pe Amelie. Îmi spuneam că un om normal nu poate suportă atâta fericire. Era atât de multă încât dădea pe afară, te sufoca, te lăsa lat.

-     Şi atunci ţi-ai dorit moartea?

-     Nu. Am trăit-o. Am experimentat-o.

-     Vrei să spui că iubirea este o moarte?

-     O moarte uşoară. Da.

-     Cred că este cea mai macabră definiţie a iubirii.

-     Asta e ceea ce crezi. Asta e ceea ce am trăit. Asta este diferenţa dintre noi.

-     Putem să le luăm pe rând?

-     Cu ce vrei să începem?

-     Cu viaţa. Ce este viaţa?

-     Viaţa este o poartă. O poartă de ieşire, de abandon, de exil. Odată ieşiţi în lume începem să uităm. Şi cu cât înaintăm mai mult cu atât uitarea devine mai groasă. Adevărata lume rămâne undeva în urmă. Şi toată viaţa rătăcim încercând să o găsim. Unii mai norocoşi o pot vedea lămurit şi clar,alţii o văd pierdută-n ceaţă. Iar alţii nu văd nimic altceva decât pustiul. Cei mai mulţi nu văd şi nu simt nimic. Au mintea şi inima împietrite. Sunt oameni care îşi poartă lanţurile, sunt oameni care şi le rup şi se retrag în plină glorie. Lasă viaţa să fie trăită de ceilalţi. Pleacă. Ei sunt cei ce găsesc calea…

-     Deci moartea este?

-     Moartea este aceeaşi poartă. E locul de intrare. Cine o găseşte şi o trăieşte lasă totul în urmă. Se redescoperă, se regăseşte, se reîntregeşte. Ştiu că îţi este greu să înţelegi de aceea nici nu insist. Toată lumea, sau nu chiar toată, dar marea majoritate vede Moartea ca pe-o uscătură pusă pe cosit de-a valma, fără discernământ, numai fiere şi ură. Greşit. Moartea este bucuria regăsirii, a aducerii aminte, Moartea este începutul adevăratei călătorii.

-     Viaţa, Moartea, am înţeles. Dar despre iubire? Ce poţi să-mi spui despre iubire?

-     Ce ai vrea să auzi?

-     Adevărul.

-     Adevărul doare.

-     Ştiu, dar tu spuneai că durerea face parte din bagaj.

-     Da. Este endorfina care ne trezeşte la realitate. Fără ea am rătăci prin nori pufoşi de visare. Reveria este o invenţie omenească. Făcută să te ajute.

-     Şi în sfârşit ajungem la Amelie.

-     De ce în sfârşit? Ea este începutul. Fără ea golul nu ar avea graniţe. Ar fi doar o manifestare a haosului. Haosul naşte golul sau golul naşte haosul?

-     Conform cercetătorilor, mai întâi a fost găină. Pentru că oul conţine nişte proteine pe care numai corpul găinii le poate produce. Deci ceea ce trebuia, a fost demonstrat.

-     Atunci, Amelie este germenele care a pus stavilă haosului, este big-bangul din care m-am născut, este axa de rotaţie a Pământului atâta timp cât eu sunt Pământ.

Să vezi şinele de tren curgând haotic prin spaţiu fără nici o determinare este o stare de normalitate. Să vezi trecerea zdrenţuită a orelor căutând cu disperare o ordine în care să se instaleze aduce a bun simţ. Dar să vezi totul aranjandu-se fără pic de efort în linii paralele pândind curgerea minutelor între un şuierat şi altul e o adevărată poezie. Ori în dimineaţa aceea de primăvară, Parisul parcă înnebunise. Verdele mugurilor se scurgea în aer, mirosurile florale desenau elemente arhitectonice stranii pe cerul copt de aşteptare, iar oamenii valsau abia măturând pavajul. Gara nu mai era locul de tortură al despărţirilor. Era locul în care viaţa se năştea şuierând spontan. Iar eu, fost biet student inutil de sărac, despărţeam timpul trecut de prezent. Nu cred că aş putea spune ce căutam în acel moment în gară pe peron. Spaţiul şi timpul conspirau împreună. Ştiu că mai aveam puţin şi mă prăbuşeam pe prima bancă liberă. Numai că la capătul peronului nouă, lumina condensa într-o formă materială. Nimic nu prevestea explozia ce avea să urmeze. Ştiu doar că eram la câţiva metri şi deodată lumina s-a întors şi m-a fulgerat cu nevinovata întrebare:

-     Aveţi  idee ce întârziere poate să aibă trenul?

