În afara
timpului și a trupului
sau
Evanghelia
luminii
Cine
sunt eu? De unde atâta îndrăzneală și hotărâre? Cine ține pana atunci când
cuvintele se aștern cuminți? Mulțumesc din suflet pentru încrederea acordată.
Mulțumesc cerului pentru lumina dată și îți mulțumesc ție cititorule pentru
îndelungă răbdare. Fie ca bucuria să ne unească sufletele.
Din
adâncuri de memorie ies ca untdelemnul la suprafață stări, trăiri, fapte și
imagini. Începutul se lasă așteptat așa că până la ivirea lui mai bine să mă
ocup de tablouri, să le șterg de colbul împietririi și la timpul cuvenit
fiecare își va afla locul și poziția.
Acolo unde cerul
coboară și-ți sărută fruntea
Știu că noaptea
lumina se strânge și nu-și face loc prea ușor către sufletele noastre ce cad în
amorțire. De aceea numai luna mai privește cu milă la stingerea zbaterii, iar
stelele se apropie de sufletele noastre ca să picure smirnă și tămâie peste
rănile primite. Lumea doarme. La fel și ucenicii mei. Chiar și măslinii
Ghetsimanilor își trag sufletul smeriți și cad în uitare pentru a nu fi
martorii zbaterii. Chiar si când doarme marea tot mai freamătă mângâind nisipul
domolit. Cum aș putea uita zbaterea din gât știind că urzeala se apropie de
capăt. De capătul cui? Doamne, știi că nu eu sunt cel ce hotărăște dar cum pot
oare uita faptul că-s carne din carne și sânge din sânge? Chiar dacă sunt Fiul
Tău nu sunt aidoma Ție întru totul. Cum altfel aș putea trece prin viață? Tu
m-ai dat și te-ai dat lumii tocmai pentru a-i arăta că nimic nu ne desparte.
Fiecare părticică din trupul și din sufletul meu sunt aidoma tuturor celorlalți
din jur. Asemeni lor duc la gură bucățica
pentru casă-mi astâmpăr foamea pentru că numai văzându-mă pot crede că
sunt asemeni lor. Dar ce înseamnă moarte încă n-am învățat. Dar iată că a venit
și timpul ei. Nimic nu e mai presus de puterea ei decât mărinimia ta și durerea
mea. Durere pentru obidiții care rămân aici fără sprijin și durere pentru că nu
am cum să le arat bucuria fără de margini care urmează. Eu sunt inainte
mergatorul, cel ce le arată că totul e posibil. Când intri în viață sufletul
coboară odată cu tine din tăria cerului în aluatul plămădit. Asemeni fiecăruia
și eu am fost lumină sortită aluatului. Pentru că numai trecând toate vămile
pot înțelege durerea, sfâșierea și bucuria vieții. Mama încă plânge atunci când
își primește pruncul la sân dar bucuria e ca o ploaie înmiresmată ce curăță
rugina și mizeria. Atunci când ieși din
ea e ca și când ai trece o punte: în față este bucuria ce te așteaptă cu
brațele deschise, încrezătoare că vei putea, în spate rămâne toată zbaterea ta
și nepăsarea celor din jur și tot ce contează e puntea suspinelor pe care o
treci fără urmă de teamă, cu inima senină și sufletul ușurat. Sunt și oameni
care nu sunt pregătiți, care se agață de viață, trăgându-se cu disperare
înapoi. Și asta nu pentru că ar mai fi ceva de dus la îndeplinire sau că ar mai
avea de alinat o durere sau o suferință. Nu. Spaima e ceea ce îi ține cu
sufletul în palmă. Spaima că pleacă fără să ia nimic din ce au strâns. Spaima că
pleacă fără să scape de tot veninul ce le umflă gingiile. Spaima că dincolo nu
se vor mai bucura de supunerea și orbirea celor din jur constrânși. Spaima că
dincolo cuvântul lor nu mai are aceeași importantă, aceeași greutate. Sufletele
curate inundate de iubire nu au de ce se teme. Ele pleacă ușor fără rețineri și
fără zbateri pentru că știu că întoarcerea în lumină nu le poate aduce nici o suferință, nici o
apăsare. Dacă i s-ar spune omului că-i făcut din lumină și că-n lumina se va-întoarce nu ar înțelege.
