De data asta…

-     Poţi să te aşezi... mai avem timp

-     Adică?

-     Da. Acum pot spune da. Spre deosebire de atunci când spuneam... Nu.

-     Asta era în…?

-     Prin 70 cred…

-     Şi nu te gândeai la...

-     Nu. Sinuciderea este un act de curaj. Şi eu n-am fost un curajos. Am avut momente de laşitate, de milă.

-     Milă?

-     Da. Îmi era milă de mine. Ştiam că am timp.

-     Şi dacă ar fi să-ţi rezumi viaţa la o fotografie, care ar fi aceasta?

-     Cred că…

-     Da?

-     Nu ştiu dacă ai urmărit evoluţia lui Erwitt… are pe undeva o fotografie reprezentativă…

-     Numai una?

-     Pentru viaţa mea, da. Paris, dimineaţă de septembrie, cheiul Senei, Amelie, felinarul, Tin – Tin şi eu… iar în prim plan, o banca cu un bătrân... eu, uitându-mă la ceea ce a fost tinereţea mea.

-     De ce oare toată lumea vrea să pară altfel decât este în realitate? Scena pe care mi-o descrii parcă-i scoasă din Modiano transpusă pe o bucată muzicală gen Una mattina.

-     De ce nu? Dacă noi nu ne îngrijim de imaginea noastră nimeni nu o va face? Dacă nu îţi sapi mormântul în viaţă fiind, să nu te miri că ajungi la groapa de gunoi sau într-o groapă comună.

-     Deci nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării?

-     Nu. Cu atât mai mult moartea.

-     Moartea. Văd că te obsedează.

-     Nu mă obsedează. E o prioritate. Încă de când m-am născut.

-     Nici nu mă aşteptam la altceva.

-     Aşa spunea şi Amelie.

-     Spunea. Ştiu că doare.

-     Doare al naibii. Dar şi durerea face parte din viaţă. Fără durere nu poţi să înţelegi fericirea. Sau chiar dacă o înţelegi nu poţi să o înghiţi pe toată. E un hap prea mare.

-     Dar nu şi moartea.

-     Nu. Moartea e ceva firesc. Nu-i un dar ca fericirea. Fără fericire poţi să trăieşti, nu şi fără moarte. 

-     Şi când ai încercat prima oară să o faci? Vreau să spun, în mod conştient.

-     Niciodată. Conştient fiind, nu vezi sfârşitul călătoriei. Îl trăieşte. Numai un inconştient, un visător, vede sfârşitul. Şi prima oară a fost când am întâlnit-o. Îmi spuneam că un om normal nu poate suportă atâta fericire. Era atât de multă că dădea pe afară.

-     Şi atunci ţi-ai dorit moartea?

-     Nu. Am trăit-o. Am experimentat-o.

-     Vrei să spui că iubirea-i o moarte?

-     Una uşoară. Da.

-     Cred că este cea mai macabră definiţie a iubirii.

-     Asta o crezi tu. Asta-i ceea ce am trăit eu.

-     Putem să le luăm pe rând?

-     Cu ce începem?

-     Cu viaţa. Ce este?

-     Viaţa e o poartă. O poartă de ieşire, de exil. Odată ieşiţi în lume începem să uităm. Şi toată viaţa rătăcim încercând să găsim poarta. Unii, o pot vedea lămurit, alţii o văd ca prin ceaţă. Iar alţii nu văd decât pustiul. Cei mai mulţi nu văd şi nu simt nimic. Sunt oameni care îşi poartă lanţurile, sunt oameni care şi le rup şi se retrag, lasând viaţa să fie trăită de ceilalţi. Ei găsesc calea…

-     Şi moartea?

-     Moartea este aceeaşi poartă. Numai că e locul de intrare. Ca să te împlineşti, trebuie să o trăieşti. Cei ce-o găsesc se regăsesc, se reîntregesc. Multă lumea vede Moartea ca pe-o uscătură pusă pe cosit de-a valma, fără discernământ. Greşit. Moartea este bucuria regăsirii, a aducerii aminte, Ea-i începutul adevăratei călătorii.

-     Viaţa, Moartea, am înţeles. Dar despre iubire? Ce poţi să-mi spui?

-     Ce vrei să auzi?

-     Adevărul.

-     Adevărul doare.

-     Ştiu, dar spuneai că durerea face parte din bagaj.

-     Da. Este drogul care ne trezeşte la realitate. Fără ea am rătăci orbi. Reveria este o invenţie omenească făcută să uiţi.

-     Şi în sfârşit ajungem la Amelie.

-     De ce în sfârşit? Ea este începutul. Fără ea golul nu are graniţe. Ar fi doar o manifestare a haosului. Haosul naşte golul sau golul naşte haosul?

-     Conform cercetătorilor, mai întâi a fost găină. Pentru că oul conţine nişte proteine pe care numai corpul găinii le poate produce. Quod erat demonstrandum.

-     Atunci, Amelie este germenele de condensare, este big-bang-ul, este axa de rotaţie a Pământului.

Şinele pot curge prin spaţiu fără să se cunoască, este o stare de normalitate. Orele pot trece căutând o ordine în care să se instaleze aduce a bun simţ. Dar să vezi totul aranjandu-se fără pic de efort în linii paralele pândind curgerea minutelor între un şuierat şi altul e o adevărată poezie. Ori în dimineaţa aceea, Parisul parcă înnebunise. Verdele mugurilor se scurgea în aer, arome florale desenau elemente stranii pe cerul copt de aşteptare, iar oamenii valsau abia atingând pavajul. Gara nu mai era locul despărţirilor, era locul în care viaţa se naşte şuierând. Iar eu, fostul student, despărţeam timpul trecut de prezent. Nu cred că aş putea spune ce căutam în gară. Spaţiul şi timpul conspirau împreună. Ştiu că mai aveam puţin şi mă prăbuşeam pe prima bancă liberă. La capătul peronului opt, lumina condensa în formă materială. Nimic nu prevestea explozia. Ştiu doar că eram la câţiva metri şi deodată lumina s-a întors şi m-a fulgerat cu nevinovăţie:

-     Aveţi  idee ce întârziere poate să aibă trenul?

Prostia, beţia, moartea, suferinţa s-au precipitat instantaneu sufocându-mă cu singurul răspuns penibil pe care îl puteam găsi:

-     Are vreun tren întârziere?

-     Domnule…

-     Antoine. Antoine mă numesc.

-     Bună Antoine, eu sunt Amelie.

-     Bună Amelie. Pot să te invit la o cafea? Doar o cafea că nu am mai mulţi bani…

-     Şi dacă vreau mai mult?

-     Cere şi ţi se va da!

-     Citezi?

-     Blufez. E singura artă în care excelez.