Prostia, beţia, moartea, suferinţa s-au precipitat instantaneu sufocandu-mă cu singurul răspuns penibil pe care îl puteam găsi:

-     Are vreun tren întârziere?

-     Domnule…

-     Antoine. Antoine mă numesc domnişoară.

-     Bună Antoine, eu sunt Amelie.

-     Bună Amelie. Pot să te invit la o cafea? Doar o cafea că nu am mai mulţi bani…

-     Şi dacă vreau mai mult?

-     Cere şi ţi se va da!

-     Citezi?

-     Blufez. E singura parte în care excelez.

Poate că cerul nu are o singură nuanţă de albastru aşa cum nici pământul nu are o singură nuanţă de negru dar pentru mine toate acestea erau amănunte irelevante. Pentru mine, viaţa era un sistem planetar învârtindu-se în jurul ei. Amelie, era axis mundi, era începutul şi sfârşitul, era tot şi nimic. Era doar o ploaie de sunet şi lumina. În rest nu era decât linişte şi moarte. Şi cafeaua a devenit viaţă cotidiană. Ori de câte ori trebuia să ne despărţim cădeam într-o melasă întunecată şi oricât de mult aş fi încercat să scap nu era cu putinţă. Eram Pământul bucuros că are o orbită stabilă, oscilând în jurul soarelui său. Prima lună am fost campat pe colinele Purgatoriului. Apoi s-a mutat la mine şi primăvara continuă făcea să înflorească fiecare oră în boboci plini de caldă aşteptare. Nu cred că a fost cuvânt nebăgat în seamă, răsuflare netocmita şi idee netălmăcită. Toate filmele, cărţile, articolele şi sunetele treceau prin cămăruţa noastră. Şi nimic nu era întreg până nu avea okeyul nostru. Inventam cuvinte ca să vedem cum sună aerul. Ne sărutam ca să fim siguri că nu am trecut pragul nebuniei şi mai ales nu ne săturam unul de altul. Ne consumam în îmbucături mici ca să fim siguri că ne ajungem până la limita omenescului trăibil. Eram siamezi, simbiotici şi identici. Ajunsesem să călcăm în acelaşi timp, să respirăm acelaşi aer şi să avem aceleaşi vise. Lumea se ţesea din trăirile noastre. Tomurile se năşteau sau mureau la simplă noastră tresărire. Sunetele năşteau trupe în vogă şi nu invers, iar noi eram cei ce le dădeau voie în lume. Ile Saint Louis. Locul în care veşnicia cobora în Paris ca să mănânce o îngheţată de mango. Simplul fapt că eram ancoraţi în buricul târgului dar la sute de ani depărtare ne dădea o stare de bine şi suficienţă. Poate că nu ai să crezi dar dimineţile noastre începeau pe cheiul Senei departe de tot zbuciumul, iar seara trecea pe la noi să ne salute. Quai de Bourbon, locul tinereţilor mele incredibile. Locul în care universul încăpea într-un studio. La etajul şase soarele îşi făcea culcuş printre aşternuturile răscolite şi mai mereu fără vlagă. Poate că viaţa nu ne cerea socoteală. Dimineaţa o lăsam ascunsă cu faţă-n cearceafuri şi plecam pe jos către Pompidou. Drumul mă calma şi mă aducea cu picioarele pe pământ, iar la muncă uităm până şi să respir. Centrul cerea sudoare şi abandon. Biblioteca era toată viaţa mea. Eu trebuia să verific fiecare detaliu şi să îmi imaginez cum ar arăta la final. Acesta a fost şi motivul pentru care serile noastre se adunau în jurul unui pahar de vin şi a unor discuţii interminabile. Centrul creştea odată cu mine şi eu creşteam odată cu ea. Ea era tot ceea ce îşi putea dori orice om, orice bărbat. Prin ea mă regăseam şi renăşteam în fiecare dimineaţă.