El nu poate înțelege decât ceea ce pipăie, ceea ce atinge, ceea ce gustă, ceea
ce miroase. “Din lumină te-ai născut, în
lumină te vei întoarce” aceste vorbe nu
au înțeles și nici consistență. Lumina nu poate fi pipăită, nu are gust și nici
miros. De aceea mai bine să-i spui că din țărână s-a născut și în țărână se va
întoarce. Pământul poate fi pipăit, sărutat, mângâiat, întrebat. Chiar dacă
nu-ți spune nimic, el nu rănește ca lumina. L-am întrebat pe Petre “cine sunt
eu?” și el spășit a spus “Tu ești Hristosul Doamne”. L-am întrebat pe Ioan
“cine sunt eu?” și Ioan lăsându-și ochii în pământ a șoptit “de ce mă încerci
Doamne? știi că te iubesc mai presus de propria mea viață”. L-am întrebat pe
Iuda “cine crezi tu că sunt Eu?” la care, el, iscodindu-mă neliniștit a spus:
nu știu cine ești și de unde vii, dar pot să-ti spun ce văd… eu văd o inimă
plină de iubire, văd o privire semeață ce străpunge întunecimile sufletului și
mai ales văd un trup înveșmântat cu mantie roșie ridicând întinderea câmpiei
până la nesfârșirea cerului. Văd trupul asta spărgând tumultul norilor cu
neliniștea sa, văd uitarea ce cade sfărâmată la picioarele tale. Te văd drept
în furtună și cerul coborandu-și buzele ca să-Ți sărute fruntea. NU știu cine
ești, nu știu de unde vii, dar știu că tot zbuciumul și durerea noastră se
topesc sub mângâierea Ta.
“Bine ai grăit
tu Iuda. Dar în același timp, ai și ascuns multe.”
“Cum pot să
ascund ceva ce nu știu?”
“Ba tocmai
pentru că știi, sufletul tău arde în chinuri. Dar inima îți spune că așa
trebuie. Și eu îți spun și ție ca și femeii păcătoase “iertate îți sunt
păcatele”, așa că lasă rațiunea să triumfe, lasă inima să facă ceea ce sufletul
tău nu ar vrea”
“Și ce se va
alege de noi Doamne?”
“Nimic din ceea
ce trebuie să se întâmple nu va lipsi de la întâlnire. Ceea ce a fost scris
aceea se va împlini. Întocmai după cum au scris prooroci și legea.”
Și l-am lăsat să
plece.
Ucenicilor mei
le e greu să mă urmeze. Știu și mă supun. Singur am venit pe lume, singur
trebuie să mă retrag din lume. Chiar dacă întoarcerea mea va aduce alinare și
bucurie nu toți se vor bucura. Toată ordinea știută se va răsturna. Nimic nu va
mai fi ca înainte. Iubirea și ura se vor bate pentru fiecare suflet. Chiar dacă
iubirea iartă nu toți vor iertarea. Chiar dacă iubirea alină, nu toți caută
alinarea. Chiar dacă iubirea unește nu toți acceptă unirea în cuget și-n
simțire. Și iubirea nu ține de foame cum ține ura, pentru că veninul e mai
dulce ca mierea și cine a apucat să-i simtă gustul nu mai poate scăpa. Foamea
trupului îi cere tot mai mult și mai mult. Și astfel ura se strecoară
împresurând trupul pe dinăuntru, întărind inima, înăsprind sufletul și stingând
orice simțământ. Dar Tată, numai cine nu a dus păcatele lumii în spate și rana
iubirii în inima nu poate înțelege cât de greu îmi vine. “Îndepărtează Tată
cupa asta de la mine dacă e cu putință, dar Tu știi cât Te iubesc și știi că nu
pot să ies din drumul drept.” Tatăl meu, Tatăl meu să nu mă părăsești căci fără
ajutorul tău nu știu dacă pot trece puntea.
“Știu că nimic
nu mai poate fi schimbat și mai știu că nimic nu trebuie schimbat. Facă-se voia
Ta și în mărinimia Ta alungă de la mine teama și indoiala ce macină în adânc.”
Iată, zorile se spală pe mâini de sânge, sudoarea stoarce ultimele picături,
lacrimile sărută fața ostenită a pământului. Mă dau plecat destinului. Iuda
vine însoțit de ostași. O armată de făclii inundă spaima nopții cu lumini
tremurate. Deznodământul e tot mai aproape. Hai Iuda. Apropie-te. Sărută-ți
Învățătorul. Arată-le pe cine trebuie să ridice din această lume. Spune-le
tuturor că împărăția cerului nu-și deschide porțile pentru treizeci de arginți.
Dar ceea ce nici măcar tu nu știi este că împreună ne vom înfățișa înaintea
Tatălui. Nu ridica mâna și mai ales nu scoate sabia. Pentru că cine ridică
sabia de sabie va fi doborât. Să dăm Cezarului
ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu să-I dăm ceea ce îi aparține. Cine
vrea să Mă urmeze să-și ia crucea în spinare, să-și lase casa, familia și să-Mi
urmeze. Eu deschid doar drumul.
Postări
