Călătorule, opreşte-ţi paşii la umbra binecuvântată şi
caută să-ţi tragi sufletul bucurându-te de minunea numită viaţă.
Odihneşte-ţi privirea pe un fir de iarba să-l vezi cu câtă bucurie se pleacă la mângâierea
tandră a adierii sau sub îmbrăţişarea vreunei gaze pornite pe calea către
soare. Lasă fuga ta disperată căci nimic nu poate astâmpăra foamea şi setea ca
aceste mărunte bucurii care dau gust şi culoare fiecărei zile în
parte. Dacă aş fi obligat să mărturisesc, poate că nu aş
face-o fără un pic de jenă sau reţinere. Dar liber fiind
de orice constrângere am să pot să
povestesc totul fără nici o reţinere. Cum şi când a început totul? E greu de spus atâta timp cât marile schimbări vin pe nesimţite, strecurându-se în prezentul nostru fără zgomot şi fără spaime. Prognozata
schimbare climatică şi-a făcut simţită prezenţa astfel că încet, încet,
viaţa oraşelor a început să se mute de la suprafaţă către adâncurile calde ale pământului. Oraşele se construiau în oglindă, atingând
niveluri ameţitoare la cote negative. Blocuri de zeci şi sute de metri adâncîme îşi înfigeau
vârfurile în carnea tare a rocilor . Singurul lucru cu adevărat stânjenitor
era lipsa verdelui din viaţa noastră. Omul poate crea cavităţi pline
de luxuriantă vegetaţie, dar e dificil de creat un loc lăsat în
paragină sau un mal de iaz în care rogozul şi iarba măruntă îşi
fac veacul în buna înţelegere. Cum arată viaţa
acum? Fiecare după cum şi-o zideşte şi şi-o imaginează. Fiecire
oraş subteran are o zonă de protecţie izolându-se de frigul ameţitor
de la suprafaţă. Din cauza asta tot mai mulţi oameni se mulţumesc să-şi
petreacă viaţa în hrube şi subterane şi puţini se mai aventurează la
suprafaţă. Dar acest lucru nu a fost şi nu este încă interzis aşa că săptămânal îmi
asum riscurile unor degerături şi ies la o plimbare la suprafaţă. Singurul
lucru bun pe care îl face primăria este să păstreze câteva
maşini electrice care te pot duce până în vechiul oraş. E incredibil cât de plastice şi de sugestive pot să apară străzile, casele,
blocurile şi parcurile căzute sub urgia frigului continuu. Dar în acelaşi timp
e o adevărată încântare să poţi să respiri acel aer desuet şi trist al abandonului total în faţa
unui opozant mult superior. La orice ieşire erai obligat să semnezi de luare la
cunoştinţă condiţiile în care puteai să ieşi, timpul maxim acceptat şi urmările
nefaste ale oricărei abateri. Moartea era finalitatea contravenţonală a
tuturor abaterilor de la reguli. Erau destui oameni care alegeau din plictis sau
din varii motive acest fel de final pentru că după se ştie moartea prin îngheţ este
mult mai puţin dureroasă şi mult mai plăcută decât
multe alte modalităţi natural. Aşa că erau destui oameni care
îşi acceptau sfârşitul prin îngheţ, lăsând cu limbă de
moarte să nu fie mutaţi de la locul final. Şi dacă majoritatea se simţeau
legaţi de locurile copilăriei sau de locurile în care părinţii
lor au trăit, deci cumva izolaţi în casele sau apartamentelor lor îngheţate,
erau şi oameni care preferau expunerea în spaţii deschise, supunându-se
admiraţiei sau oprobiului public. În unele cazuri municipalitatea a acţionat mutând
trupurile cu delicateţe cât mai departe de orice rută comună
astfel că impactul visual era mult diminuat iar practica aceasta a sinuciderilor
elegante se păstra totuşi la un nivel minim fără să afecteze viaţa
cotidiană. Cine este curios să afle cum arăta viaţa înainte de “izgonirea din rai” avea
acces la arhiva de fîlme şi reportaje dar în acelaşi timp putea ieşi la suprafaţă
pentru documentare. Cel mai mult îmi plăcea să iau maşinuţa şi să dau o tură până
la malul mării pe care mi-o imaginam înfoiată şi pusă pe harţă,
mereu învălmăşită şi plină de fire albe în barbă dar ceea ce vedeam era
numai o imensitate de gheaţă odihnindu-şi capul pe balustradele ce înconjurau
promenada. Poate că ultimele zvâcniri de orgoliu o făcuseră să rămână cumva
suspendată, agăţată de aceste balustrade dar mie îmi plăcea această aşteptare, această încremenire.