Ştiu că cerul nu are o singură nuanţă de albastru şi nici pământul nu are o singură nuanţă de brun dar pentru mine toate acestea erau amănunte irelevante. Viaţa devenea un sistem planetar învârtindu-se în jurul ei. Amelie, era axis mundi, începutul şi sfârşitul, era tot şi nimic. Era o ploaie de sunet şi lumină. În rest doar linişte şi moarte. Şi prima cafea s-a transformat în viaţă cotidiană. Ori de câte ori trebuia să ne despărţim cădeam într-o melasă întunecată din care nu puteam să scap. Eu, o planetă fericită că are orbită stabilă, oscilând în jurul soarelui său. Prima lună am vizitat Purgatoriului. Apoi s-a mutat la mine şi primăvara continuă făcea să înflorească fiecare oră în boboci plini de aşteptare. Nu cred că a fost cuvânt neluat în seamă, răsuflare netocmita şi idee netălmăcită. Toate filmele, cărţile şi sunetele treceau prin studioul nostru. Şi nimic nu era acceptat fără okeyul nostru. Inventam cuvinte ca să vedem cum sună aerul. Ne sărutam ca să fim siguri că existăm şi mai ales nu ne săturam unul de altul. Ne consumam în îmbucături mici. Testam limita omenescului. Eram siamezi, eram simbiotici. Călcam în acelaşi timp, respiram acelaşi aer şi să avem aceleaşi vise. Ţeseam lumea din trăirile noastre. Tomurile apăreau şi mureau la o simplă tresărire. Sunetele năşteau trupe în vogă şi nu invers. Noi le dădeam drumul în lume. Ile Saint Louis. Locul în care veşnicia coboară în Paris ca să mănânce o îngheţată de mango. Ancoraţi în buricul lumii dar la sute de ani depărtare. Poate că n-ai să crezi, dar dimineţile începeau pe cheiul Senei, departe de zbuciumul oraşului, iar seara trecea să ne salute. Quai de Bourbon, locul tinereţilor incredibile. Locul în care universul încăpea într-un studio. La etajul şase soarele îşi făcea culcuş printre aşternuturi răscolite, fără vlagă. E clar că viaţa nu ne cerea socoteală. Dimineaţa o lăsam ascunsă cu faţa-n cearceafuri şi plecam către Pompidou. Drumul mă calma, mă aducea cu picioarele pe pământ. La muncă uitam până şi să respir. Centrul cerea sudoare şi abandon. Biblioteca era cealaltă jumătate. Trebuia să verific fiecare detaliu şi să îmi imaginez cum ar arăta. Acesta a fost şi motivul pentru care serile se adunau în jurul unui pahar de vin şi a unor discuţii interminabile. Centrul creştea odată cu mine. Eu creşteam odată cu ea. Ea era tot ceea ce îşi putea dori un om, un bărbat. Prin ea mă regăseam şi renăşteam.

-     Bine, dar nu ţi-ai pus niciodată întrebarea cine este? De unde a apărut?

-     Man, un om fericit nu se întreabă de ce se moare în lume. El radiază fericire şi crede că lumii îi e de ajuns.

-     Şi a fost... prima dată?

-     Da… imaginează-ţi izbucnirea necontrolată a naturii… mergi liniştit pe stradă, o şoaptă de vânt ţi se strecoară printre picioare, cerul îşi trage obrăzarul, crengile se apleacă fără temei, primii stropi de ploaie ce te izbesc cu furie, după care cerul se întunecă, vântul îşi iese din minţi şi norii îţi scuipă toate nespusele în bucăţi de gheaţă ce-ţi săgetează obrazul şi spatele… cam aşa a fost şi cu noi… nimicul stăruia să ne despartă, aşa că nu-i trebuia un motiv deosebit. Orice aşchie intrată sub unghie supără. Şi aşchia a fost…

-     Antoine? Ai idee unde este tricoul meu cu Abba?

-     Tricoul tău?

-     Da, tricoul negru cu tabloul formaţiei.

-     Dar eu credeam că este al...

-     Nu. Nu este al nostru. Este numai al meu. Şi nu voiam să-l umpli cu balele tale…

-     Cu ceee?

-     Crezi că nu ştiu că ori de câte ori rămâi singur te uiţi după picioarele ce-ţi trec prin faţă ochilor

-     Amelie?

-     Ajunge. Crezi că-s proastă? Crezi că nu văd?

-     Să vezi ce?

