labirynth

“lasciate ogni speranza, voi ch'entrate…”

şi-atunci  inima s-a făcut purice, gura s-a încleştat a strigăt mut

şi am intrat în viaţă strângând pumnii gata de bătaie

dar lumina mi-a tăiat linia pleoapelor

iar aerul mă biciuia în adânc

când prima palmă s-a abătut asupra spaimelor mele

poate cândva, voi reuşi să i-o întorc

dar viaţa, insaţiabilă,

pândea la fiecare răsuflare

flamandă cum numai minotaurul mai este

turbată ca o turmă de satyri

când dau căldurile

fiecare zi este un podeţ

fără să ştii unde vei ajunge

iar lumina de la capătul tunelului

e doar un clişeu frumos

pentru că nimeni

nu a mai găsit ieşirea sau

nu a mai avut curajul să ne spună

cele zece porunci – sau tainele egoului

1.    să nu ai alt Dumnezeu mi s-a spus

şi nimic nu putea rezista iubirii mele

căci mă iubeam atât de mult încât alungam până şi lumina

să nu mă atingă, furând surâsul ce mi-l trimeteam

în fiecare dimineaţă

2.    ca să nu mai cad în păcat am spart toate oglinzile

şi am tulburat toate apele astfel încât chipul meu

să nu-l pot vedea

ştergând asemănarea din cugetul meu

şi taina din sufletul meu

3.    am promis să păstrez numele Domnului neatins

în adâncul sufletului dar contrar voinţei

cuvântul Său mă însoţea peste tot

aruncând anatema asupra mea

ori de câte ori greşeam drumul tăind deşertul în lung şi-n lat

4.    cinstindu-mă îl cinstesc pe Dumnezeul din mine

şi împreună mergem între oglinzi paralele

nu ca să mă uit ci să nu mă uite

căci asemeni Cuvîntului

am fost şi eu de la început, şi am păstrat ziua

5.    ei ştiu că eu ştiu şi fiecare îşi acceptă soarta

eu îmi port hainele mele omeneşti

ei îşi poartă spaimele adânc încrustate

şi lacrimi bat la poartă aşteptărilor

căci şi eu şi ei aşteptăm clipa marelui prag

6.    a ucide e un semn de slăbiciune

când spaimele dau năvală peste tine

şi urletul se întinde de la o celulă la altă cuprinse de spaimă

sângele îşi cere dreptul la viaţă

şi tu, ţintuit la stâlpul infamiei arunci cuţitul             

7.    trupul cere că nu ştie de bine şi rău

iar dacă el îţi cere să-i dai, tu ca un animal domestic

te supui dorinţelor fără crâcnire

şi cerul se prăvale avalanşă fără sfârşit

ce acoperă rana şi supurarea

8.    să nu furi răsuflarea de la gura celuilalt

să nu furi lacrima din ochiul aproapelui

să nu furi necazul din sufletul nimănui

căci fiecăruia îi este dat atât cât poate să ducă

şi fiecare îşi poartă crucea ce i-a fost dată

9.    minciuna te ridică la suprafaţă, balon de săpun

şi dracii îşi fac freza oglindindu-se-n spaimele tale

lasă adevărul să-ţi spele picioarele

să-ţi miruiască pletele asuprite de regret

şi să-ţi lumineze ultima răsuflare răstignită

10. să nu pofteşti la necazul prietenului tău

şi nici la bucuriile sale nenumărate

căci fiecăruia i se va da chiar dacă mai are

pentru a-i cerceta slăbiciunile trupului

şi micimea cugetului şi a sufletului

şi vorba se sleia pe buze

o să mori. mi-a zis rânjind

ştiu. nu-i o noutate. toată lumea moare.

o să mori, căci am văzut moartea scuipandu-ţi în gură

am înghiţit în sec, oare chiar mă scuipase?

mi-a citit gândurile cred, că a spus

da măi, a trecut pe lângă tine şi a scuipat

omul nu vede şi nu simte

dar încet-încet îi pier cuvintele

gustul I se duce pe apa sâmbetei

răsuflarea i se schimbă

şi omul doarme mai mult şi mai adânc

ca atunci când trece vadul

abia când începe să se răcească bagă de seamă

că nu-i mai pasă de cei din jur

şi nici de el

da o să vezi tu…

acelaşi aer, aceeaşi lumină doar că…

tăcerea, tăcerea parcă e alta

şi cuvintele

mai puţine… mai seci

mai grele

ca o coajă de herpes

pe care nu te înduri să o smulgi

când subiectul este inutil, predicatul cel mai bun este a muri

şi asta este temă de viaţă nu de casă

pentru că zilele iau ce le dai şi pleacă mai departe

să-şi cearnă inventarul printre lespezile trecutului

departe de gurile flămânde ale viitorului

ce-şi muscă buzele

şi tac

dar pentru că subiectul merită dezvoltat

am să va dau posibilitatea să introduceţi rânduri-rânduri

toate spaimele şi confirmările voastre

ţineţi aproape şi pregătiţi-vă

să alungăm din cetate

toate subiectele şi predicatele

inutile

iar dacă a muri

mai poate fi păstrat

voi începe eu prin a fi subiect

şi era coadă… şi era iarnă

astăzi voi poveşti o întâmplare de demult,

 din vremurile întunecate când toate se dădeau pe cartelă

dar chiar şi raţionalizate, multe nu ajungeau şi lumea se aşeza cuminte la coadă

aşteptând să vină ceva, orice, numai să nu pleci cu mâna goală acasă

şi cei mai vajnici apărători ai cozii erau pensionarii

adulmecând orice mişcare

a venit marfa!

şi vestea s-a răspândit cu repeziciune

însufleţind coada împietrită

şi lumea fremăta de nerăbdare

dar iată că încet, încet coada se destramă

şi numai câteva persoane mai rămân

căci se băgase iubire, dar lumea nu părea interesată

ce să faci cu atâta iubire?

câtă iubire să-ţi trebuiască într-o casă aşezată

cu soţ, soţie, copii şi bunici?

numai un disperat,

tot lua şi umplea sacoşă după sacoşă

strigând: mai vreau iubire

iau cât de multă îmi puteţi da

căci el ştia că numai dăruind vei dobândi

mai ales că se apropiau sărbătorile

şi iubirea era tot ceea ce- şi putea permite

fugi cât mai ai timp

la radio, o voce tremurată repetă un anunţ la fiecare cinci minute

va rugăm să va păstraţi calmul, nu s-a întâmplat nimic deosebit

nu. nu e revoluţie şi nici sfârşitul lumii

e doar un cutremur cu magnitudinea de opt virgulă şapte

scapă cine poate dar va rugăm să nu vă îmbulziţi

e timp de moarte pentru toată lumea

avem toate echipajele în stare de alertă

cu lumânări aprinse şi ultima împărtăşanie pregătită

şi dacă nu aveţi de gând să muriţi va rugăm să nu deschideţi gura

ca să ajungă la toată lumea

din cuvânt mi-am făcut scară, aripă, toiag şi dor

zi de zi eu îmi iau zborul, seara mă întorc să mor

urc pe scară şi cobor mistuit de vechi silabe

gândurile mele toate, stoluri care-mi dau ocol

geamuri sparte, fiare, plastic şi hârtii ce-aleargă mute

lumina dansând sălbatic vrea tăcerea s-o înfrunte

liniştea din cer pogoară ca o ploaie monotonă

ochiul ars ar vrea să plângă dar suspinul nu se vede

cândva pământul era un picior de plai sau poate o gură de rai

dar zarurile au fost aruncate şi au căzut îngrămădit,

aglutinând în jurul unei omeniri iresponsabile

ce desparte totul în cuvinte, în silabe, în sunete şi în tăceri

spărgând liniştea ancestrală cu suspine şi chiote

şi desenând viaţa în contururi simple

un zâmbet uşor concav

un scrâşnet puţin convex

şi în rest doar linii drepte cuprinse între un infinit şi altul

fuga spre roşu

dimineaţa, când fugi de lume, soarele priveşte somnoros în urmă

neînţelegând de ce preferi întunericul spaimelor

dar tu nu ai timp de explicaţii

bacul îşi strigă ultimele locuri aşa că te grăbeşti

să urci în luntre cât mai ai putere

omul a inventat durerea ca să ascundă spaimele ce-l bântuie

şi iubirea ca să arate lumii că nimic nu e nou sub soare

când vorbeşti de căutări inutile

laşi sufletul ce te cuprinde

să se odihnească

pe pragul vieţii

şi-atunci îţi dai seama

că negrul nu e decât fuga spre roşu

a neantului atotcuprinzător

despre... distanţe

despre distanţe numai de bine, căci nimeni,

nu ar vrea să-şi pună în cap primul pas cu care începem

şi va veni o vreme când ne vom măsura distanţele în cuvinte

atunci când iubeşti carnea freamătă, tresaltă

buzele devin mai sensibile

şi simt gustul zilelor date-n pârg

aninate între două răsuflări

atâta timp cât iubirea

te duce că vântul şi ca gândul

ce mai contează distanţa?

instantaneul se strecoară lângă tine

uzurpând tăcerea singurătăţii

şi-abia atunci

ţelegi curbura spaţiului

în pliurile timpului

e timpul

oameni buni, cumpăraţi-vă foarfeci cât mai aveţi timp şi putere,

avalanşa e gata să se prăvale peste noi iar cel ce nu-şi taie sforile la timp

riscă să moară strivit de neputinţă, teamă şi inconştienţă

foarfeca poate fi considerată armă albă doar de cei te vor atârnat în sfori

căci păpuşarii şi păpuşarul şef vor ajunge şomeri smeri ţi fără păpuşi

mai ştii anul când iarna şi-a tăiat venele?

lumea alerga pe străzi dezlănţuită şi sau poate deznădăjduită

întrebând în stânga şi în stânga unde-i Moş Crăciun

dar Moş Gerilă, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, ne mitralia realitatea

mânuind sforile, cel mai priceput sforar ascuns după un zâmbet

oameni buni, cumpăraţi-va foarfeci şi vorba americanului

just do it...

nu trebuie decât să-ţi tai sforile

ştiu, e dureros, vei cădea în genunchi

dar după ce va trece ameţeala

şi-ţi vei ridica privirile, vei vedea cerul fără sfori

ce dulce este aerul

despre nuditate cu dezinvoltură

de felul meu nu abuzez de încrederea celor din jur

dar nici nu pot să fac abstracţie de ceea ce văd

şi de multe ori pur şi simplu mă îngrozesc

când văd manechine cu ochii goi traversând grăbite oraşul

aud voci golite de conţinut, de nuanţe, de viaţă

strivite de importanţa pe care şi-o arogă

şi mai ales golite de orice decenţă

nuditatea a fost primul dar primit şi exprima frumosul

dar ipocrizia ne-a învăţat cum să o acoperim

sub falduri fals estetice

ascundem nuditatea trupului dar etalăm golul interior

ni se pare franc să ne exhibăm goliciunea

şi ca să ne putem ascunde mai bine

am lăsat cuvintele să ne dezbrace de orice inhibiţii

dar cuvintele nu sunt altceva decât oglinzi

şi ne trezim asemeni împăratului, etalând mândru hainele cele noi

eu îmi port nuditatea oriunde, cu decenţă,  în timp ce mulţi o lasă la garderobă

şi o îmbracă numai atunci când li se cere sau cred că merită

dar cei mai mulţi, în inconştienţa lor

umplu spaţiul public

cu tristeţea inoportunului nud

când nu ai nici o vină

s-a prăvălit lumea cu susul în jos de ne-au ajuns capetele unde ne erau picioarele

dar măcar dacă am avea răbdare să privim cerul, să mai punem întrebări

dar nu. noi nu, niciodată... noi nu

îmbracă-te, dezbracă-te, ridicolul rânjeşte, n-ai teamă mergi înainte

la stângaaaaaaaaa! î-na-in-te. marş de aici... cine eşti tu

ca să-mi răscoleşti necuvintele cu îndoielile tale?

cerurile freamătă a furtună, pământul se cutremură a jale

plouă ca-n zilele de demult, dar nu e numai apă

străzi pline de sânge tuşesc tuberculos

vitrine se sparg, manechinele coboară în pas de defilare

haine şui arborează curcubee spasmodice

cândva, aici, era un magazin cu de toate,

azi doar vântul mai răstoarnă câte o frunză putrezită

viaţa e un cal speriat ce striveşte-n galopul său

toate bornele şi reperele

fericiţi cei ce au murit pentru o vină oarecare

dar cei care mor şi nu ştiu ?

scăldătoarea îngerilor

undeva, în adâncul sufletului e o mare de lacrimi

în care opărim şi jumulim aripile îngerilor căzuţi pe câmpul de luptă.

căci toate spaimele nostre înrolate în oastea nefăcutelor

muscă din carnea lor

o să spuneţi că e dureros. ştiu,

dar un înger căzut e sortit pieirii

aşa că dacă le opărim şi jumulim aripile

le putem da drumul în lume

şi ei devin oameni

până la o nouă absolvire a şcolii de îngeri

e drept că nu toţi ajung să dea examenul de maturitate

şi din cauza asta vedem oameni pe stradă

cu spaima nerostitelor întipărită

şi un nelămurit dor de zbor

tânjind după ceruri

şi iubire