-     Bine, dar tu nu ţi-ai pus niciodată întrebarea cine este, cine poate fi Amelie?

-     Man, un om fericit nu se întreabă de ce se mai moare. El radiază fericire crezând că lumii îi e de ajuns acest lucru.

-     Şi când a plecat prima dată?

-     A fost… dar poate că ştii, poate că ai trăit izbucnirea necontrolată a naturii… mergi liniştit pe stradă, apoi o şoaptă de vânt se strecoară printre picioarele tale, simţi cerul care-şi trage obrăzarul, vezi crengile aplecându-se fără temei, apoi primii stropi de ploaie ce te izbesc cu furie, după care cerul se întunecă, vântul îşi iese din minţi şi norii îţi scuipă toate nespusele în bucăţi de gheaţă ce-ţi săgetează obrazul şi spatele… cam aşa a fost şi cu noi… nimicul stăruia să ne despartă, aşa că nu trebuia un motiv deosebit. Orice aşchie intrată sub unghie era suficientă. Şi aşchia a fost un tricou…

-     Antoine? Ai idee unde este tricoul meu cu Abba?

-     Tricoul tău?

-     Da, tricoul meu negru cu tabloul formaţiei.

-     Dar eu credeam că este al

-     Nu. Nu este al nostru. Este numai al meu. Şi nici nu voiam să-l umpli de balele tale…

-     De ce?

-     Crezi că eu nu ştiu că ori de câte ori rămâi singur te uiţi după picioarele ce-ţi trec prin faţă ochilor

-     Amelie?

-     Ajunge. Ce, crezi că-s proastă? Crezi că nu văd?

-     Să vezi ce?

