Postări
ascultă-mi
povestea şopteşte scaunul
Dumnezeu nu mai
are timp de tine
l-au dat la o
parte şi-acum sunt multe ajutoare
care-ţi scuipă
stropul de viaţă în gură
îţi pune crucea-n
spate
şi-ţi da brânci
aruncându-te în lume
multe funduri am
dus în spate
şi nu am avut cum
să mă plâng
pentru că la
orice scârţâit
mă înjurau şi mă
izbeau de pământ enervaţi
de multe ori mă
aruncau sau mă uitau în ploaie
şi-atunci mi se
umplea sufletul de linişte
cuvintele cad la
picioarele mele
şi se strâng în
grămezi putride
iar omul se
ridică şi pleacă în câte o tăcere
ca să-şi lingă
rănile
şi-n urmă-i rămân
toate
folosite,
mânjite, găunoase
dacă tu crezi că
din ditamai pomul
nu am ieşit decât
eu, scaun amărât şi fără spetează, te înşeli.
din bucăţile
bune, sănătoase
au croit
baldachine, cârje, cruci, bariere
iar din resturi
încleiate
mai apare când şi
când câte o marionetă
vezi
nu trebuia să-ţi
tai aţele
cine crezi că o
să se mai joace de-a viaţa cu tine ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu