Quo vadis...

În afara timpului și a trupului

sau

Evanghelia luminii

Cine sunt eu? De unde atâta îndrăzneală și hotărâre? Cine ține pana atunci când cuvintele se aștern cuminți? Mulțumesc din suflet pentru încrederea acordată. Mulțumesc cerului pentru lumina dată și îți mulțumesc ție cititorule pentru îndelungă răbdare. Fie ca bucuria să ne unească sufletele.

Din adâncuri de memorie ies ca untdelemnul la suprafață stări, trăiri, fapte și imagini. Începutul se lasă așteptat așa că până la ivirea lui mai bine să mă ocup de tablouri, să le șterg de colbul împietririi și la timpul cuvenit fiecare își va afla locul și poziția.

Acolo unde cerul coboară și-ți sărută fruntea

Știu că noaptea lumina se strânge și nu-și face loc prea ușor către sufletele noastre ce cad în amorțire. De aceea numai luna mai privește cu milă la stingerea zbaterii, iar stelele se apropie de sufletele noastre ca să picure smirnă și tămâie peste rănile primite. Lumea doarme. La fel și ucenicii mei. Chiar și măslinii Ghetsimanilor își trag sufletul smeriți și cad în uitare pentru a nu fi martorii zbaterii. Chiar si când doarme marea tot mai freamătă mângâind nisipul domolit. Cum aș putea uita zbaterea din gât știind că urzeala se apropie de capăt. De capătul cui? Doamne, știi că nu eu sunt cel ce hotărăște dar cum pot oare uita faptul că-s carne din carne și sânge din sânge? Chiar dacă sunt Fiul Tău nu sunt aidoma Ție întru totul. Cum altfel aș putea trece prin viață? Tu m-ai dat și te-ai dat lumii tocmai pentru a-i arăta că nimic nu ne desparte. Fiecare părticică din trupul și din sufletul meu sunt aidoma tuturor celorlalți din jur. Asemeni lor duc la gură bucățica  pentru casă-mi astâmpăr foamea pentru că numai văzându-mă pot crede că sunt asemeni lor. Dar ce înseamnă moarte încă n-am învățat. Dar iată că a venit și timpul ei. Nimic nu e mai presus de puterea ei decât mărinimia ta și durerea mea. Durere pentru obidiții care rămân aici fără sprijin și durere pentru că nu am cum să le arat bucuria fără de margini care urmează. Eu sunt inainte mergatorul, cel ce le arată că totul e posibil. Când intri în viață sufletul coboară odată cu tine din tăria cerului în aluatul plămădit. Asemeni fiecăruia și eu am fost lumină sortită aluatului. Pentru că numai trecând toate vămile pot înțelege durerea, sfâșierea și bucuria vieții. Mama încă plânge atunci când își primește pruncul la sân dar bucuria e ca o ploaie înmiresmată ce curăță rugina și mizeria.  Atunci când ieși din ea e ca și când ai trece o punte: în față este bucuria ce te așteaptă cu brațele deschise, încrezătoare că vei putea, în spate rămâne toată zbaterea ta și nepăsarea celor din jur și tot ce contează e puntea suspinelor pe care o treci fără urmă de teamă, cu inima senină și sufletul ușurat. Sunt și oameni care nu sunt pregătiți, care se agață de viață, trăgându-se cu disperare înapoi. Și asta nu pentru că ar mai fi ceva de dus la îndeplinire sau că ar mai avea de alinat o durere sau o suferință. Nu. Spaima e ceea ce îi ține cu sufletul în palmă. Spaima că pleacă fără să ia nimic din ce au strâns. Spaima că pleacă fără să scape de tot veninul ce le umflă gingiile. Spaima că dincolo nu se vor mai bucura de supunerea și orbirea celor din jur constrânși. Spaima că dincolo cuvântul lor nu mai are aceeași importantă, aceeași greutate. Sufletele curate inundate de iubire nu au de ce se teme. Ele pleacă ușor fără rețineri și fără zbateri pentru că știu că întoarcerea în lumină   nu le poate aduce nici o suferință, nici o apăsare. Dacă i s-ar spune omului că-i făcut din lumină  și că-n lumina se va-întoarce nu ar înțelege. El nu poate înțelege decât ceea ce pipăie, ceea ce atinge, ceea ce gustă, ceea ce miroase. “Din lumină  te-ai născut, în lumină  te vei întoarce” aceste vorbe nu au înțeles și nici consistență. Lumina nu poate fi pipăită, nu are gust și nici miros. De aceea mai bine să-i spui că din țărână s-a născut și în țărână se va întoarce. Pământul poate fi pipăit, sărutat, mângâiat, întrebat. Chiar dacă nu-ți spune nimic, el nu rănește ca lumina. L-am întrebat pe Petre “cine sunt eu?” și el spășit a spus “Tu ești Hristosul Doamne”. L-am întrebat pe Ioan “cine sunt eu?” și Ioan lăsându-și ochii în pământ a șoptit “de ce mă încerci Doamne? știi că te iubesc mai presus de propria mea viață”. L-am întrebat pe Iuda “cine crezi tu că sunt Eu?” la care, el, iscodindu-mă neliniștit a spus: nu știu cine ești și de unde vii, dar pot să-ti spun ce văd… eu văd o inimă plină de iubire, văd o privire semeață ce străpunge întunecimile sufletului și mai ales văd un trup înveșmântat cu mantie roșie ridicând întinderea câmpiei până la nesfârșirea cerului. Văd trupul asta spărgând tumultul norilor cu neliniștea sa, văd uitarea ce cade sfărâmată la picioarele tale. Te văd drept în furtună și cerul coborandu-și buzele ca să-Ți sărute fruntea. NU știu cine ești, nu știu de unde vii, dar știu că tot zbuciumul și durerea noastră se topesc sub mângâierea Ta.