-     Că te plictisesc…

Şi a ieşit trăndind uşa. Niciodată nu simţisem atâta ura în tonul ei. Eram terifiat. Căzut în prostaţie am pierdut noţiunea timpului. Mâncăm fără să simt, dormeam fără să ştiu, umblam fără să văd şi auzeam dar nu înţelegeam nimic. Cuvintele erau bile de chewing gum, lipicioase şi amorfe, fără personalitate şi duritate silabică. Credeam că mai jos nu se poate ajunge, dar îmi demostram contrariul, trăind cele mai netrăibile perioade. Dacă în Metamorfoze, Kafka încearcă să-şi imagineze cum ar fi viaţa unui om găzduit în corpul unui gândac, eu o trăiam. Şi partea cea mai dureroasă e că viaţă mă strivea de fiecare dată când mă vedea. Viaţa mea se întindea ca burtă unui gândac de bucătărie zdrobit. Munca mea atârna de un fir de păianjen. Şi viitorul meu se zbătea ca o muscă într-un borcan cu miere. Cât timp a trecut? Nu am ştiut nici atunci şi nici după. Gândeşte-te că nimereşti într-o dimineaţă ceţoasă. Panica trage semnalul de alarmă dar nu te opreşti. Continui să mergi. Fără să vezi, fără să auzi. Rătăcitor printr-o pernă cu vată. Dar ceaţa dispare brusc sau se termină inconsistenţa ei şi realizezi că nu eşti obosit dar nici nu ştii ce distanţă ai parcurs. Poate că dacă ai avea putere, te-ai întoarce ca să ştii pe viitor, dar nu o faci. Continui să mergi. Şi aşa s-a întâmplat şi cu noi. Într-o dimineaţă, şi spun dimineaţă pentru că geamurile încă nu se spălaseră pe ochi şi de afară se filtra o lumina chioară. A deschis uşa descumpănită dar totodată radiind de fericire. Se bucura că mă găsea în chinurile iadului dar în acelaşi timp nu înţelegea cum de suportam aerul închis şi mirosul de abandon. A fugit până la geam şi l-a deschis cu o singură mâna, trăgând aer curat în piept. Abia atunci am observat coşul. Pe umărul stâng avea o geantă de rafie ca un coş de plajă în care se simţea o prezenţă. S-a repezit la mine şi m-a alungat în baie. Cabina de duş a icnit surprinsă de atâta violenţă. A pus duşul pe mine fără a ţine cont de proteste. Hainele mele se umpleau de apă, lăcrimând fără motiv. Am asistat neputiincios la acel botez păgân şi una după alta hainele mele cădeau victime. Eram gol şi ea era lângă mine. Mă proteja matern alungându-mă la capătul zbuciumului. Nu mai ştiu dacă mă săpunea, mă ogoia, mă liniştea sau mă întărâta dar mult timp nu am ieşit din baie. Ne topeam şi ne recreeam într-o muncă sisifică, regăsindu-ne. Momentele magice nu au nevoie nici de explicaţii,nici de lamentări şi nici de reproşuri sau întrebări. Viaţa noastră a continuat ca o lipitură de montaj. Eram într-un alt fel de film. Am ieşit din baie străvezii dar radiind fericire. Lumea recăzuse din surghiun, drept în garsoniera noastră. Dinspre coşul ei plajă s-a auzit un scâncet subţire, nefiresc în lumina acelei dimineţi. S-a lovit cu mâna peste frunte şi a început să caute coşul de plajă. L-a desfăcut cu teamă şi a scos un ghemotoc de blană albă… dar, după cum bine spune un prieten “niciodată să nu te joci cu copii sau câini…” lui Tin-Tin nu i-a trebuit mult timp. După ce l-a lăsat jos, a amuşinat lucrurile insignifiante după care s-a cocoţat pe salteaua noastră şi a început să scâncească mulţumit, ghemuindu-se în adâncitura genunchiului meu. Piele pe piele. Căldură lângă căldură. Protejat şi protector. S-a repezit la frigider, a luat o sticlă de lapte şi a turnat într-un bol, a uns un dumicat de pâine cu pate şi a pus totul pe un ziar lângă uşa de la baie. Apoi s-a cuibărit în sufletul meu, ascunzându-şi spatele în scăunelul pe care îl făceam de fiecare dată dar fără a-i tulbura somnul puiului. Tin-Tin era bucuria noastră şi noi eram liniştea lui. Studioul putea adăposti trei suflete, cu condiţia să nu cerem prea mult de la viaţă. Şi Tin-Tin a devenit stăpânul patului, îngăduindu-ne alături, piele lângă piele, căldură lângă căldură, ea în scăunel, el în adâncitura genunchiului.

-    Deci viaţa nu este numai Tin-Tin şi-un scăunel la vreme de seară.

-    Nu. Din păcate, orice sinusoidă are suişuri şi coborâşuri.

-    Şi a două oară când a plecat?

-    Imediat după nuntă. După ce ne-am despărţit de prieteni am luat-o-n braţe şi am urcat-o până în studio. Tin-Tin alerga de colo-colo ca bezmeticul. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. I-am deschis uşa dar nu a vrut să iasă. Simţea că nu trebuie să mă lase singur.

-    Şi a plecat pur şi simplu?

-    Da. Şi-a smuls rochia de mireasă, şi-a luat pantalonii şi un pulover de lână şi a ieşit furioasă.

-    Fără nici un comentariu?

