Limite

în sfârşit au deschis uşile. Aşa şi trebuie. Acum or să arunce afară tot ceea ce le prisoseşte. Vom avea cu ce să ne bucurăm ochii. Cine spune că avuţiile sporesc din nimic se înşeală amarnic. Fiecare picătură de sudoare şi fir de praf contează. O să vedem cu ce ne alegem. Bine că nu a mai venit nimeni. Oricum nici nu se aventurează prea multă lume pe căldura asta. Pe focurile iadului chiar că-i cald astăzi. Şi măcar dacă ar fost un strop de umbră. Dar ultimul perete de tablă l-am luat acasă acum trei zile. Cred că nici măcar nu au observat. Dacă tot nu le trebuie nici nu au să-i remarce lipsa. Lumina mă taie la ochi. Dar trece ea şi nebunia asta. Dacă până acum nu mi-a luat vederea arzandu-mi ochi înseamnă că nici de acum înainte nu o să reuşească. Întotdeauna am ştiut când să o fac şi am închis ochii la timp. Degeaba zac în jurul tău toate comorile lumii dacă nu ai ochi ca să alegi. Puţină odihnă nu are cum să îmi strice. Voi închide şi eu puţin ochii. Sunt bogat. Sunt bogat. Sunt bogat. Ce poate fi mai frumos decât să auzi aceste cuvinte dragi. Să le mângâi bucurându-te de senzualitatea lor. Lumea fără mine poate să trăiască mii de ani, chiar daca ar fi mai săracă, dar eu fără lume nu pot să trăiesc. Cum pot să mă bucur dacă nu am parte de binele pe carevreau să îl fac. Dacă nu aş fi eu să scotocesc prin gunoaie cum aş mai putea ajuta pe cei sărmani să se bucure şi ei de câte un vis frumos. E drept că visele costă, dar totuşi este un vis. Cine are puţinul pe care îl cer poate să se bucure de visul lui iar eu de visul meu. Eu visez să fiu bogat. El visează să aibă un pat. Eu caut pe la gunoi şi dacă găsesc un pat îl ajut să-şi împlinească visul. Iar el, la rândul sau mă ajută să-mi împlinesc visul. O mână spală pe altă şi un vis îl creşte pe altul. Cei mai mulţi întorceau capul când mă vedeau pe stradă trăgând căruciorul cu nimicuri prăfuite, dar oricine avea o nevoie cât de mică reuşea să mă găsească imediat. Lumii îi era ruşine să accepte realitatea dar avea nevoie de aceasta. Eu şi lumea eram un conglomerat simbiotic fiecare ajutându-l pe celălalt să trăiască. O undă de răcoare, mai mult o părere ar fi putut spune i s-a strecurat pe la pleoape. A deschis ochii. În faţa lui, maldărul de obiecte crescuse pe tăcute. Bucuria îi aprinse un zâmbet luminos schimbându-i grimasa de oboseală. Se ridică cu greu pândind orice mişcare. Era singur. Cu siguranţă că nu avuseseră curaj să se apropie văzându-l acolo. Mai bine aşa. Nu trebuia să se bată pentru fiecare piesă mai arătoasă. Se apropie cu grijă de grămadă mare de gunoaie. Gunoi ! Da. Ceea ce pentru unii erau doar gunoaie, pentru el era o adevărată mină de aur. Întotdeauna găsea ceva interesant sau folositor. Indiferent de ce era, lui îi trebuia. Sau chiar dacă lui nu-i trebuia, se găsea cineva care să aibă nevoie de acel ceva. Înainta tăcut răscolind dintr-o ochire mormanul de zdrenţe. Da. Zărise ceva chiar interesant. Chiar dacă nu se mai gătea ca pe timpuri, era imposibil să nu aibă cineva nevoie de cuvele alea frumoase de inox. Ultima oară când mângâiase o oală de inox îi dăduseră lacrimile. De când mânca numai conserve şi pesmeţi uitase şi gustul supei de zarzavat. Ajuns aproape, se lăsă pe vine furişându-şi privirile jur împrejur apoi atinse cu mâini tremurânde cuvele. Erau cinci cuve ce se odihneau una în alta. Capacele zăceau alături căzute parcă în dizgraţie. Luă un capac, scuipă puţin şi începu să îl frece cu mâneca zdrenţuită a flanelei. Da. Era inox veritabil. O bijuterie. Luă cu grijă cele cinci cuve şi le puse în căruţul de transport. Puse alături şi capacele. Mai sus puţin, văzu un calorifer electric aproape nou nouţ. Abia dacă se vede un colţ mâncat de rugină. Se întinse cât putut şi prinse drăgăstos caloriferul. Câtă bucurie putea să aducă acest inutil obiect unei familii înfrigurate. Da. Uite şi un uscător de mâini. Chiar că era ziua lui norocoasă. Începu să dea ocol grămezii : perii de veceu rupte, tăblii de pat, arcuri rupte, baterii de chiuvetă din porţelan, câteva ţevi de pastic cenuşii, hârtii, cartoane, folii de plastic. Nimicuri. Dar câteodată atât de utile. Deh, era conştient că nu le putea lua pe toate. Începu să dea târcoale tot mai aproape. Dintre resturi îi făcu cu ochiul o sclipire scurtă. Se aplecă şi spre surprinderea lui văzu o casetă de lemn desfăcută din care ieşea coada unei furculiţe argintate. Se aplecă cu pioşenie ridicând comoara de preţ. Da. Chiar dăduse lovitura. Avea în braţe cel mai frumos set de tacâmuri argintate pe care îl văzuse în viaţa lui. Luă o linguriţă şi se admira în oglinda ei. Barba îi crescuse împâslindu-se într-o încreţitură sură. Ce mai conta, oricum nu-l mai alegea nimeni. Aşeză cutia în colţul special al rarităţilor şi îşi continuă periplul. De undeva din vârful movilei se rostogoli până la el un pahar de plastic al cărui desen abia se mai distingea. Când se apleca să-l ridice văzu un capac de pudrieră cu oglinda întreagă. Asta chiar era o zi deosebită. Îi venea să sară în sus de bucurie. Norocul lui că nu-l mai ţineau balamalele. Mai dădu o tură movilei scotocind cu ochi de vultur resturile aruncate apoi îşi lua căruţul şi porni spre tainiţa lui primitoare.

Se găsea în camera lui, întins pe podea, trup relax şi minte absentă. O alinta aşa, camera lui, cu toate că nu era decât o nişă în capătul sudic al hangarului. Deasupra lui, pe perete, ceasul încremenit aştepta cu limbile atârnând ceva numai de el ştiut. Îşi roti încet ochii încercând să descopere contururi şi pete de culoare. Hangarul păstra momentul de reculegere cu religiozitate. Obiectele adunate stăteau cuminţi pe rafturi, ţinându-şi răsuflarea pentru a nu stârni nori de praf. Ştiau că aşa au să moară, mâncate de rugină sau putregai… dar ce puteau face ? Atâta timp cât nu mai era nimeni care să le folosească îşi aşteaptau cu stoicism sfârşitul. Aceasta ar putea fi povestea ultimului om din întregul univers, om care ar fi putut deveni foarte bogat dacă ar fi avut cui să vândă toate artefactele găsite printre movile de moloz şi gunoi. Dar pentru că era ultimul supravieţuitor trebuia să se mulţumească cu inventarierea şi adunarea altor elemente disparate şi rupte din realitatea aceea sterilă şi goală. Până când moartea ne va despărţi…