După ce primeam porţia de îngheţ marin plecam către vechea clădire a
bibliotecii pe care îmi plăcea să o străbat pentru a admira afişele
vechi sclipînd sub pojghita lor de brumă îngheţată, îmi plăcea să mângâi
busturile ce aşteptau o a doua înviere, lepădându-şi armura de gheaţă şi
de aşteptare. Apoi îmi plăcea să intru în sălile pline de rafturi pe care
odihneau cărţi moarte prin îngheţ, să le mângâi, să le ascult povestea
tăinuită în tăceri prelungi şi mai apoi să mă retrag în lumea reală a subpământului. Prima
dată mi s-a întâmplat să iau o carte (cu toata interdicţia afişată la
vedere nu am putut rezista) dar ajuns în apartamentul subteran am constatat că
frumuseţea mea s-a transformat într-un aluat cenuşiu-negricios fără putinţă de
identificare a unui singur element măcar. Din acel moment mi-am dat seama că interdicţia
nu era întâmplătoare şi că luând o carte făceai un imens deserviciu
umanităţii distrugând o efemeră piesă de muzeu. Aşa că din acel moment nu
am făcut altceva decât să mă bucur de prezenţa şi compania lor, iar când
puteam desluşi un titlu sau un autor dădeam fuga la biblioteca electronică,
incercâd să dau de urma ei. Astfel am descoperit o mulţime de cărţi minunate şi
de autori nebăgaţi în seamă. Dacă la început era doar un hobby nevinovat,
cu tîmpul am început să-mi caut serii de autor sau autori interconectaţi la
acelaşi evenimen (trăit ori auzit), şi acesta era şi motivul pentru care
săptămânal îmi rupeam câteva ore din timpul meu liber pentru a evada în lumea cărţilor.
Şi eu eram stăpânul ei iar ea era stăpâna mea. Multe lucruri
mi-a descoperit şi multe altele le-am furat cu răbdare. Fişele
mele cu autori şi cărţi se adunau micşorând spaţiul liber al sertarului. Dar poate că
cea mai mare durere că să-i spun aşa era faptul că nu aveam şi eu o carte a
mea. Faptul a fost consemnat încă de la începuturile migraţiei şi toată lumea
ştie că toate lucrurile inutile şi voluminoase au fost abandonate la suprafaţă
din cauza lipsei de spaţiu. Deci nicăieri în adâncuri nu ai fi găsit o carte,
o pictură sau o statuie. Totul era în format electronic sau holografic. Şi lumea
acceptase de la bun început această ruptură de trecut aşa că nu
puteam să fiu eu diferit de toţi cei din jur. Dar dorul de carte nu m-a părăsit şi cred
că acesta era şi motivul pentru care săptămânal dădeam o tură pe la
bibliotecă. Poate că unii dintre voi se întreabă de ce nu îmi alegeam o
librărie unde aş fi avut şansa să găsesc mult mai multe cărţi
sau chiar obiecte legate de scris, de carte. Prima scuză care mi-a venit în minte
era că toate cărţile din librărie sunt virgine fără a simţi răsuflarea
şi mâna niciunui om. Ori cum poţi atinge plenitudinea fără atingerea celui ce te
iubeşte? Cum poţi înflori fără răsuflarea fierbinte a celui ce se pierde în
parfumul tău? După cum am spus era doar o scuză, dar cărţile dîn bibliotecă îmi păreau
coapte, mature, depline în tăcerea lor maiestuoasă pentru că fîlele lor
purtau pecetea degetului, amprentele le dădeau drept legitim şi superioritate. Şi săptămânile
mele condensau în escapade exterioare. Mă întorceam obosit şi înfrigurat într-un fel
dar şi încărcat sufleteşte şi mulţumit. La ultima escapadă,
tocmai descifrasem cu greu numele unui volum, poate pentru că era prea ascuns şi