-     Că te plictisesc…

Şi a ieşit trăndind uşa. Niciodată nu simţisem atâta ura în tonul ei. Eram terifiat. Căzut în prostaţie am pierdut noţiunea timpului. Mâncăm fără să simt, dormeam fără să ştiu, umblam fără să văd şi auzeam dar nu înţelegeam nimic. Cuvintele erau bile de chewing gum, lipicioase, amorfe, fără personalitate şi duritate silabică. Credeam că mai jos nu se poate ajunge, dar îmi demostram contrariul, trăind cele mai netrăibile perioade. Dacă în Metamorfoze, Kafka încearcă să-şi imagineze viaţa unui om găzduit în corpul unui gândac, eu o trăiam. Şi partea cea mai dureroasă e că viaţă mă strivea de fiecare dată. Viaţa mea se întindea ca burta unui gândac de bucătărie zdrobit. Munca mea atârna de un fir de păianjen iar viitorul se zbătea ca o muscă într-un borcan cu miere. Cât timp a trecut? Nu am ştiut nici atunci şi nici după. Gândeşte-te că te scufunzi în ceaţă. Panica trage semnalul de alarmă dar nu te opreşti. Continui să mergi. Fără să vezi, fără să auzi. Rătăcitor într-o pernă cu vată. Apoi ceaţa dispare brusc şi realizezi că nu eşti obosit dar nici nu ştii ce distanţă ai parcurs. Dacă ai avea curaj, te-ai întoarce ca să ştii, dar nu o faci. Continui să mergi. Aşa s-a întâmplat şi cu noi. Într-o dimineaţă, şi spun dimineaţă pentru că geamurile încă nu se spălaseră pe ochi şi de afară se filtra o lumina chioară. A deschis uşa descumpănită, dar totodată radiind. Se bucura că mă găsea în chinurile iadului şi nu înţelegea cum de suportam aerul închis şi mirosul de abandon. A fugit la geam şi l-a deschis cu o singură mâna, trăgând aer curat în piept. Abia atunci am observat coşul. Pe umărul stâng avea o geantă de rafie ca un coş de plajă în care simţeai o prezenţă. S-a repezit la mine târându-mă-n baie. Cabina de duş a icnit surprinsă. A deschis apa fără a ţine cont de proteste. Hainele mi se umpleau de apă fără a putea protesta. Am asistat neputiincios la acel botez păgân iar hainele mele cădeau alături. Eram gol şi ea era lângă mine. Mă proteja matern aducându-mă la capătul zbuciumului. Nu mai ştiu dacă mă săpunea, mă ogoia sau mă întărâta dar mult timp nu am ieşit din baie. Ne topeam şi ne recreeam într-o muncă sisifică. Momentele magice nu au nevoie de explicaţii, de lamentări, de reproşuri sau întrebări. Iar viaţa a continuat ca o lipitură de montaj. Eram într-un alt film. Am ieşit din baie străvezii, radiind fericire. Lumea revenise din surghiun în garsoniera noastră. Dinspre coşul ei plajă s-a auzit un scâncet subţire, nefiresc în lumina acelei dimineţi. S-a lovit cu mâna peste frunte şi a început să-şi caute coşul. L-a desfăcut cu teamă şi a scos un ghemotoc alb de blană… dar, după cum bine spune un prieten “niciodată să nu te joci cu copii sau câini…” lui Tin-Tin nu i-a trebuit mult timp. După ce l-a lăsat jos, a amuşinat lucrurile insignifiante după care s-a cocoţat pe salteaua noastră şi a început să scâncească mulţumit, ghemuindu-se în adâncitura genunchiului meu. Piele pe piele. Protejat şi protector. S-a repezit la frigider, a luat o sticlă de lapte şi a turnat într-un bol, a uns un dumicat de pâine cu pate şi a pus totul pe un ziar lângă uşa de la baie. Apoi s-a cuibărit în sufletul meu, ascunzându-şi spatele în scăunelul pe care îl făceam de fiecare dată. Tin-Tin era bucuria noastră şi noi eram liniştea lui. Studioul putea adăposti trei suflete, cu condiţia să nu cerem prea mult de la viaţă. Şi Tin-Tin a devenit stăpânul patului, îngăduindu-ne alături, piele lângă piele, căldură lângă căldură, ea în scăunel, el în adâncitura genunchiului.

-    Dar viaţa nu este numai Tin-Tin şi-un scăunel la vreme de seară.

-    Nu. Orice sinusoidă are suişuri şi coborâşuri.

-    Şi a două oară a plecat...

-    Imediat după nuntă. După ce ne-am despărţit de prieteni, am luat-o-n braţe şi am urcat-o până în studio. Tin-Tin alerga de colo-colo ca bezmeticul. Nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. I-am deschis uşa dar nu a vrut să iasă. Simţea că nu trebuie să mă lase singur.

-    Şi a plecat aşa pur şi simplu?

-    Da. Şi-a smuls rochia de mireasă, şi-a pus pantalonii şi un pulover de lână şi a ieşit furioasă.

-    Fără nici un comentariu?

-    Fără un sunet. Dar în ochi i se putea citi disperarea înfrângerii. Se simţea constrânsă. Credea că-şi pierde libertatea de mişcare. Ori ea nu suporta recluziunea. Ciudat e că ea a fost cea care a pornit avalanşa. Mie îmi era bine. Munceam, iubeam, trăiam. Ce-mi puteam dori mai mult? Nu-mi trebuia mariaj, îmi era suficient că eram acceptat. N-am întrebat de ce şi-a dorit această căsătorie. Nu am înţeles dacă a fost un test, o zvâcnire de normalitate sau pur şi simplu o toană. Dar nici nu am întrebat. Laşitatea e scrisă-n carne. Ca şi bunul simt. Ca să înţelegi ce a însemnat viaţa mea, imaginează-ţi o gură de metrou inundată. Şi ca să ajungi la destinaţie trebuie să iei metroul. Aşa că te arunci cu capul înainte şi te afunzi. Lumina se termină, umbrele apar şi dispar. Dar memoria nu te lasă. Vezi cu ochii minţii fiecare detaliu şi te afunzi tot mai mult, până reuşeşti să pui piciorul pe peron. Acum nu-şi rămâne decât să aştepţi primul tren, indiferent dacă o să rezişti sau o să-ţi explodeze plămânii. Viaţa mea se reducea la două guri şi două nevoi: a mea şi a lui Tin–Tin. Dimineţa ieşeam la plimbare, urcam în studio, îi lăsăm mâncarea pe o zi întreagă şi litiera curată (era mai ceva ca o pisică). Drumul spre serviciu, sfârşitul programului, drumul de întoarcere. Momentul din faţa uşii, lesă, Tin–Tin, plimbarea de seară, şi momentul esenţial al abandonului. Eu stând pe chei cu picioarele atârnateîn gol, Tin–Tin amuşinând toate urmele, apoi oboseala şi cuibărirea fără un scâncet, fără un suspin. Conectarea la realitate şi revenirea acasă. Masa de seară pentru amândoi şi scufundarea în uitare. Eu făcând scăunelul, el cuibărindu-se-n căuşul genunchiului.  Mecanica diurnă a corpului mă ajuta să supravieţuiesc. Până într-o seară când inima mi-a îngheţat instantaneu. Eram pe chei. Am simţit când Tin–Tin s-a ridicat şi a făcut timid câţiva paşi. Nu m-am întors să verific. Îmi era greu să-i ofer ceea ce îi lipsea. Şi atunci, i-am simţit mâna. Se juca în părul meu. Căuta drumul spre inimă, numai că rătăcea cărarea. S-a scurs alături, şi-a lăsat capul pe umărul meu şi a şoptit scurt:

-    Am o surpriză. O să… vezi

Vorbele pluteau în aer. Am urmat-o mecanic. Şi Tin–Tin. Scările se retrăgeau cumva. Am deschis uşa. Din bucătărie răzbătea viaţa. Tin–Tin a zbughit-o pe lângă noi. A intrat în bucătărie şi din sunete, descifram semnele acceptului. Aşa că nu am fost prea mirat când în uşa bucătăriei a apărut. Dar nici nu mai respiram. Momentul rămăsese suspendat, târându-ne într-un pliu al timpului. Concomitenţă este un termen acceptat, nu plăcut. Să te bucuri că poţi să vezi şi să regreţi că vezi ceea ce vezi. Mariajul nostru începea cu un trio de răsunet cu actori anonimi şi fără contract valabil.

-    Salut. Eu sunt Arnould. Şi s-a apropiat întinzându-mi mâna.

-    Bună Arnould. Eu sunt Antoine, soţul lui Amelie.

-    Ştiu. Haideţi că tocmai pregăteam sosul pentru cină. Vrei tu să desfaci sticla de vin?