-    Fără un sunet. Dar în ochi i se putea citi disperarea înfrângerii. Se simţea constrânsă. Credea că-şi pierde libertatea de mişcare. Ori ea nu suporta recluziunea. Ciudat e că ea a fost cea care a animat şi a pornit avalanşa. Mie îmi era bine. Munceam, iubeam, trăiam. Ce-mi puteam dori mai mult? Mie nu-mi trebuia mariaj. Mie îmi era suficient că eram acceptat. Niciodată nu am întrebat de ce şi-a dorit această căsătorie. Nu am înţeles dacă a fost un test, o ultimă zvâcnire de normalitate familială sau pur şi simplu o toană. Dar nici nu am întrebat. Laşitatea este scrisă-n carne. Că şi bunul simt. Ca să înţelegi ce a însemnat viaţa mea poţi să îţi imaginezi o gură de metrou inundată. Dar ca să poţi ajunge la viaţă trebuie să iei metroul. Aşa că te arunci cu capul înainte şi te afunzi. Lumina se termină ca şi umbrele de la Auschwitz. Memoria nu te lasă. Vezi cu ochii minţii fiecare detaliu şi te afunzi tot mai mult, până reuşeşti să pui piciorul pe peron. Acum nu rămâne decât să aştepţi primul tren, indiferent dacă o să rezişti sau o să-ţi explodeze plămânii. Viaţa mea se reducea la două guri şi la două nevoi: a mea şi a lui Tin–Tin. Dimineţile ieşeam la o scurtă plimbare, urcam în studio, îi lăsăm mâncarea pe o zi întreagă şi litiera lui curată (era mai ceva ca o pisică, trebuie să-ţi spun cu toate că ştii), plecarea la serviciu, sfârşitul programului. Alungirea drumului şi ignorarea momentului din faţa uşii de intrare, lesă Tin–Tin, plimbarea de seară, şi momentul esenţial ce consta în abandonul total. Eu stând pe chei cu picioarele atârnateîn gol, Tin–Tin amuşinând toate urmele trecătorilor, apoi oboseala şi cuibărirea lângă mine fără un scâncet, fără un suspin. Ridicarea la realitate şi revenirea acasă. Masa de seară pentru amândoi şi scufundarea în uitare: patul. Eu făcând scăunelul, el cuibărindu-se-n căuşul genunchiului meu. Mecanica diurnă a corpului mă ajuta să supravieţuiesc. Până într-o seară când inima mea a îngheţat instantaneu. Eram pe chei. Am simţit când Tin–Tin s-a ridicat şi a făcut câţiva paşi. Nu l-am urmărit. Îl lăsăm să-şi caute leacul. Îmi era greu să-i ofer ceea ce îi lipsea. Şi atunci, i-am simţit mâna. Se juca cumva în părul meu. Căuta să găsească drumul spre inimă, numai că rătăcea cărarea. S-a scurs lângă mine, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a şoptit scurt:

-    Am o surpriză. Trebuie să… vezi

Vorbele pluteau cumva în aer. Am urmat paşii mecanic. Şi Tin–Tin a făcut acelaşi lucru. Am urcat în studio. Am deschis uşa. Din bucătărie se auzea viaţă. Tin–Tin a fost fost primul care a zbughit-o pe lângă noi. A intrat în bucătărie şi din sunete descifram semnele ineditului, al acceptului. Aşa că nu am fost prea mirat când în uşa bucătăriei a apărut el. Dar nici nu mai respiram. Momentul rămăsese suspendat, târându-se într-un pliu al timpului. Concomitenţă este un termen acceptat nu plăcut. Să te bucuri că poţi să vezi şi să regreţi că vezi ceea ce vezi. Era mariajului nostru începea ca un trio de răsunet cu actori anonimi. Şi fără un contract prealabil.

-    Salut. Eu sunt Arnould. Şi s-a apropiat întinzându-mi mâna.

-    Bună Arnould. Eu sunt Antoine, soţul lui Amelie.

-    Da. Ştiu. Haideţi că tocmai pregăteam un sos pentru cină noastră. Vrei să desfaci tu sticla de vin te rog?

Poate că moartea nu este asemeni clişeului cu “s-a rupt filmul” dar nici purgatoriul nu cred că are atât de multe capcane. După mintea mea totul ar trebui să fie mult mai simplu. Amelie aştepta în hol cu spatele lipit de uşă. Tin–Tin se tolănise în pat privind la noi curios. El, s-a întors la bucătărie, iar eu priveam orb fără a percepe realitatea. S-a apropiat, m-a mângâiat pe spate şi mi-a şoptit strecurandu-şi cuvintele în urechea mea: ştiu că mă iubeşti , o să încercăm să ne acceptăm, nu-i aşa dragostea mea? M-am apropiat de masă, am luat sticla de vin, tirbuşonul, am desfundat sticla şi am turnat în pahare că să-i dau timp vinului să respire. Masa era deja aranjată pentru trei persoane aşa că nu mi-a rămas decât să mă aşez şi să aştept. Ea a tăiat bagheta şi a adus o sticlă cu apă după care s-a aşezat şi ea. Arnould a apărut ca un scamator jonglând cu tigaia în care sfârâia sosul de friptură şi cu platoul cu fripturile.