cumva şters sub pojghiţa de gheaţă dar suficient că să-l memorez. Ajuns în
subsolul nostru cel de toate zilele am alergat la primul terminal şi am tastat:
Dune şi Herbert. Atât reuşisem să descifrez. Primul volum m-a trimis către al
doilea, acesta către următorul şi tot aşa până când am terminat toată saga
arakiana şi apoi mulţumită fiului am putut întrevedea şi începuturile
acelei epopei ultramoderne. Am fost atât de marcat de acea lectură încât
am reluat-o încă odată şi încă odată. Acest fapt a făcut ca
escapada mea săptămânală să dispară dintre preocuparile
mele şi mirajul mirodeniei m-a însoţit de-a lungul a încă două plimbări ratate. Timpul meu liber se reducea la
fişarea şi extragerea unor citate deosebite ajungând să cunosc pe de rost pasaje
şi capitole întregi din carte. Dar toate acestea mi-au lăsat un gol imens pe care
nu-l mai puteam umple cu citate şi nici măcar cu fragmente imaginare cu care aş fi
continuat eu epopeea arakiană a umanităţii. Numai că întâmplarea
a făcut ca amintirea plimbărilor mele să se reaprindă brusc
la intensitate maximă aşa că în prima zi liberă am reluat plimbarea
exterioară. Am trecut să fac o reverenţă mării ce încă aştepta sprijită în
balustradă…(stau şi mă întreb ce se va întâmpla când şi fierul în
toata învincibilitatea lui va fi mâncat de la interior sau de la exterior de
rugină căzând odată cu valul îngheţat?
Apoi cu teamă am urcat treptele bibliotecii rătăcind
printre rafturile ei. Voit sau inconştient m-am îndreptat către raftul în care
se afla volumul de care mă legau acum săptămânile mele de nesomn şi
foame continuă. Dacă s-ar fi deschis cerul bibliotecii plouând cu cărţi
vii şi poate că surpriza nu ar fi fost la fel de mare. În faţa raftului şi a cărţii
mele, stătea acum o altă persoană, la fel de încotoşmănată şi la fel de calmă,
ignorând parcă tot frigul strâns între miile de coperţi. M-am apropiat şi
astfel am aflat că persoana interesată de cărţi era o fată, că se numea Fausta şi
că iubea regatul Arrakisului şi al mirodeniei sale. Am început să ne împletim
vorbele dorindu-ne ascultarea celuilalt şi până la urmă am
convenit să vorbim cu rândul dar nu mai mult de zece minute fiecare. Timpul
trecea acum cu viteze superluminice şi numai teama de îngheţ ne-a
alungat pe fiecare la casa lui. Ştiam că dacă întâlnirile ar fi continuat în
subteran toată vraja arakiană s-ar fi destrămat, aşa
că ne-am propus şi ne-am promis să ne întâlnim iar în vinerea următoare în
acelaşi loc şi la aceeaşi oră. Am mai furat cu coada ochiului un titlu şi
apoi ne-am despărţit fiecare coborând pe unde venise şi
poate că acesta era şi motivul pentru care nu observasem maşina ei la venire.
Cum s-au scurs zilele până la următoarea întâlnire? Greu de spus dar
uşor de intuit. M-am gândit ce aş putea să-i ofer la această întâlnire
pentru a cimenta ca să spun aşa relaţia noastră dar fiindcă nu am găsit nimic
care să-mi placă am cumpărat o cutiuţă de lemn lăcuit de culoarea castanei.
Ciudat cum toate culorile au rămas ataşate de obiecte sau lucruri care nu
mai sunt accesibile. Dar indiferent de condiţii, lumea culorilor se păstrase
nealterată. Ajuns la suprafaţă am alergat dacă pot spune aşa, până la malul mării la
balustrade căutând o spărtura, un loc în care se putea vedea nisipul.