“Bine ai grăit tu Iuda. Dar în același timp, ai și ascuns multe.”

“Cum pot să ascund ceva ce nu știu?”

“Ba tocmai pentru că știi, sufletul tău arde în chinuri. Dar inima îți spune că așa trebuie. Și eu îți spun și ție ca și femeii păcătoase “iertate îți sunt păcatele”, așa că lasă rațiunea să triumfe, lasă inima să facă ceea ce sufletul tău nu ar vrea”

“Și ce se va alege de noi Doamne?”

“Nimic din ceea ce trebuie să se întâmple nu va lipsi de la întâlnire. Ceea ce a fost scris aceea se va împlini. Întocmai după cum au scris prooroci și legea.”

Și l-am lăsat să plece.

Ucenicilor mei le e greu să mă urmeze. Știu și mă supun. Singur am venit pe lume, singur trebuie să mă retrag din lume. Chiar dacă întoarcerea mea va aduce alinare și bucurie nu toți se vor bucura. Toată ordinea știută se va răsturna. Nimic nu va mai fi ca înainte. Iubirea și ura se vor bate pentru fiecare suflet. Chiar dacă iubirea iartă nu toți vor iertarea. Chiar dacă iubirea alină, nu toți caută alinarea. Chiar dacă iubirea unește nu toți acceptă unirea în cuget și-n simțire. Și iubirea nu ține de foame cum ține ura, pentru că veninul e mai dulce ca mierea și cine a apucat să-i simtă gustul nu mai poate scăpa. Foamea trupului îi cere tot mai mult și mai mult. Și astfel ura se strecoară împresurând trupul pe dinăuntru, întărind inima, înăsprind sufletul și stingând orice simțământ. Dar Tată, numai cine nu a dus păcatele lumii în spate și rana iubirii în inima nu poate înțelege cât de greu îmi vine. “Îndepărtează Tată cupa asta de la mine dacă e cu putință, dar Tu știi cât Te iubesc și știi că nu pot să ies din drumul drept.” Tatăl meu, Tatăl meu să nu mă părăsești căci fără ajutorul tău nu știu dacă pot trece puntea.

“Știu că nimic nu mai poate fi schimbat și mai știu că nimic nu trebuie schimbat. Facă-se voia Ta și în mărinimia Ta alungă de la mine teama și indoiala ce macină în adânc.” Iată, zorile se spală pe mâini de sânge, sudoarea stoarce ultimele picături, lacrimile sărută fața ostenită a pământului. Mă dau plecat destinului. Iuda vine însoțit de ostași. O armată de făclii inundă spaima nopții cu lumini tremurate. Deznodământul e tot mai aproape. Hai Iuda. Apropie-te. Sărută-ți Învățătorul. Arată-le pe cine trebuie să ridice din această lume. Spune-le tuturor că împărăția cerului nu-și deschide porțile pentru treizeci de arginți. Dar ceea ce nici măcar tu nu știi este că împreună ne vom înfățișa înaintea Tatălui. Nu ridica mâna și mai ales nu scoate sabia. Pentru că cine ridică sabia de sabie va fi doborât. Să dăm Cezarului  ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu să-I dăm ceea ce îi aparține. Cine vrea să Mă urmeze să-și ia crucea în spinare, să-și lase casa, familia și să-Mi urmeze. Eu deschid doar drumul.