-    În seară asta am zis că e mai potrivită o friptură uşoară.

-    Mulţumesc.

Tăcerea a avut al patrulea scaun la masă. Noroc cu sporovăiala tacâmurilor şi clipocitul vinului în pahare. Masa a fost curăţată, vasele spălate, duşul a curs încontinuu pe parcursul celor trei trupuri şi salteaua a gemut sub greutatea viselor nerostite. Nu ştiu dacă viaţa bate filmul sau filmul câştigă, dar cu siguranţă că dacă unul dintre noi ar fi scris scenariul Visătorilor lui Bertolucci cred că ar fi ieşit magistral. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua. Tin-Tin nu şi-a părăsit cuibul până nu ne-a văzut pe toţi ridicaţi din aşternut. Noapte de chin, noapte de frontieră, când mâinile înţepenesc în poziţii anormale, controlate la sânge, când respiraţiile se lipesc de aşternut pândind, când întunericul condesează forme noi. Încă din acea primă noapte am înţeles că “ori acceptăm realitatea triumviratului ori dispărem”. Şi lupta a fost grea. Cedările ca şi cuceririle nu apar în toate cărţile de istorie. Dar viaţa continuă şi se perpetuează aşa cum ştie ea mai bine. Mâinile îşi au potecile lor, picioarele se strecoară pe cărări bineştiute, trupurile au acelaşi metabolism, visele se despart rătăcind în noapte iar dimineţile se freacă la ochi, indiferent pe ce parte a patului ai dormit. Şi a fost perioada cea mai traumatizantă dar şi cea mai revoluţionară a vieții mele. Experimentul era pe cale să reuşească. Zilele se scurgeau pe drumul spre serviciu şi spre casă, serile coborau împreună cu noi şi Tin-Tin, iar nopţile se ghemuiau în căuşul genunchiului meu. Nopţile mele nu erau aceleaşi cu nopţile lui sau ale ei. Fiecare noapte cu povestea ei, chiar dacă uneori nopţile se întâlneau la un foc de tabără mistuindu-ne. Dar pot spune ceva ce nu am mai spus până acum: foarte mulţi oameni se laudă că au venit să admire luminile Parisului. Eu în toată această perioadă am învăţat culorile cerului parizian. Eu şi Tin–Tin. Nu e vorba de reţinere, de pudibonderie ieftină sau de echilibristică, nu. Pur şi simplu nopţile în trei sunt lungi, grele şi ameţitoare. Aşa că de multe opri preferam să împart noaptea în culori.

-    Şi cu toate astea a plecat iar…

-    Da. Mai întâi a plecat Arnould. Într-o dimineaţă şi-a strâns cele câteva lucruri în geanta sport, mi-a strâns mâna şi a plecat. Fără un cuvânt, fără o privire. Apoi când s-a trezit ea, a ştiut. Stătea în fund frecându-se la ochi neajutorată. Eu îmi beam cafeaua, mestecând cu greu croissantul. Parcă aveam gura plină cu argilă. S-a ridicat, şi-a tras un maieu şi o pereche de jeans, a luat o pereche de sandale şi a ieşit pe uşă fără nici o explicaţie. Aerul băltea în urma ei şi condensa în colţul ochilor.

-    Şi nici atunci nu te-ai întrebat ce se întâmplă?

-    Ce rost ar fi avut? Frunza este o interfaţă între copac şi mediul înconjurător. Ea nu-şi pune întrebări. Cel mult ea poate să plângă sau să se sinucidă, desfrunzindu-se.

-    Deci de atunci a început să-ţi dea târcoale ideea?

-    Nu. Se pare că nu mă urmăreşti. Ideea morţii e scrisă în gene. Numai factorul activator lipsea.

-    Şi de atunci ai tot încercat?

-    Nu. Niciodată. Eram răspunzător de viaţa ei şi a lui Tin–Tin. Aşa că nu puteam să mă gândesc la altceva

-    Şi-atunci?