Nu ştiu dacă a fost doar noroc sau a fost doar rugăciunea mea fierbinte,
dar până la urmă am găsit o spărtură în masa
de apă îngheţată şi coborând cu grijă am reuşit să ating ceea ce poate că în alte
vremuri se numea plajă. Am lovit cu piciorul până când am izbutit să fărâmiţez nişte nisip
pe care l-am luat şi l-am aşezat cu grijă în cutia lăcuită. Apoi
mulţumit şi mulţumind am plecat către bibliotecă. Locul era la fel
de pustiu ca şi data trecută dar în intimitatea cărţilor, am
descoperit-o aşteptând în faţa raftului. Se aşezase
direct pe podea şi mângâia în nestire cărţile aflate la nivelul mâinilor.
M-am aşezat lânga ea respectându-i tăcerea şi am început să respir în acelaşi
ritm şi la aceeaşi intensitate. Eram ca doua mecanisme reglate sa funcţioneze
la aceiaşi parametri. Am văzut cum se deschide la un nasture şi
strecoară o mână sub combinezon trăngând cu delicateţe ceea ce părea a
fi o carte.
-
E un jurnal
pe care l-am găsit mai demult prin catacombe şi în care am mai făcut
unele adnotări. Tot ce este acolo îmi aparţine aşa că poţi să-l iei şi să citeşti tot
ce am scris. Iar dacă simţi nevoia să adaugi ceva poţi să o faci fără reserve.
Este secretul meu dar acum când taina este împărtăşită va fi secretul nostru.
La rândul meu am
băgat mâna în buzunar şi am scos cutia de lemn lăcuit şi i-am oferit-o. Am desfăcut capacul şi cele câteva grăunţe de nisip sclipeau în
lumina tremurată a amiezii.
-
Ţi-am adus câteva fire de
mirodenie de pe Arrakis am spus. Ştiu că e puţin
dar e tot ceea ce am putut face. Mi-aş fi dorit să fim conducătorii Arrakisului dar se pare că nu ne-a
venit încă timpul.
Şi am început
iar să povestim când unul când celălalt despre toate câte s-au întâmplat şi câte se vor mai întâmpla. La început timid, apoi din ce în ce mai cu curaj am început să-i
destăinui cât de mult căzusem sub stăpânirea acestei epopei încât
acum deja îndrăzneam să-mi imaginez
continuări ilegale. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi ea bucuroasă că respirăm pe aceeaşi lungime de undă şi simţeam povestea la aceeaşi intensitate. Despărţirile şi regăsirile
transmutau planurile realităţii dintr-o
lume în altă lume şi la un moment
dat nu mai ştiam cărei lumi îi aparţinem. Eram arakieni, fremeni, care cădeau în visare descoperind
un pământ căzut pradă unei noi ere
glaciare, sau eram noi căzuţi sub vraja unei continuări a acestei epopei. Ne întâlneam
regulat, săptămânal, descoperind noi şi noi bucurii, departe de lumea subterană a convenţionalului. Spiritul de aventură ne îndemna să extindem termenul de expunere la
condiţiile exterioare până la limita admisibila şi fiecare întâlnire însemna
întotdeauna un “puţin mai mult dacă se poate” şi un “gust de mai încă”.
Deveneam dependent de întâlniri şi de Dune şi acelaşi lucru îl descopeream şi
la ea. Ne lăsam purtaţi de visare, ne înfruptam din acel drog, pe cât de neobişnuit,
pe atât de loial în cruzimea lui. Ajunsesem să aşteptăm cu înfrigurare
întâlnirea noastră săptămânală până când sâmburele ideii prinse a
germina arătându-şi rădăcinile firave. Ne bucuram tot mai mult de
lumea noastră, a întâlnirilor aşa zis secrete, încât viaţa
în lumea reală devenise o povară. Bucuria descoperii atâtor
afînităţi ne apropia şi mai mult, iar bucuria trăirii atâtor variante posibile
de continuare a epopeii dunelor devenea neverosimil de reală.