Poate că moartea nu respectă clişeul cu “s-a rupt filmul” dar nici purgatoriul nu are atâtea capcane. După mintea mea totul ar trebui să fie mult mai simplu. Amelie aştepta în hol cu spatele lipit de uşă. Tin–Tin se tolănise pe pat, privind curios. El, s-a întors la bucătărie, iar eu priveam orb fără a percepe realitatea. S-a apropiat, m-a mângâiat pe spate şi mi-a şoptit strecurandu-şi răsuflarea în urechea mea:

- Ştiu că mă iubeşti, o să putem să ne acceptăm, nu-i aşa?

M-am apropiat de masă, am luat sticla de vin, tirbuşonul, am desfundat sticla şi am turnat în pahare că să-i dau timp vinului să respire. Masa era aranjată pentru trei persoane aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut. Ea a tăiat bagheta, a adus o sticlă cu apă şi s-a aşezat. Arnould a apărut ca un scamator jonglând cu tigaia în care sfârâia sosul de friptură şi cu platoul cu fripturi.

-    Pentru seara asta am ales ceva uşor: friptură.

-    Mulţumesc.

Tăcerea a avut al patrulea scaun la masă. Noroc cu sporovăiala tacâmurilor şi clipocitul vinului în pahare. Masa a fost curăţată, vasele spălate, duşul a curs încontinuu pe parcursul celor trei trupuri şi salteaua a gemut sub greutatea aşteptărilor nerostite. Nu ştiu dacă viaţa bate filmul sau filmul câştigă, dar cred că dacă unul dintre noi ar fi scris scenariul Visătorilor lui Bertolucci cu siguranţă că ar fi ieşit magistral. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Tin-Tin nu şi-a părăsit cuibul până când nu ne-am ridicat din aşternut. Noapte de chin, noapte de frontieră, când mâinile înţepenesc în poziţii anormale, controlate la sânge, când respiraţiile se lipesc de aşternut pândind, când întunericul condesează forme noi. Încă din acea primă noapte am înţeles că “ori acceptăm triumviratul ori dispărem”. Şi lupta a fost grea. Cedările, ca şi cuceririle nu apar în toate cărţile de istorie. Dar viaţa continuă aşa cum ştie ea mai bine. Mâinile îşi cresc poteci, picioarele se strecoară pe cărări desluşite, trupurile au acelaşi metabolism, visele rătăcesc în noapte, iar dimineţile se freacă la ochi, indiferent pe ce parte a patului ai dormit. Şi a fost perioada cea mai traumatizantă dar şi cea mai revoluţionară a vieții. Experimentul era pe cale să reuşească. Zilele îşi aveau monotonia lor: serviciu, casă, serile cu noi şi Tin-Tin, iar nopţile se ghemuiau în căuşul genunchiului. Nopţile mele nu erau aceleaşi cu ale lui sau ale ei. Fiecare noapte cu povestea ei, chiar dacă uneori,  se întâlneau la un foc de tabără mistuindu-ne. Dar pot să-ţi mărturisesc ceva: foarte mulţi oameni se laudă că au venit să admire luminile Parisului. Eu în acea perioadă am învăţat culorile cerului. Eu şi Tin–Tin. Nu, nu era reţinere, pudibonderie ieftină sau echilibristică. Pur şi simplu nopţile în trei sunt lungi. Grele şi ameţitoare. Aşa că de multe ori ieşeam să împart noaptea în culori.

-    Şi cu toate astea a plecat iar…

-    Da. Mai întâi a plecat Arnould. Într-o dimineaţă şi-a strâns cele câteva lucruri în geanta sport, mi-a strâns mâna şi-a plecat. Fără un cuvânt, fără o privire. Când s-a trezit, a ştiut. Stătea în fund frecându-se la ochi. Eu îmi beam cafeaua, mestecând cu greu croissantul. Aveam gura plină cu argilă. S-a ridicat, şi-a tras un maieu şi o pereche de jeans, a luat o pereche de sandale şi a ieşit pe uşă fără nici o explicaţie. Aerul băltea în urma ei şi condensa în colţul ochilor.

-    Şi nu te-ai întrebat de ce?

-    Ce rost ar fi avut? Frunza este o interfaţă. Ea nu-şi pune întrebări. Cel mult ea poate să plângă sau să se sinucidă, desfrunzindu-se.