-    Şi-atunci a fost toamnă iar. Frunzele se plimbau alene de-a lungul cheiului prefăcându-se doar că se aruncă, cele mai multe lăsându-se purtate. Carnea lor nu mai protesta. Când am urcat cu Tin-Tin după plimbare am găsit-o cuibărită-n pat. Părea scoasă din canale. A fost rândul meu să o duc cu forţa sub duş şi să las apa să curgă peste noi. Dacă timpul ar putea fi spălat, cred că lumea ar face şi câte şase duşuri pe zi.

-    De ce şase şi nu şapte?

-    Pentru că până şi Dumnezeu se odihneşte.

-    Şi această repriză de viaţă a durat?

-    Trei ani indescriptibili. Biblioteca mea era acum un vis viu, pe care îl trăiam în miros de lectură. Cărţile mă invitau la dans, storcându-mi până şi ultima fibră. Iar Amelie devenise o femeie de casă, o soţie model, o amantă ideală şi o depravată ingenuă. Numai Tin–Tin devenea străveziu şi uşor ca un fulg. Nici un medic nu a ştiu să-mi spună ce se întâmpla cu el. Până în seara când a cerut puţină atenţie. Era ceva ciudat. M-am dezbrăcat şi m-am suit pe saltea făcând scăunelul. S-a învârtit de trei ori că să-şi găsească locul după care s-a ghemuit tremurând în căuşul genunchiului meu. Cerul şi-a aprins toate stelele la fereastră dar eu nu putea suferi să le văd. Am adormit suspinând. Moartea are sânge rece. M-am trezit cu piciorul îngheţat. Tin-Tin se răcise aşa făcut covrig. Noaptea dacă vrea să plângă, plânge, pentru că nu o vede nimeni. M-am îmbrăcat, am luat un aşternut şi am învelit covrigul de carne. Am ieşit fără să spun nimic. Am coborât scările fără să simt, fără să văd, fără să aud. Undeva, în adâncul spaimelor mele ştiam că asta fusese ultima noapte. Şi Parisul habar nu avea de toată povestea asta. Culorile cerului mă ştiau dar nici eu nu le uitasem. Din adânc de oraş răbufneau zgomotele nopţii. Paşii mei se împleticeau în valuri de tăcere. M-am trezit  pe Cheiul Saint-Bernard în apropierea Grădinii Plantelor, în Jardin de roches et de pivoines. Şi mărturisesc fără ruşine că Tin–Tin se odihneşte printre cele mai frumoase tufe de bujori din Paris. Am ajuns cu greu acasă. Eram sfârşit. Studioul nostru părea devastat. Dar în toată debandada aia un bilet strălucea atrăgându-ţi atenţia. “Să nu mă cauţi. Te rog uită totul.” Patru şi cu patru fac o viaţă de om, nicidecum opt.

-    Şi nici macat în acest moment greu nu ai încercat să afli ceva?

-    Acum chiar era prea târziu.

-    Şi ai continuat aşa?

-    Cincisprezece ani. O viaţă de om dacă pot spune. Au fost zile de arşiţă sahariană. Au fost nopţi polare pline de cruzime. Dar trebuia să-mi pregătesc un urmaş demn de a continua munca. Chiar dacă eu dispar, Biblioteca trăieşte. Şi va continuă să trăiască chiar şi după ce ultiumul om de pe pământ va pleca la culcare. La început a fost cuvântul. Şi sfârşitul e tot al lui. Adio.

-    Ce faci?

-    Am avut curajul să trăiesc. Aşa cum am ştiut şi cum am putut. Şi nu mi-a fost ruşine cu mine. Poate că aşteptările mele au fost altele, dar am ştiut să le fac faţă.

-    Şi acum?

-    Acum am obosit. Vreau să dorm. Să uit. Să fiu uitat.

-    Dar nu se poate

-    Ba da. Chiar foarte bine. Nu ţi-am spus că moartea este parte din viaţă?

-    Dar ce mă fac eu fără tine?

-    Chiar nu mă interesează. Dar o să te descurci tu cumva… vezi tu… de dată asta… DA… o să am curaj…

-