Totul a culminat cu ultima noastră întâlnire în care am decis să rămânem amândoi în
bibliotecă, întinşi pe pardoseală frunte lângă frunte ca atunci când
are loc transferul de memorii de la o maică superioară la altă maică
superioară şi în felul acesta să trăim multitudinea de posibile sfârşituri
şi continuări în comun, fără a mai suporta rupturile săptămânale ale reîntoarcerii în
lumile noastre subterane. Nici până acum în ultimul moment nu ştiu cine
este cu adevărat şi ce face ştiu doar cum o cheamă dar
consider că toate aceste lucruri sunt chiar amănunte nesemnificative.
La fel de bine nici ea nu ştie cine sunt şi ce fac sau cum mă cheamă dar
asta nu o împiedică să aibă încredere în mine. De fapt liantul încrederii
noastre este dat de această nemaipomenită epopee a supravieţuirii în
care nu poţi crede dacă nu intri pur, total curăţit de orice minciună sau gând
rău. Astfel că ne-am întins frunte lângă frunte şi cuvintele zumzăiau pline
de disperare până când la un moment dat s-a prosus minunea. Simţeam că
sunt conectat, îi ascultam răsuflarea şi îi vedeam toate gândurile
şi mirarea ei mi-a dat de înţeles că şi ea avea aceleaşi trăiri
spontane. Eram conectaţi şi istoria putea continua nestingherită.
Povestea arrakisului, a imperiului şi a tuturor lumilor înflorea ca o dendrită
descoperind noi şi noi paliere, noi şi noi ramificaţii astfel încât
infinitul devenea parte a poveştii, şi noi deveneam parte din el. Lumina
dansa între cele două luni arakiene, nisipurile porneau mai depart
emanate de furtuni renăscute, viermii de nisip despre care se crezuse că
au dispărut total începeau să iasă la suprafaţă mestecând istorii şi pământuri
între fălcile lor, mirodenia era iar omniprezentă şi lumea era mai calmă,
mai fericită şi mai împăcată. Dar lupta caselor mari mai avea încă resurse
nebănuite şi tronul leului de cristal va mai vedea încă multe destine mai mult său
mai puţin împlinite. Numai eu, Mefistofeles şi iubita mea Fausta vom continua să
călărim viermii de nisip schimbând soarta imperiului mutând un singur
fir de nisip de fundul unei cutii de lemn lăcuit în culoarea castanei….
Această poveste a putut fi aflată doar după descoperirea celor două trupuri
din sala de lectură a bibliotecii municipal. Nimeni nu ştie de
când stau acolo, dar fruntile lor par sudate şi punţi de
lumină îngheţată le uneşte. Primul impuls a fost să le luăm de acolo şi să le mutăm la
subsol prîntre alte artefacte. Dar când am descoperit jurnalul şi am
citit povestea scrisă tremurat cu cerneală sângeria ne-am dat seama că locul
lor era acolo uniţi în veşnicia de gheaţă şi a unei poveşti despre
supravieţuire. Singura concluzie logică a fost să înconjurăm trupurile şi
raftul cu un perete de sticlă păstrând totul aşa cum a fost. Singura imixtiune
în lumea lor a fost să luăm cutia de lemn lăcuit din mâna
fetei şi jurnalul strâns la piept de băiat şi să le înlocuim
cu două copii insensibile la temperaturile joase iar cutia ;i jurnalul pot fi văzute şi pipăite pe
un suport lângă peretele de sticlă. Astfel, trupurile lor îngheţate stau mărturie
că fiecare vis, fiecare zidire îşi cere plata pentru a dăinui. Iar povestea
Dunelor nu mai poate fi despărţită de a lor. Astfel că
primele nave interstelare plecate să colonizeze sisteme solare îndepărtate poartă numele lor: Fausta, Mefistofeles şi Dune. De aici şi până la măreţia primului imperiu
cosmic nu mai este mult sau poate că
povestea încă se scrie…
Postări