-    Deci de atunci a început să-ţi dea târcoale ideea?

-    Nu. Se pare că nu mă urmăreşti. Ideea morţii e scrisă în gene. Numai factorul activator lipsea.

-    Şi de atunci ai tot încercat?

-    Nu. Eram răspunzător de viaţa ei şi a lui Tin–Tin. Aşa că nu puteam să mă gândesc.

-    Şi-atunci?

-    Şi-atunci a fost toamnă iar. Frunzele se plimbau alene de-a lungul cheiului prefăcându-se doar că se aruncă, cele mai multe lăsându-se purtate. Carnea lor nu mai protesta. Când am urcat cu Tin-Tin după plimbare am găsit-o cuibărită-n pat. Părea scoasă din canale. A fost rândul meu să o duc cu forţa sub duş şi să las apa să curgă peste noi. Dacă timpul ar putea fi spălat, cred că lumea ar face şi câte şase duşuri pe zi.

-    De ce şase şi nu şapte?

-    Pentru că până şi Dumnezeu se odihneşte.

-    Şi această repriză... a durat?

-    Trei ani indescriptibili. Biblioteca era acum un vis viu, şi-l trăiam în miros de lectură. Cărţile se agăţau, storcându-mă până la fibră. Amelie devenise o femeie de casă, o soţie model, o amantă ideală şi o depravată ingenuă. Numai Tin–Tin devenea străveziu şi uşor ca un fulg. Nici un medic nu a ştiu să-mi spună ce se întâmpla cu el. Până în seara când a cerut puţină atenţie. Era ciudat. M-am dezbrăcat şi m-am suit în pat. S-a învârtit de trei ori că să-şi găsească locul după care s-a ghemuit tremurând în căuşul genunchiului meu. Cerul şi-a aprins toate stelele dar eu eram orb. A adormit suspinând. Moartea are sânge rece. M-am trezit cu piciorul îngheţat. Tin-Tin se răcise, aşa făcut covrig. Noaptea dacă vrea să plângă, plânge, pentru că nu o vede nimeni. M-am îmbrăcat, am luat un aşternut şi am învelit covrigul de carne. Am ieşit fără să spun nimic. Mergeam fără să simt, fără să văd, fără să aud. Undeva, în adâncul spaimelor ştiam că asta fusese ultima noapte. Şi Parisul habar nu avea. Culorile cerului mă ştiau, mă însoţeau. Paşii mi se împleticeau în valuri de tăcere. M-am trezit  pe Cheiul Saint-Bernard în Jardin de roches et de pivoines. Şi mărturisesc fără ruşine că Tin–Tin se odihneşte printre cele mai frumoase tufe de bujori din Paris. Am ajuns cu greu acasă, sfârşit. Studioul părea devastat. Dar în toată debandada, un bilet îţi atrăgea atenţia. “Să nu mă cauţi. Te rog uită totul.” Patru şi cu patru fac o viaţă de om, nicidecum opt.

-    Şi nici macar în acel moment nu ai încercat să afli ceva?

-    Acum chiar era prea târziu.

-    Şi? ai continuat aşa?

-    Cincisprezece ani. O viaţă de om pot spune. Cu zile de arşiţă şi nopţi geroase. Dar trebuia să-mi pregătesc un urmaş pentru a continua munca. Chiar dacă eu dispar, Biblioteca trăieşte. Şi va continua să trăiască. La început a fost cuvântul. Şi sfârşitul e tot al lui. Adio.

-    Ce faci?

-    Am avut curajul să trăiesc. Aşa cum am ştiut şi cum am putut. Şi nu mi-a fost ruşine. Poate că aşteptările mele au fost altele, dar am ştiut să le fac faţă.

-    Şi acum?

-    Acum am obosit. Vreau să dorm.

-    Dar nu se poate.

-    Ba da. Nu ţi-am spus că moartea este parte din viaţă?

-    Dar ce mă fac fără tine?

-    Chiar nu mă interesează. O să te descurci tu cumva… de dată asta… DA… am curaj…